IDEOLOGII POLITICE MAJORE: CRITERII DE DEPARTAJARE
Ideologiile politice sunt acele ideologii care mobilizează oamenii la actiune si justifică această
actiune prin schimbarea politică în favoarea unui lider, partid sau miscare politică. Djn punctul de
vedere al atjtudinii fată de schi mbare, ideologiile politice pot fî grupate în patru mari categorii:
- ideologiile politice conservatoare (sau a1e statu quo- ului), care apâră si rationa1izează
ordinea politică, socială ss economică existentă în orice epocă si în orice socjetate;
- ide logii politice revolutionare, care sustin schimbări ds per-spectivă în ordinea socia1ă,
economică si politică existentă;
- ideologii politice reformiste, care sustin schimbări treptate ssi sj
graduale în ordinea politică , econ ornicâ, menite să perfectioneze sisternul si nu să îI schimbe;
- ideologii politice extremiste, care militează pentru o schimbare totală a ordinii politice si/sau
economice, prin mijloace ilicite (teroare si violentă fi zică).
Această clasificare este doar formală, între aceste patru grupe de ideologii politice majore
existând o paletă foarte vastă de ideologii politice contemporane, rezultând din tot atâtea cornbinatij
ale celor patru grupe, atât pe orizonta1ă, cât si pe verticală. Sta1inismul, maois- mul, castrismul,
ghevarismul pot fi considerate variante regiona1e ale ideologiilor politice radicale, ca si extrerna
stângă ssi anarhismul; neo-corporatismul, welfarjsmul, autogestiunea - variante ale reformisrnului
contemporan; socialisrnul, euro-comunjsmul, socialjsrnul demo-cratic, titoismul - variante ale
ideologiilor politice revolutionare.
Alte criterii structurale ajută la indjvidualizarea si dife rentierea ideologiilor politice. Astfel,
sunt: aria de răspândire generală a unei ide ologii, structurarea si Iogica sa internă. Acest
criteriu vizează capacitatea unei ideologii de a percepe corect aspiratia mem-brjlor unei organizatii
politice, sistemul lor de va1ori, precurn ss capa-cjtatea de a Ie oferi mijloace de actiune adecvate
pentru atingerea obiectivelor; perioada de timp în care o ideologie este operatională. Ideologiile
pot cunoaste perioade de crestere, sta 232f51c gnare sau declin, în functie de factori extemi sau interni (raport
de forte, schimbarea conditiilor, a menta1itătilor); numârul persoanelor care au Impartasit sau
împărtă.sesc o ide ologie cornună. Într-adevăr, nu este lipsit de importantă faptul că ideologii
politice precutn liberalis-rnul, dernocratia-crestină, conservatorismul, socialismul democratic sunt
împărtăsite de sute de milioane de oameni, în vreme ce unele ideologii extremjste (Noua Stângă,
grupările teroriste) de-abia dacă
reusesc să coaguleze nuclee de câteva zeci sau sute de aderenti; un alt criteriu care contracarează
într-o anurnită rnăsură influenta celui de al treilea, bazat pe legea numărului mare, este forta de
atractie a unei ideologii sau gradul ei de intensitate. Acest criteriu explică impactul putemic asupra
societătii provocat de actiunjle unej minorităti politice coezive loiale fată de cauză si angajată
neconditionat fată de valorile promovate.
Tdeologiile îsi schimbă si îsi modifică continutul în raport cu dinamica realitătij social -politice;
de asemenea, ele îsi schimbă functiile si rol urile particulare pe care le îndeplinesc. "O ideologie
revolutionară, de exemplu, se poate transforma într-o ideologie a statu-quo-ului atunci când reuseste
să-si impună propriile valori si credinte. In mod similar, o ideologie a statu-quo-ului, care favorizează
ordinea existentă a lucrurilor într- un loc si un timp anume, poate deveni o ideologie
revolutionară într-un loc sau timp diferit... ln timp ce muncitorii din secolul al XIX- lea se ridicau în
numele socialismului împotriva liberalismului, care a devenit o ideologie a statu-quo-ului,
liberalismul reprezenta o ideologie revolutionară în multe tări din Europa Centrală sj din Rusia"
In cele ce urmează, ne vom opri la două tipuri particulare de ideo- logii, datorită impactului lor
major în conternporaneitate.
Ideologia politică a reformismului. În general, prin reformjsm se întelege perfectionarea si
consolidarea unui sistem politic prin introdu-cerea "din mers", în functi onarea lui, a unor
modificări, măsuri admi- nistrative, economice sau politice care să- i corijeze disfunctiile, fără a- i
afecta însă structurile de rezistentă. De ci, spre deosebire de alte forme de schimbare socia1ă,
reformismul presupune efectuarea treptată de reforme ("step by step") care, prin acumulare, să ducă
la reorganizarea internă si refun ctionarea optimă a sistemului. Originea reformismului, ca ideologie
politică, datează din China antică, si cunoaste în filosofia mora1ă si politică a lui Confucius primele
ej articulări functiona1e.
Secolul al XVIII-lea poate fi considerat începutul filosofiei politice a reformisrnului în Europa
dorninată de regirnurile absolutiste, în care întreaga putere politică, juridică si executjvă apartinea
19 Roy C. Macridis, Contemporary Political Ideologies. Movements and Regimes, Wînthrop
Publishers Inc., Cambridge, Massachussetts, 1980, p.
regelui. Începând cu a doua jumătate a secolului a1 XVIII-lea, sub inf1uenta id eologiei ilurniniste,
concentrarea maxjmă a puterii la vârf va fi legitimată prin teoria "printului luminat", iar în planul
realitătii nemijlocite prin îndulcirea moravurilor si în ceputul rnodernizării economice.
Nesolutionarea unor doleante politice a1e claselor în ascensiune a început să fie percepută drept
cauză a colapsului regimurilor absolutiste. Conf1ictul politic latent dintre marea nobili- me si clerul
superior, pe de o parte, marea si mica-burghezie, pe de alta, impunea o mediere simbolică, prin
cultură, a raporturilor dintre putere si progres din partea printului luminat.
Ideologia politică în secolul al XVIII- lea fixase cadrele progresu- lui în Iirnitele unei acumulări
stricte a cunostintelor. Dezvoltarea socia1ă era văzută ca o evolutie liniară de la simplu la complex,
gratie acumulării acestor cunostjnte. Prin Kant, doctrina ilurninistă era ridi-cată la rangul unui idea1
universal de cetătenie, în numele dreptului natural, prin celebra formulă "sapere aude" (îndrăzneste
să cunosti). "Ilumjnismul este iesirea omului din starea de minorat cle care el însusi s-a făcut
vinovat. Minoratul înseamnă neputinta de a se servi de propriul său intelect, fără a fi condus de
altcîneva. Acest minorat provine din vina noastră, dacă motivul său nu este o deficientă a intelectului,
ci lipsa de hotărâre si curaj în a face uz de el fără conducerea a1tuia. Sapere aude! Să ai
curaj în folosirea propriului tău jntelect este deci deviza iluminismului ..."20 Căutarea fericirii,
temă centrală în ideologia iluministă, face dîn întoarcerea la natură si din folosirea privată a
libertătii de gândire condjtji esentiale ale păcii eterne. Or, cum se împacă instaurarea păcii eterne cu
concentrarea maximă a puterii si cu necesitatea schimbărilor în plan politic? Aceste contradictii sunt
absorbite de stilul cultural a1 epocii: modelul rational al iluminismului trebuie si poate să ofere o
explicatie satis-făcătoare tuturor proceselor sociale si naturale. Regimul politic abso- lutist sau
monarhja absolută extrăsese din cultul Ratiunii iluministe legitirnitatea ei de fond: monarhul nu
trebuie să conducă prin rnijloace autoritare sau despotice, ci prin cunoasterea legilor care
guvemează, deopotrivă, natura si societatea, în numele aceleiasi cauzalităti te leologice. Prin
urmare, legalitatea regimului nu poate fi
20 I. Kant, Ce este Ilurninismul?, în: Iluminismul, vol.2, Editura Albatros,
Bucuresti, 1971, p.
pusâ în discutie de vreme ce institut iile politice sunt rezultatul evolutiei naturale, iar identitatea
dintre natură si societate se observă si în stratificarea comunitătilor. În fond, monarhul este creierul
care coordonează toate miscări1e si organele corpului social. Or, în conceptia lui Richelieu, nu
trebuie să existe decât un singur cap, pen-tru a controla câmpul ornogen al senzatiilor sau un singur
tjrnonier la corabia statului, în viziunea lui Bossuet, pentru a o conduce pe marea învolburată a
pasiunilor ss dorintelor contradictorii. Dar dacă monarhul nu este un filosof s s consecintă, nu are
posibilitatea să cunoască aceste legi, curn poate deveni el luminat ss personif1ca sta-tul, după
cunoscuta formulă a lui Ludovic al XIV- lea: "Statul sunt eu?". Răspunsul este simplu: prin
consultarea filosofilor care, cunoscând legile naturii si tendintele dezvoltării sociale prin ratiune, vor
pregăti monarhului prernisele infailibile a1e deciziilor si vor inlocui actiunea executivului. În felul
acesta, puterea legislativă, executivă si judecătorească va revenj, de jure si de facto, regelui care,
prin activitatea de cunoastere a filosofilor, va simti pulsul opiniei publice si va proceda, în
consecintă, la măsuri care să asigure functionarea fără poticniri a sisternului. Când anurnite
disfunctii amenint ă să blocheze sistemul, aceste retusuri iau forma unor reforme sociale si politice:
desfiintarea jobă giei; limitarea puterii arbitrare a nobililor; extinderea unor drepturi acordate
minoritătilor; cresterea sanselor de acces la va1orile culturale si educatie. Imaginea paternalistă a
unor principi luminati, precum Franz Joseph a1 Austro-Ungariei (1760-1780) sau Frederik cel Mare
al Prusiei (care de pe scara trăsurii sale imperiale asculta păsurile supusi1or), rnai stăruie încă în
ecourile amintirii colective. Faptul că multi principi luminati s-au grăbit Să consolideze sisternul
prin reforme adoptate în spiritul modernizării politice si economice, pentru a evita schimbările
bruste si necontrolate, a persistat ca model al schimbării sociale de sus în jos, în cadrul legal impus
de sistem, în numeroase medii ale miscării socialiste din a doua jumătate a secolului al XIX- lea, de
la rniscarea chsistă si reprezentantii socialismului utopic până la miscarea fabiană si aripa
reformistă a partidelor social-democrate. Insusi
E. Bernstein, ale cărui scrieri au inaugurat ideologia politică a reformismului socia1-democrat, va
vedea în tânărul împărat Wilhelm
al II- lea (1890) un print luminat care va canaliza Germania pe ca1ea reformelor.
Recunoasterea, ca parte componentă a doctrinei lor, la sfârsitul secoluluj a1 XIX- lea, a
ideologiei politice a reformismului de către majoritatea partidelor social-democrate de pe continent
are la bază premise obiective ss subiective. În primul rând, formarea statelor nationale, proces care a
cunoscut un deosebit avânt după revolutiile de la 1848. In al doilea rând, modernizarea politică si ec
onomică, având în industrializare si urbanizare cej doi piloni de bază. Deja, Ia inceputul secolului,
doctrina liberalismului clasic oferea cadrul juridic si politic dezvoltării capitalismului în principalele
tări europene: Franta, Anglia, Austria, Prusia. Industrializarea accelerată si urbanizarea care i-a
urmat au antrenat mutatii decisive în spectrul ideologic al mornentului: pe scena vietii politice apar
partidele clasei muncitoare, care aduc interese de clasă bine def1nite în arena privile-giată a
formării vointei genera1e - parlamentele. Fiînd vorba de reprezentarea intereselor unei clase
anurne, pe baza mandatului imperativ, competitia politică pentru câstigarea de voturi s implicit,
ocuparea de locuri în parlament va infirma unul din postulatele de bază ale teoriei marxiste:
cucerirea puterii politice pe calea violentei. Baza de recrutare a membrilor sj aderentilor partidelor
socialiste si social-dernocrate, ca partide de masă, o vor constitui sindicatele si membrij lor. Initial,
partidele social-democrate au fiintat ca grup care reprezenta interesele membrilor de sindicat în
instantele puterii politice. Credinta că revendicările economice si sociale puteau fi obtinute fără
recurgerea la violentă, prin mijloace legale, ca si for- marea si evo lutia acestor partide, independent
de tezele marxiste con-temporane lor în epocă, deci fără o inf1uentă vizi bilă asupra strategiei si
tacticii lor, a determinat în timp nasterea reformismului. Însusi F. Engels, cu un an înaintea mortii
sale, în Prefata la lucrarea lui Marx, Luptele civile din Franta (1895), recomanda cucerireaputerii
politice pe cale parlamentară, având în vedere că lupta pe terenul democratiei este mult rnai
efîcientă pentru satisfacerea intereselor clasei muncjtoare. Oare perfectionarea si cresterea puterii de
repri- mare a organelor de ordine atinseseră un nivel care surclasa potentialul de luptă aI
proletariatului, asa cum credea Engels, sau la mijloc se afla recunoasterea implicită a colapsului
rnodelului marxist
de transformare socială, pus tot mai mult în cauză de valul reformist din anii 1860-1890 din
Germania? Capacitatea de integrare in logica sistemuluj si de absorbtie a antagonismelor se va
vedea sj în cazul Frantei, unde un socialist ca Millerant va accepta să facă parte din ace1asi guvern
cu călăul Comunei, Waldeck Rochet Tendjntele reformiste, pe p1an teoretic, au început să se
rnanifeste în cadrul par-tidului social-democrat gerrnan cu aproximativ 10 ani înaintea redac-tării si
aprobării Programului de 1a. Erfurt (1891). Scos în afara legii in 1878, prigonit pentru că s-a opus
războiului franco-prusac din 1870 si pentru că a condamnat anexarea Alsaciei si Lorenei, partidul
social-democrat a intrat din nou în legalitate în vara anului 1 890, ceea ce a dus la o concentrare a
dezbaterilor privind tendintele reformiste. Astfel, în 1890, Gustave von Vollmar, deputat în
Landstagul din Bavaria si considerat ca apartinând aripii stângi a partidului, se pronunta pentru un
reformism oportunist. "Oamenii seriosi înteleg că o ordine a lucrurilor, legată prin rnij de legături
cu trecutul, nu poate, dintr-o dată, să facă loc unei ordini noi, ci că întreaga evolutie se pro-duce
încetul cu încetul. Dacă noi am voi să f1m o sectă religioasă sau o scoală stiin tifică, nu ar trebui să
ne îngrijim, cu sigurantă, de reali-tatea dezagreabilă: noi am putea construi linjstiti castele în
Spania. Dar un partid care actionează în lumea reală nu poate face aceasta" . G.von Vollmar era
preocupat mai ales de perspectiva pierderii elec-toratului tărănesc în conditiile angajării partidului
în lupta pentru cucerirea puterii. Pentru a-1 câstiga si păstra, acesta nu trebuia speri-at prin proiecte
de colectivizare fortată a proprietătilor agricole, ci prin măsuri adecvate care să-1 atragă. "Trebuie
ca tăranul să vadă că noi simtim si întelegem mizeriile sale zilnice si că suntem gata să i le
remediern si asta nu numai într-un vijtor îndepărtat, ci si acum
Însă baza teoretică pe care se vor structura în timp tezele reformiste este configurată de furtuna
din interiorul partidului social-democrat german, cunoscută sub numele de revjzionism, initiată de
E. Bemstein si care va marca profund evolutia partidelor social-democrate continentale. Apare un
hiatus, o ambiguitate, între teorie si practica social-democratiei, care va marca profilul ei ideologic
până în zilele noastre. Una dintre aceste ambiguităti este
21 Apud, J. Droz, Le socialisme dsmocratique 1864-1890, Librairie Armand
Colin, Paris, 1966, p.
contradictia latentă dintre interesele de clasă si cele nationa1e, care va izbucni în toată amploarea ei
în ajunul prîmului război mondial, când deputatii socia1isti din parlamentele viitoarelor tări
beligerante vor vota creditele de război, iar socia1istii vor lupta în armate sub deviza "datoriei de
onoare a salvării patriei". A doua o va constitui ruptura profundă din cadrul rniscării muncitoresti,
care s-a adâncit după primul război mondial, guvemelor social-democrate din Germania, Austria si
Ungaria revenindu-1e meritul de a f1 înăbusit revolutiile "fratilor de sânge" - comunistii,
consfîntind astfel un divort politic de durată. Abjurând in acest fel fundamentele ideologice ss
politice ale marxism- leninisrnului, social-democratia va căuta, mai ales după al doilea război
mondial, să-si legitimeze cu alte argumente profîlul ei de fortă politică a stângii si dreptul de a se
considera în continuare purtătoarea legitimă a intereselor clasei muncitoare în esichierul politic
occidental.
rnfluenta sejurului la Londra asupra lui E. Bernstein s-a făcut simtjtă nu numai în ce priveste
acceptarea ideologiei fabiene, parti-zană a unor transformări sociale treptate, democratice, dar si
prin ve-rificarea pe viu a valabilitătii principiilor revolutionare marxiste care luase Anglia, ca tara
capitalistă cea rnaj dezvoltată a momentului, drept sistem cle referintă. Or, departe de a sărăci, clasa
muncitoare engleză, sub influenta conjugată a luptei sjndicale si a progresului tehnic, si-a
îmbunătătit sensibil nivelul de viată. Această constatare va servi ca placă tumantă pentru contestarea
viabilitătii celor cinci teze marxiste:
- factorii economici nu au o influentă decjsivă în formarea constiintei politice. De aici urmează
respingerea determinismului econornic ca bază a schimbării sociale. "Dacă necesitatea domneste, la
ce bun actiunea?", se întreabă Bernstein. Dimpotrivă, edificarea constiintei socjaliste trebuie să aibă
ca fundament valorile rnorale, al căror ethos zace in adâncurjle insondabile ale constiintei umane.
De unde si importanta acordată de către E.Bernstein concluziilor Scolij neokantiene de la Warburg,
pe care se înaltă osatura "socialjsrnului etic", după care omul trebuie să fie considerat ca un scop si
nu ca uri mijloc;
- respingerea teoriei valorii - muncă si a plusvalorii, ca nefîind operationale în practica
econornică si ana1iza fenomenelor economi-
ce cu ajutorul aparatului categorial si conceptual al scolii margîna- liste;
- respingerea tezei despre prăbusirea catastrofîcă a modului de productie capitaljst. Contrar
previziunilor lui Marx, contradictia fun-damentală dintre caracterul social a1 productiei si însusirea
privată a profitului nu a dus la un deznodământ fatal. Capit alismul a găsit de f1ecare dată noi
resurse pentru a depăsi crizele si recesiunjle eco-nomice, demonstrând o capacitate de adaptare la
noile conditii pe care numai va1orile democratiei o pot oferi;
- respingerea teoriei luptei de clasă ca factor motor al progresului istoric. După Bernstein, lupta
de clasă, la sfârsitul secolului al XIX- lea, se diminuase rnult ca urmare a îmbunătătirii nivelului de
viată a clasei muncitoare. Nurnărul posesorilor de bunuri si de mici proprietăti nu a încetat să
crească. Societătile pe actiuni au permis nenurnăratilor posesori să participe la conducerea
întreprinderilor. După Bernstejn, este la fel de fals să credem că totalitatea clasei rnuncitoare, din
care socia1-democratia nu reprezintă decât o parte minoră, ar fi revolutio n ară, iar burghezia ar fi, în
ansamblul ei, reactionarăs
- respingerea rnaniheismului politic, care face din dictatura pro- letariatului consecinta cea maj
importantă în plan politic a luptei de clasă. Bemstein respinge orice discrimjnare bazată pe originea
socială, proprietate sau credîntă religioasă si consideră că socja1ismul nu se poate edif1ca decât pe
o Structură democratică. Acuzându-1 pe Marx de blanquism si de babuvisrn, Bernstein consideră că
socialis- mul trebuie să fie "mostenitorul legitim al liberalisrnului", încu- nunarea evolutiej sale. Pr in
urmare, pentru a- sj putea impune valorjle sale, social-democratia trebuie să iasă din izolarea sa
dogmatică, să-si edifice un sistem de aliante cu partidele de centru-stânga care luptă pentru
democratie si resping dictatura proletariatului . Socia1ismul va putea deveni o rea1itate nu prin
instituirea lui violentă, ci pe calea alegerilor parlamentare si a reformelor succesive; numai printr-o
transformare treptată din interior a societătii capitaliste se pot pregăti conditiile pentru aparitia
societătii socialiste.
Atacarea celor cinci puncte ale conceptiei marxiste urmărea să
22 E. Bernstein. Les prsmises du socialisme et les tâches de la social-dsmo.
cratie, Paris, 1932, p.
pregătească sinteza dint re socialism si liberalism, "demoliberalis-rnul", în care Bemstein vedea
doctrina viitorului. De aceea, nu întâm-plător, Bernstein pledează pentru înlocuirea valorii muncă
cu teorja utilitătii mar gina1e, ca f1ind comutative. În fundamentarea conceptiei sale, el pornea de la
teoria subiectiv-psihologică a utilitătii finale, elaborată de reprezentantul sCO1ii austriece de
economie politic ă, Eugen Bsihrn-Bawerk, care sustinea că prof1tul ar decurge din diferenta din tre
"aprecierile subiective" ale va1orilor prezente si viitoare si nu ar f1 un rezultat al plusva1orii. După
Bernstein, "teoria utiljtătij fina1e a scolii Gossen-Jevons-Bshm nu este mai putin justă decât teoria
maixistă a valorii bazată pe muncă. Ambele teorij rămân valabile pentru scopuri djferite, spune
Bemstein, căci Bohm -Bawerk are a priori acelasi drept de a face abstractie de proprietatea
rnărfurilor de a fi produsul muncii, ca si Marx de proprietatea lor de a fi lucruri utile"
Ideologia politicâ a liberalismului. Ca doctrină a libertătii indi- vidua1e în conditiile legii,
liberalismul este o etică individualistă, edi- ficată în timp pe fundamentele dreptului natural, în
primul rând pe libertătile cjv ile si politice: de actiune, de gândire, de COnstiiflta, de asociere etc..
Nu există adevă r prestabilit, nici vreo valoare transcen-deritală. Experienta indjviduală devine o
valoare în sine, iar con-topirea rnai multor experiente individuale devine cel mai bun mijloc posibil
pentru ca o comunitate să ia decizii. Ca ideologie politică, li-beralismul a luat nastere ca o reactie
împotriva practicilor economice si comerciale restrictive ale absolutismului feudal, care împiedicau
libertatea schimburilor si circulatia financiară promovate de noua clasă de rnijloc: burghezia
financiară si cornercială. Celebra formulă "laissez- faire, laissez passer" era strigătul de luptă al
acestej noi clase impotriva privilegiilor aristocratiei funciare, nobiljmii si clerului, f1xate în cadrul
juridic al ordinii politice feuda1e, care împiedicau expansiunea liberă a no ilor practici economicocomerciale.
Axa intemă a tuturor constructjilor ideologice libera1e este rapor-tul de interdependentâ
dintre libertate si proprietate, mediat de jocul liber al fortelor si actorilor economici pe o arenă
privilegiată numită piată, unde se confruntă triada valorilor liberale: initiativă,
23 tbidem, p. 44.
responsabilitate, risc. Proprietatea, în viziunea părintelui libera1ismu- lui clasic, filosoful englez
John Locke, este o relatie socială care ia nastere în urma schimbuluj dintre orn si natură, cu alte
cuvinte, în urma transformărji naturii de către om în vederea dobândirii bunurilor necesare si
satisfacerii nevoilor. Această relatie trebuie să posede spiritus et anima, adică vointa si
personalitatea subiectului creator asupra lucrului creat sau dobândit, tocmai ca o expresie constientă
a destinatiei sa1e. Mai târziu, aceastâ relatie transformativă dintre om si natură va căpăta o
haină juridică oficială sub forma drep-tului de proprietate, statuând, prin cele trei drepturi (de
posesie, de folosintă si de dispozitie), forma juridică modernă a dreptului de pro-prietate. Triada
liberală: initiativă, risc, responsabilitate este pusă ast- fel la temelia indjvidualismului liberal.
Paralelismul dintre competitia fortelor de pe piată ssi competitia dintre indivizi este evi-dentă pentru
realizarea performantelor economice. Pentru ca intere-sul să- si joace rolul său de stimulent, trebuie
ca indjvidul să se bucure de rezultatele muncii sale. Chiar si în rândul marilor economisti care nu
sunt liberali, precum neoclasicul englez R.F. Harrod, se întâlneste această conceptie: "proprietatea
este fundamentul unei atitudini inde-pendente a spiritului ... Idealul este ca orice om să dispună de o
pro-prietate ... Inf1uenta proprie tătii asupra independentei spirituale a unei societăti nu trebuie să fie
subestimată, deoarece numai un mjc ntimăr de indivizi detin sit uatia privilegiată de proprietari.
Tocmaj acestia au dat tonul ss au stabjljt un cod al gândirii conforme, care a servit drept bază
celorlalti indivizi rnai putin avuti" . Doctrină laică simodemă, liberalisrnul nu mai consideră
dreptul de proprietate ca fîind de esentă divină ss nici arbitrar, cj fundamentat pe psihologia
popoarelor, "întrucât el corespunde uneia din dorintele cele mai pro- funde ale omului, aceea de a
poseda opera sa" . Încercarea doctrinei comuniste de a construi o societate în care proprietatea
privată să fie cornplet abolită s-a lovit de dificultăti insurmontabjle, având în vedere psihologia si
educatia politică a popoarelor.
O structură dominantă a ideologiei liberale clasice este suspiciunea privind pretentiile statului de
amestec în sfera proprietătii private. Ea nu este ostilă interventiei etatice la nivel rnacro, al
industri24 R. F. Harrod, Towa rds Dynamic Economics, London, 1948, p.
25 Crozet M. Fourneyron, Responsabilitss, Paris, 1945, p.
ilor strategice să spunem, dar intentionează să le limiteze. Ea este adeptul unui stat minimal, "paznic
de noapte al capitalismului", în care intervent ia statului să se desfăsoare la nivelul acelor functii
care să ofere cadrul juridic si politic desfăsurării activitătilor socio-eco-nomice din cadrul societătii
civile. Liberalismul nu vrea ca arbitrul să se amestece cu partea, cu atât mai rnult cu cât el consideră
statul nu ca pe o entitate superioară autonomă, ci ca pe o asociere a câtorva oameni atotputernici
cărora nimic nu le este străîn. E1 recunoaste uti- litatea serviciilor publice, cresterea utilitătilor
socia1e, însă consideră câ "o societate perfect organizată poartă în sine germenele celei mai totale
tiranii"
Principa1ele temeri si motivatii împotriva interventiei statului în viata privată au fost rezumate
de James Stuart Mi11 după cum urmează: în jurul fiecărui om există un cerc (al vietii private) pe
care nici un guvern nu poate ss nu trebuie să- l violeze; este o eroare să cre-dern că prin înmultirea
interventiilor statului si prin cresterea puterii sale se realizează întotdeauna un bine, deoarece statul
reprezintă numai rninoritatea natiunii ss nu trebuie să- i oferim mijlocul de a oprima rnajoritatea;
orice functie nouă conferită statului reprezintă o sarcină suplirnentară impusă unor persoane si asa
suprasolicitate, ceea ce implică fie riscul umflărji schemelor birocratiei cu fu nctionari ai servicii1or
publice si institutiilor, fje îndeplinirea acestor noi sarcini într-o manjeră defectuoasă; indivizii
înteleg mai bine interesele lor decât ar putea-o face functionarii; un popor care asteaptă totul de la
guvemanti "nu foloseste decât jumătate din facultătile sale"
lnstrumentul care permite producătorului de bunuri sau de ser-vicii să-si dea seama de cererea
globală, ca si de oferta globală, este mecanisrnul preturilor, în conditiile jocului liber dintre cerere si
ofer-tă pe piată, fie că este vorba de produse sau de forta de muncă. Acest mecanism, în acelasi timp
de cunoastere, de informare ss de orientare, este si un indicator al dezvoltării, deoarece
producătorul, în vederea sporirii bunurilor sale, va mări numărul produselor sale care fac obiectul
unei cereri crescânde, va îmbunătăti cal itatea lor, va inventa noi varietăti, va face prezentarea lor
mai atrăgătoare si vânzarea lor
26 DanielRops, Par-delă notre nuit, Paris, 1942, p. 131.
27 James Stuart-Mi11, Principes d'sconornie politique, cartea a V-a, analiza acestoraîis F.
Trevour, Stuart-Mill, Paris, 1953. p. 59 si 61.
mai usoară, pe scurt, va face eforturi să satjsfacă dorintele consurna-torilor.
În liberalism, cadrul juridic si, în special, contractele ss garantarea dreptului de proprietate au
devenit elemente capitale, deoarece ele asigură liantul coeziv dintre actorii economicj în realizarea
perforrnantei, a benef1ciilor si în eliminarea factorilor de risc. Astfel, în liberalisrn, dreptul
îndeplineste o functie de intermediar între idealul mora1, filosofie si fortele sociale rea1e, între
ordine si viată
|
