INTRODUCERE - INSTITUTII SI POLITICI EUROPENE

INTRODUCERE - INSTITUTII SI POLITICI EUROPENE

Ideea realizarii unei uniuni a Europei intre grupuri de state a facut obiectul reflectiei multor ganditori si oameni politici de-a lungul timpului. Crearea Uniunii Europene a reprezentat materializarea acestor idei si proiecte, pe parcursul evolutiei sale devenind un actor din ce in ce mai important, in acelasi timp complex, al scenei politice interne si internationale. Desi demarat spre o constructie economica, proiectul european a sfarsit in a pune si fundamentul unei constructii politice.

Lucrarea isi propune sa evidentieze principalele momente ale acestei evolutii, sa arate care sunt procesele, mecanismele, metodele si mijloacele prin care aceasta constructie, Uniunea Europeana, s-a realizat.

Virtuala dublare a numarului de state membre a Uniunii Europene reprezinta cea mai mare provocare, luand in considerare vechea dilema, 'largire fata de adancire'[1], integrare fata de extindere. Constructia Comunitatilor, respectiv a Uniunii Europene s-a facut si se face in procesul integrarii si al extinderii.

Termenul integrare (lb. lat. integrare) are sensul de a (se) include, a (se) ingloba, a (se) armoniza intr-un ansamblu[2], combinarea intre parti intr-un intreg. Acceptiunea pe care o dam este cea de actiune de formare a unui intreg prin unirea partilor componente. Uniunea este rezultatul din combinarea partilor si a membrilor Integrarea este procesul de atingere a stadiului de uniune." Termenul extindere (lb. lat.extendere) semnifica actiunea de largire, de marire a spatiului, a sferei de actiune . Atat integrarea, cat si extinderea pot fi analizate ca procese distincte, dar, in cele din urma, ele sunt complementare.

Integrarea poate fi conceputa ca proces in care statele renunta la cateva puteri si dezvolta noi tehnici pentru a-si rezolva conflictele. De asemenea poate fi vazuta ca o conditie finala, scop, obiectiv a acestui proces in care o noua unitate este creata, subsumandu-si alte unitati independente. In procesul integrarii, metoda comunitara ofera un suport pentru un dialog permanent si pentru negocierile cu privire la interesele nationale, la interesele comune, respectand diversitatea nationala si contribuind la mentinerea coeziunii constructiei europene.

In procesul extinderii, noi state se adauga Uniunii, metodele utilizate fiind: metoda clasica ce consta in adaugarea de noi membri la lista celor exis 414e48e tenti, ceea ce implica modificari minore pentru institutiile Uniunii si doar un impact limitat asupra politicilor sale si prin 'adaptare', treptat, ceea ce presupune o reforma institutionala a Uniunii . De exemplu, Uniunea Europeana este mult mai dezvoltata si mai complexa in anul 2004, este uniune economica si monetara, cu o diversitate de politici interne si externe, fata de anul 1973 cand era o uniune vamala, avand o politica agrara insuficient dezvoltata. Comunitatea europeana, pusa in fata alegerii intre a-si pastra reglementarile prestabilite sau a le modifica in functie de noile realitati, rezultate din dorinta de aderare si a altor state europene a optat pentru varianta a doua. Aceasta reforma in vederea 'largirii 's-a facut prin Tratatul de la Amsterdam si s-a definitivat prin tratatul de la Nisa, supranumit al 'extinderii'.

Distinctia care trebuie facuta este cea intre integrare nationala, adica ne aflam in fata formarii unei natiuni si a unui stat national si integrarea internationala "cea mai de dorit structura economica mondiala, prin suprimarea obstacolelor artificiale din calea functionarii optime si prin introducerea deliberata a tuturor elementelor necesare coordonarii si unificarii"[5]. Sensul vizat aici este cel de suprastructura internationala.

Intr-o alta acceptiune, integrarea este un proces in cursul caruia actorii politici din diferitele structuri nationale sunt convinsi sa-si modifice lealitatea sperantelor si activitatile politice spre un nou centru, ale carui institutii poseda ori pretind jurisdictie asupra statelor nationale preexistente"[6].

Din punctul de vedere al abordarii economice, se poate vorbi de integrare negativa si integrare pozitiva. Integrarea negativa se refera la eliminarea tuturor discriminarilor din calea circulatiei marfurilor si a mijloacelor de productie, iar cea pozitiva vizeaza formarea si aplicarea unor politici coordonate si comune in vederea realizarii unor obiective economice si de bunastare, altele decat eliminarea discriminarilor[7]. Rezultatul unei integrari negative poate fi o piata comuna, desi Tratatul de la Roma nu elimina toate discriminarile (dezvoltarea unor regiuni ramase in urma). Cele doua forme de integrare pot fi considerate trepte spre integrarea economica, prevazuta a fi uniunea economica, considera Pinder. Am putea duce rationamentul mai departe si sa vedem integrarea totala care ar presupune unificarea monetara, fiscala, sociala si ar impune infiintarea unei autoritati supranationale, ale carei decizii sa fie obligatorii pentru statele membre si, in cele din urma, uniunea politica. In acest sens, termenul "integrare" desemneaza un ideal, dar si un proces ce implica toate eforturile vizand realizarea unei uniuni a Europei, numarul mare de activitati depuse pentru atingerea acestui scop.

Integrarea presupune, deci, o delegare de autoritate (de la unitatile nationale catre unitatile internationale de decizie); cresterea nivelurilor de interactiune (intre unitatile nationale constitutive, dar si cele care nu fac parte din mecanismul integrarii); inlaturarea unor atitudini negative din partea liderilor politici in activitatea organismelor nationale implicate, fata de institutiile internationale de decizie si fata de integrare, in general.

Teoria integrarii contine un element foarte puternic, anume crearea unui nou tip de comunitate politica, sociala, economica. Conceptul de comunitate politica vine in completarea intelesului notiunii de integrare si desemneaza urmatoarele elemente:

a)       schimbul de valori intre membrii respectivei comunitati prin intermediul unor decizii obligatorii care creeaza procedura;

b)       comunitatea poseda trei feluri de integrare:

cea cu control efectiv asupra folosirii mijloacelor de violenta;

centru de luare a deciziilor (alocarea resurselor si recompenselor);

nucleu al identificarii politice pentru o larga majoritate de cetateni cu constiinta politica

c)       existenta intre membrii comunitatii a anumitor legaturi de solidaritate, care ii disting pe ei si Comunitatea in ansamblu, de alti membri ai mediului social inconjurator.[8].

Plecand de la consideratiile de mai sus integrarea poate fi definita ca procesul ce implica un transfer treptat de competente decizionale nationale spre un centru politic supranational cu intentia de a forma, in final, o uniune politica.

Progresele constructiei europene s-au materializat prin crearea Uniunii Europene, aceasta fiind o comunitate de state europene independente, dupa ultima extindere in numar de 27[9], reunite in jurul unor valori politice, economice, culturale si sociale comune.

Diferitele componente ale Uniunii Europene[10] se refera la:

a)          statele membre - Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Irlanda., Marea Britanie, Grecia, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda, Suedia, Ungaria, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru si Malta - sa se prezinte uniti fata de lumea exterioara. Actiune comuna in relatiile externe, politica externa, securitate, relatii economice, cooperare

b)      Dependenta reciproca a prosperitatii economice a statelor membre - politica comuna in domeniul economic si monetar

c)       Solidaritate efectiva si eficace;

d)      Exprimarea efectiva in viata cotidiana a indivizilor, protejarea drepturilor;

e)       Dispunere de institutii

f)        Se construieste treptat.

Misiunea Uniunii Europene consta in organizarea relatiilor dintre statele membre si intre popoarele lor intr-o maniera coerenta si pe baza solidaritatii dintre ele. Obiectivele principale ale Uniunii constau in promovarea progresului economic si social, afirmarea identitatii Uniunii Europene pe scena internationala, introducerea cetateniei europene, extinderea zonei libertatii, securitatii si justitiei, pastrarea si intarirea legislatiei Uniunii existente.

De la inceputurile sale constructia europeana a ridicat numeroase probleme la care teoreticienii au cautat sa ofere solutii. S-a plecat de la urmatoarele constatari: aceasta constructie nu se bazeaza pe principiul echilibrului intre state, intre puteri si nici nu-si propune drept obiectiv explicit crearea unui stat federal prin depasirea suveranitatilor nationale.

Functionalismul, federalismul si neofunctionalismul sunt cele trei curente de gandire ce apartin domeniului integrarii internationale si care au cautat sa dea diverse raspunsuri la intrebari ca: ce fel de constructie europeana?, in ce scop? si cu ce metode si mijloace ?.Acestea au venit sub forma perspectivelor teoretice asupra integrarii ce s-au axat fie pe schimburile intre oameni ca un indicator al atitudinii unora fata de ceilalti, fie pe rolul institutiilor sau au vizat caile prin care institutiile supranationale rezulta dintr-o convergenta a intereselor diferitelor grupuri din societate.

Functia oricarei teorii este sa descrie procesul pe care il acopera, identificand nivelurile diferite ce decurg din ea, sa explice si sa prezica ce se va intampla in anumite conditii. Functionalismul apare in perioada interbelica cand nationalismul european era la apogeu si s-a constituit in cateva teorii ce vizau acele activitati ce nu se limitau la cadrul statului national, ci presupuneau activitati legate de cooperarea si dezvoltarea economica intre state, de progresul stiintific si tehnologic, de lupta impotriva analfabetismului, epidemiilor, de protejarea drepturilor omului etc. David Mitrany este cel ce formuleaza in mod coerent, pentru prima data, functionalismul international, o varietate a functionalismului. El considera ca drumul spre pacea universala consta in actiunea distincta a institutiilor internationale pentru a satisface necesitati specifice, recunoscute, de cooperare economica si sociala.[11].

Teoria functionalista intra in conflict cu teoria integrarii regionale, in conditiile in care viza crearea unei comunitati internationale, dar care ar fi cuprins toate continentele de pe glob. Cauza conflictelor era gasita in continua faramitare in comunitati orientate spre interior, care nu-si creeaza legaturi intre ele. Comunicarea este considerata ca avand un rol determinant in exacerbarea relatiilor dintre aceste comunitati, dupa cum le poate si imbunatati. Cand nevoile sistemului cresc ca rezultat al schimbarilor sociale, economice, tehnologice, integrarea are succes doar daca sistemul are abilitatea de a raspunde cererilor ramase egale sau superioare nivelurilor acelor nevoi si daca exista competenta de a lua o decizie[12].

In ciuda unei opozitii initiale, functionalismul a fost utilizat ca baza teoretica a integrarii. Incercarile de integrare regionala vizeaza crearea unui sistem social multinational, iar strategia functionalista a fost unul dintre mijloacele utilizate. Teoria functionalista s-a pretins a fi nepolitica si si-a propus sa evite situatiile conflictuale, concentrandu-se asupra "nevoilor" comune evidente, pentru transformarea frontierelor si slujirea intereselor traditionale. Abordarea economica a fost considerata drept punct initial in rezolvarea tuturor problemelor nationale si internationale, dar ea trebuie insotita de inchegarea si mentinerea consensului social. Principiul cooperarii dintre statele nationale in sferele sociale, umanitare, culturale si economice este cel ce intemeiaza functionalismul. Acest principiu va conduce prin "efectul difuziunii" la cooperarea politica intre natiuni. Actionand impreuna in domeniile economice si tehnice, statele vor cultiva deprinderi de comuniune, astfel incat procesul se va raspandi si asupra sferei politice.

2) Federalismul incearca sa confere multiplelor probleme vizand relatiile dintre state si natiuni, intre organizatii internationale, intre natiuni, pe de o parte, si organizatiile internationale, pe de alta parte, rezolvari bazate pe intelegerea esentei sale. Aceasta ar consta in diviziunea puterilor, astfel incat guvernele centrale si regionale sunt fiecare, in cadrul unei sfere, coordonate si independente. In acest sens, federalismul propune si metoda de guvernare ce divide puterea politica intre institutiile centrale si locale, fiecare actionand autonom in propria sa sfera. Este vazut ca obiectiv final , dar si ca strategie pentru a realiza integrarea europeana.

Criteriile pe care le satisface un astfel de model vizeaza eficienta, deoarece creeaza institutii centrale pentru anumite functii, precum si democratia, pentru ca descentralizeaza alte activitati pentru a asigura un mai mare control local si autonomie. Aplicarea practica a federalismului a dus la constituirea a doua tipuri de state, confederatii si federatii. Confederatia este asociatia de state in care fiecare stat isi pastreaza suveranitatea si independenta, guvernul central avand putine puteri, iar federatia confera guvernarii centrale puteri numeroase, guvernele locale exercitand mai putine atributii si ,totodata, pastreaza o organizare proprie.

Dintre atributiile transferate guvernului federal putem enumera: realizarea politicii externe si de securitate, a politicii comerciale, politica monetara, politica fiscala, politica sociala.

Spre deosebire de teoria functionalista, cea federalista porneste de la primatul politicii, adica impunerea de institutii politice stabile pentru o federatie ce pot fi create printr-un act de vointa politica. In acest sens, consensul politic nu depinde de rezolvarea diferendelor sociale sau economice, ci este insasi solutia problemelor puse de diversitatea de interese. Critica adusa acestei conceptii sustine ca este vorba doar despre o strategie, deoarece institutiile din statele nationale pot fi apropriate de catre grupurile supranationale.

La inceputul anilor '70, integrarea europeana era vazuta numai prin si datorita existentei unei autoritati politice dotate cu puteri corespunzatoare, Europa unita avea nevoie de institutii federale. In acest sens, se arata ca o "integrare spontana" prin intermediul masurilor luate in domeniul economic, nu poate penetra efectiv politicul, incat sa diminueze suveranitatea statelor membre. Integrarea presupune interventia, intr-o masura mai mare sau mai mica, a factorului politic. Aria de subiecti acoperiti prin luarea unei decizii reprezinta un indicator al integrarii, stadiul final al integrarii fiind considerat acolo unde 'vointa politica exista la centru si unde o insiruire de interese sunt acoperite' De exemplu, alegerea Parlamentului European si dreptul acestuia de a-si aproba bugetul sunt doua atribute importante ale puterii politice.

Tezele neofunctionaliste au aparut ca urmare a studiilor despre Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului, Comunitatea Economica Europeana si Euratom. Reprezentati ai acestui curent sunt Reginald J.Harrison, Ernest B.Haas, Amitai Etzioni, Karl W.Deutsch, Leon Lindberg. Conceptia scolii neofunctionaliste consta in a considera ca trecerea de la o piata comuna inspirata politic la o uniune economica si, in final, la o uniune politica intre state este automata.[13] Atunci cand anumite sectoare ale activitatii statelor suverane sunt integrate prin intermediul unui control unic, se pune in miscare un mecanism in care, atat partidele politice, cat si grupurile de interese joaca un anumit rol, sectorul ales in scopul integrarii va fi selectionat cu grija astfel incat sa nu atinga interesele vitale ale statelor sau puterea si interesele elitelor politice. Se face o redefinire a intereselor in termeni regionali fara a li se aduce vreo atingere. Primul pas integrator trebuie sa fie prin el insusi expansiv, sa implice si sa determine nevoia unor integrari viitoare.

Implicarea in activitatea integrationista a partidelor si grupurilor de interese, purtatoare de valori si ideologii opuse, identice ori convergente ce determina succesul sau insuccesul ideologiei traditionaliste, va fi un factor nou in politica nationala. Pe masura ce institutiile centrale vor primi noi puteri si functii de la guvernele membre, ca urmare a acestor presiuni, se va pretinde ca cererile, aspiratiile si realitatile grupurilor si partidelor sa se indrepte treptat spre acest nou centru de decizie politica. Institutiile centrale vor deveni forta motrice a comunitatii, functionand dupa "logica expansiva a integrarii', 'federalism in trepte" sau "efectul de difuzare" (spill over).

De exemplu, infiintarea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului a realizat o integrare a industriilor de carbune si otel ale celor sase state membre, supervizata de o institutie centrala, "Inalta Autoritate", cu puteri supranationale. Tratatul de la Roma privind crearea Comunitatii Economice Europene (Piata Comuna - Belgia, Franta, Italia, Luxemburg, Olanda, R.F.Germania) este vazut de neofunctionalisti ca un rezultat al presiunilor si intereselor, dar, in acelasi timp, al convergentei opiniilor favorabile ale statelor membre, desi motivele difera de la un guvern la altul. Si pentru a fi incununat de succes, un plan de unificare politica nu trebuia sa aiba un suport majoritar, ci trebuia sprijinit doar de grupurile cheie ale societatii, care pot avea interese distincte in sustinerea integrarii.

In anii '60, tezele functionaliste isi dovedesc limitele, integrarea economica prin realizarea Pietei Comune nu duce automat la formarea unei uniuni politice, iar statele-natiuni, departe de a intra in declin, raman suverane asupra progreselor realizate, constructia europeana ajutand,de fapt, la restaurarea si consolidarea lor. Constructia europeana este singulara, fiind 'un amestec de trasaturi guvernamentale si federaliste care se cer recunoscute sui generis si a carui forma finala e departe de a fi stabilita'[14].

Integrarea europeana este vazuta ca un proces original, datorita metodelor ei, caracterizate prin interactiuni tot mai mari intre structurile comunitare si cele nationale un proces global de transformare cu mai multe niveluri.

Explicatia crizelor pe care Comunitatile le-au traversat este gasita, in acest context, in nemultumirile legate de renuntarea la puterile suverane, fie in favoarea pietei, fie in favoarea autoritatilor de la Bruxelles. Evolutia Uniunii Europene a intarit ramura executiva, Comisia Europeana si Consiliul European, in defavoarea unui Parlament European slab si a unor autoritati nationale din ce in ce mai deposedate de putere. Fidela pozitiei sale insulare si in relatia comunitara, conceptia britanica a minimalizat importanta politicilor comune, a favorizat extinderea continua si s-a opus formarii unei supranationalitati si expansiunii votului majoritar. Conceptia germana, spre deosebire de cea britanica, favorizeaza supranationalitatea si o retea de politici comune. Conceptia franceza reflecta teama de extindere, de o potentiala dominatie germana asupra proceselor de luare a deciziilor comune in Uniune.

Integrarea europeana a fost considerata ca un proces original, datorita metodelor ei, caracterizate prin interactiuni tot mai mari intre structurile comunitare si cele nationale un proces global de transformare cu mai multe niveluri. In anii '80, constructia europeana cunoaste progrese considerabile prin realizarea pietei unice, demararea unificarii monetare. Statele membre se integreaza tot mai mult, ramanand, in acelasi timp, actori esentiali ai scenei internationale. Dincolo de state se afirma, se realizeaza un spatiu european de actiune publica[15]. Statele dezvolta intre ele sisteme de asociere a suveranitatilor care le garanteaza o disciplina reciproca, iar Uniunea pare a fi tot mai mult un stat organizator tip ce are misiunea stabilirii si supravegherii regulilor. Plecand de la aceste constatari, Philippe Morreau Defarges considera Uniunea Europeana drept prototipul statului postmodern ce-si obtine legitimitatea mai putin din scopurile comune (marire, putere, dreptate sociala), si mai mult din capacitatea sa de a lasa sa se dezvolte libertatile (ale indivizilor, ale intreprinderilor, ale grupurilor).