Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload




ORGANIZATIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD (NATO)

Stiinte politice


ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD (NATO)

Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4 aprilie 1949,

creānd o alianta de 12 state independente (Belgia, Franta, Luxemburg,



Olanda, Marea Britanie, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia,

Portugalia, SUA si Canada), decise sa-si asigure apararea reciproca si

colectiva.

Obiectivele NATO

Obiectivul prim al Aliantei Nord-Atlantice este asigurarea

libertatii si securitatii statelor membre; atingerea acestui obiectiv se

realizeaza prin mijloace atāt politice, cāt si militare, asigurāndu-se

respectul Actului constitutiv al Organizatiei, cāt si al Cartei Natiunilor

Unite. De altfel, Tratatul Nord-Atlantic īnsusi īsi gaseste sursa

constituirii sale legale īn articolul 51 al Cartei ONU, care face referire

la dreptul inalienabil al statelor independente la aparare individuala

sau colectiva.

Pozitia centrala pe care o ocupa art. 5 īn planul apararii (conform

acestui articol, un atac īmpotriva unuia dintre statele membre

este considerat un atac īmpotriva tuturor) este consolidata de existenta

altor prevederi extrem de importante: vointa statelor semnatare de "a

trai īn pace cu toate popoarele", de a le "salvgarda libertatea, mostenirea

comuna si civilizatia, pe baza principiilor democratiei, a libertatilor

individuale si a suprematiei dreptului" (dupa cum se

mentioneaza īn Preambul), de a "contribui la dezvoltarea relatiilor

internationale pasnice si prietenesti, īntarind propriile lor institutii

libere, asigurānd o mai buna īntelegere a principiilor pe care sunt

cladite aceste institutii si dezvoltānd conditiile propice asigurarii

A se vedea si Andrei Popescu, Ion Jinga, Organizatii europene si

euroatlantice, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001, p. 52-62.

Universitatea Spiru Haret

stabilitatii si bunastarii, facānd eforturi pentru a elimina orice opozitie

īn relatiile lor economice internationale si īncurajānd colaborarea

economica īntre fiecare parte si īntre toate deopotriv 919j96j 59;." (art.2)

Ideea de aparare comuna si de promovare si slujire a unor

interese securitare comune transpare si din art.4 al Tratatului de la

Washington: "Partile se vor consulta de fiecare data atunci cānd, dupa

parerea uneia dintre ele, integritatea teritoriala, interdependenta

politica sau securitatea uneia dintre parti este amenintata".

Vocatia NATO o constituie, asadar, protejarea democratiei si a

drepturilor omului si asigurarea suprematiei dreptului.

De asemenea, Alianta joaca un rol-cheie īn domeniul gestionarii

crizelor, contribuind la prevenirea conflictelor prin luarea masurilor

adecvate atunci cānd exista consensul membrilor īn acest sens.

Evolutie istorica

Īn perioada "razboiului rece", Organizatia Tratatului Atlanticului

de Nord a avut o contributie majora si incontestabila la mentinerea

starii de non-razboi si la edificarea pacii.

Prin strategii si amplasari de forte, prin tendinta catre echilibru

īn domeniul armelor conventionale sau printr-o extraordinara flexibilitate

intelectuala, Alianta a contribuit la depasirea fara confruntari

armate a unor situatii tensionate īntre doua blocuri reprezentānd valori

si principii diferite si dispunānd de capacitati militare semnificative.

Raspunzānd unei situatii dramatice generate de tendintele expansioniste

ale colosului sovietic, crearea Organizatiei Nord-Atlantice a

constituit punerea īn functiune a unei aliante militare unice īn istorie

prin durata, prin structurile sale militare si politice originale, prin

diferentele (de marime si de resurse) dintre aliati, prin sistemul

institutional instituit si, nu īn ultimul rānd, prin respectarea

suveranitatii si independentei membrilor sai (fiind o organizatie de

cooperare interguvernamentala, apartenenta la Alianta Nord-Atlantica

nu antreneaza modificari īn planul suveranitatilor statale, membrii sai

pastrāndu-si drepturile de a-si asuma responsabilitati suverane īn

domeniul apararii).

Dupa īncheierea "razboiului rece", īntrebarea care s-a conturat

īn legatura cu NATO a fost daca Organizatia continua sa mai aiba

o ratiune de a fi si misiuni de īndeplinit īntr-un mediu securitar

complet nou.

Universitatea Spiru Haret

Raspunzānd acestei provocari cu aceeasi lipsa de rigiditate

intelectuala care i-a asigurat succesul timp de patru decenii, Alianta

si-a impus o restructurare care sa-i permita o contributie cāt mai

eficienta la elaborarea structurilor de securitate de cooperare pentru

īntreaga Europa; puterea sa de a se adapta la evolutiile politice,

strategice si tehnice i-a permis modificarea conceptelor sale strategice

si politice si corelarea acestora cu noile realitati internationale.

La īnceputul anilor '90, s-a luat decizia crearii unei "noi"

Aliante. Principalele elemente ale acestei decizii erau: deschiderea

Aliantei catre noi membri, lansarea de noi parteneriate cu state

nemembre, restructurarea aranjamentelor interne ale NATO, construirea

unei Identitati europene de securitate si aparare mai puternice,

acceptarea de noi misiuni, precum mentinerea pacii īn regiuni aflate īn

conflict, punerea la punct a unor initiative de nonproliferare a armelor

de distrugere īn masa.

Īncrederea de care s-a bucurat si continua sa se bucure

Organizatia este dovedita si de aderarile care au avut loc dupa 1949.

Alte patru state europene se alatura Aliantei īntre 1952 si 1982

(Grecia, Turcia, Republica Federala Germania, Spania).

Prabusirea comunismului, īnsotita de o noua realitate geopolitica

si strategica, a determinat Alianta sa-si deschida de doua ori portile

catre fostele state comuniste. La 12 martie 1999, Republica Ceha,

Ungaria si Polonia au fost primite īn sānul Aliantei, iar īn noiembrie

2002, alte sapte state europene au primit invitatia de aderare: Bulgaria,

Romānia, Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia si Slovacia. Īn urma

celor doua "valuri" de aderare, numarul membrilor NATO se ridica la 26.

NATO si mediul securitar post "razboi rece"

Caderea "Cortinei de Fier" a antrenat schimbari profunde īn

relatiile Est-Vest si, implicit, transformarea radicala a mediului de

securitate.

Declaratia de la Londra, din 1990, constituie momentul consacrarii

noilor realitati īn relatiile partenerilor euroatlantici cu Uniunea

Sovietica si fostele state comuniste si pune bazele viitoarei lor cooperari,

care va fi dezvoltata nu doar īn cadrul NATO, ci si al OSCE.

Prioritatile NATO īn anii '90 s-au orientat spre deschiderea

Aliantei catre noi parteneri, extinderea sa ca parte a procesului mai

larg de sporire a integrarii componentei europene si, nu īn ultimul

rānd, restructurarea aranjamentelor interne. De asemenea, Alianta si-a

Universitatea Spiru Haret

largit sfera de interes prin ceea ce a fost denumit "a treia dimensiune"

a NATO.

Abordarea cooperativa a securitatii a orientat Alianta catre relatii

cu state nemembre prin intermediul diverselor parteneriate: Consiliul

de Parteneriat euroatlantic, Parteneriatul pentru Pace, Consiliul permanent

NATO-Rusia, Comisia NATO-Ucraina, Dialogul Mediteraneean.

Consiliul de Parteneriat Euroatlantic

Cadru multilateral de cooperare, Consiliul constituie instanta īn

cadrul careia Aliatii si Partenerii se consulta asupra unei problematici

vaste, mergānd de la gestionarea crizelor, mentinerea pacii si a securitatii,

controlul armamentelor, la cooperarea stiintifica si nonproliferarea

armelor de distrugere īn masa.

Consiliul, creat īn 1997, succede Consiliului de Cooperare Nord-

Atlantic. El consta īn īntālniri periodice la nivel de ambasadori si

ministri de Externe si ai Apararii.

Parteneriatul pentru Pace

Creat īn 1994, Parteneriatul pentru Pace are drept obiectiv

consolidarea stabilitatii si a securitatii īn īntreaga Europa. El urmareste

sporirea capacitatilor Aliantei si ale statelor partenere de a coopera īn

cadrul operatiunilor comune. Parteneriatul se bazeaza pe o cooperare

practica, adaptata nevoilor proprii fiecarui stat.

Īn cadrul Parteneriatului pentru Pace, NATO īsi asuma rolul

consultarilor cu fiecare dintre statele partenere īn cazul unei potentiale

amenintari la adresa integritatii lor teritoriale, independentei politice

sau securitatii lor.

Consiliul permanent NATO-Rusia

Considerānd Rusia un actor de maxima importanta īn peisajul

securitatii internationale, NATO i-a propus, īn 1996, dezvoltarea unui

nou tip de relatii de cooperare. Aceasta cooperare s-a concretizat īn

1997 prin semnarea "Actului fondator asupra relatiilor mutuale,

cooperarii si securitatii īntre NATO si Federatia Rusa" si prin crearea

Consiliului permanent NATO-Rusia. Constānd īn īntālniri periodice la

diferite niveluri, Consiliul permite abordarea unor probleme de interes

comun: mentinerea pacii, securitatea nucleara, conversia industriei de

aparare, controlul armamentelor, cooperarea militara, protectia mediului.

Īn 1999, ca urmare a campaniei aeriene lansate de NATO īn

contextul conflictului din Kosovo, Rusia si-a suspendat relatiile cu

Universitatea Spiru Haret

NATO. Vizita fostului Secretar General al NATO, Lord Robertson, la

Moscova (februarie 2000) a reprezentat relansarea acestei cooperari.

Īn urma evenimentelor din 11 septembrie 2001, Consiliul a decis

o cooperare constructiva īn interiorul unui cadru securitar larg, īn care

lupta īmpotriva terorismului si prevenirea proliferarii armelor de

distrugere īn masa constituie elemente extrem de importante.

Comisia NATO-Ucraina

Devenita independenta īn 1991, Ucraina a īnceput sa dezvolte

foarte repede relatii cu Organizatia Nord-Atlantica, devenind membru

al Parteneriatului pentru Pace īn 1994 si fiind unul dintre fondatorii

Consiliului de Parteneriat Euroatlantic. Recunoscāndu-se rolul major

pe care Ucraina īl joaca īn geopolitica europeana, s-a adoptat, īn 1997,

"Carta pentru un Parteneriat Distinctiv īntre NATO si Ucraina",

implementarea acesteia, cāt si gasirea de noi modalitati de cooperare

fiind īncredintate Comisiei NATO-Ucraina. Comisia NATO-Ucraina

s-a reunit pentru prima data īn anul 2000, la Kiev.

Dialogul Mediteraneean

Īn 1995, NATO a invitat sase state mediteraneene (Egipt, Israel,

Iordania, Maroc, Mauritania, Tunisia) sa participe la un Dialog, menit

sa contribuie la instaurarea de bune relatii si favorizarea unei mai bune

cooperari reciproce īn īntreaga regiune mediteraneeana, precum si la

īntarirea securitatii si stabilitatii. Celor sase state li s-a adaugat, īn

februarie 2000, Algeria.

Din punct de vedere conceptual, Dialogul poate fi definit ca un

instrument esential de sustinere a strategiei globale de parteneriat,

dialog si cooperare promovate de Alianta.

La summit-ul de la Praga, din noiembrie 2002, s-a adoptat un set

de masuri vizānd consolidarea dimensiunii politice si practice a

Dialogului mediteraneean.

Restructurarea aranjamentelor interne ale NATO

Modelarea si adaptarea Aliantei īn noul context post "razboi

rece" a antrenat restructurarea fortelor militare si a dispozitiilor de

conducere, precum si introducerea unor noi concepte.

Efectivele militare īn statele membre au fost reduse si s-au

constituit corpuri de armata usoare si capabile de o interventie rapida

si eficienta. De asemenea, numarul cartierelor generale ale NATO a

fost redus cu doua treimi (din cele saizeci si cinci au mai ramas

aproximativ 20).

Universitatea Spiru Haret

Tot īn acest context s-a dezvoltat si conceptul de "Grupuri de

forte interarme multinationale" (GFIM), Alianta prevazānd structuri

de forte susceptibile de a fi adaptate pentru a face fata diferitelor tipuri

de misiuni.

Initiativa NATO pentru Europa de Sud-Est

Stabilitatea si securitatea Europei de Sud-Est si consolidarea

cooperarii īntre statele din regiune sunt promovate prin intermediul

Initiativei pentru Europa de Sud-Est, adoptata la summit-ul de la

Washington, din 1999.

La baza acestei Initiative se regasesc patru elemente fundamentale:

Forumul consultativ pe probleme de securitate īn Europa de Sud-

Est, Grupul de lucru ad-hoc īn domeniul cooperarii regionale, instrumentele

de lucru ale Parteneriatului pentru Pace si programele-tinta pe

probleme de securitate pentru tarile din regiune.

Consolidarea dimensiunii europene

Diferentele de capacitati īntre SUA si partenerii sai europeni au

determinat Alianta sa sustina, īncepānd din 1994, dezvoltarea unei

Identitati europene de securitate si de aparare, īn strānsa colaborare cu

Uniunea Europei Occidentale. Ideea care a stat la baza crearii acestei

Identitati europene este, pe de o parte, de a da statelor de pe batrānul

continent posibilitatea de a-si asuma responsabilitatea propriei securitati

si, pe de alta parte, consolidarea unei relatii transatlantice mai

echilibrate si mai puternice.

Decizia UE, la Consiliul European de la Helsinki, din 1999, de a

crea o Forta de Reactie Rapida, care ar trebui sa devina operationala īn

2003, pe de o parte, si crearea unei Forte de Reactie a NATO, īn urma

summit-ului de la Praga, din 2002, pe de alta parte, au creat senzatia

unei suprapuneri sau, mai mult, a unei concurente īntre cele doua

structuri. Obiectivele si aria de interventie ale celor doua Forte fiind

īnsa diferite, se poate vorbi mai degraba de o complementaritate a

acestora. Īn plus, Uniunea Europeana nu si-a dezvoltat suficient

capacitatile militare, nefiind pregatita, īn momentul de fata, sa dea un

raspuns rapid si eficient unor provocari securitare majore.

Toate aceste demersuri, īmpreuna cu īncercarea de a constitui, la

nivel european, o Politica de Securitate si Aparare Comuna functionala,

pot fi īntelese drept tentative de reechilibrare a rolurilor si

responsabilitatilor īntre Europa si SUA īn acest domeniu.

Universitatea Spiru Haret

Īn decembrie 2002 a fost consacrata baza oficiala a cooperarii

īntre NATO si UE privind gestiunea crizelor si prevenirea conflictelor.

Aceasta cooperare permite operatiuni dirijate de UE cu ajutorul

resurselor si capacitatilor NATO.

A "treia dimensiune" a NATO

Īn ultimii ani, dincolo de orientarile sale principale vizānd

cooperarea īn domeniul securitatii si al politicii de aparare, NATO si-a

extins centrul de interes si catre cooperarea privind planurile civile de

urgenta, sectorul stiintific si chestiunile legate de mediu. Daca problemele

de securitate si politica de aparare constituiau prima si a doua

"dimensiune" a Aliantei, noile sectoare au fost desemnate drept "a

treia dimensiune" a acesteia.

Conceptul strategic al Aliantei

Abordarile politice si militare ale NATO sunt redate de Conceptul

strategic al Aliantei, definit pentru prima data īn 1991, la summit-ul

de la Roma.

Īn 1997, la summit-ul de la Madrid, membrii NATO au propus

reexaminarea Conceptului strategic al Aliantei, iar la Washington, ,īn

1999, au aprobat un nou Concept strategic, care sa-i confere Aliantei

un instrument cu ajutorul caruia sa poata face fata noilor provocari si

perspectivelor securitare īn secolul XXI si care sa o ghideze īn

evolutia sa politica si militara viitoare. Acesta porneste de la premisa

ca NATO trebuie sa salvgardeze interesele comune de securitate īntr-un

mediu aflat īn continua schimbare, sa mentina apararea colectiva, sa

consolideze relatia transatlantica si sa asigure un echilibru care sa

permita Aliatilor europeni sa-si asume o mai mare responsabilitate.

Mai mult, Alianta trebuie sa conserve vointa politica si mijloacele

militare pe care le presupun diferitele actiuni.

Noul Concept strategic descrie natura si obiectivele NATO, ca si

misiunile de securitate fundamentale ale acesteia, identifica elementele

centrale ale noului mediu securitar si componentele perspectivei

sale globale de securitate si furnizeaza orientarile īn vederea continuarii

adaptarii fortelor sale militare.

Realitatile internationale conturate dupa 11 septembrie 2001 au

determinat o regāndire a rolului NATO īn arhitectura securitara. Daca

īn perioada "razboiului rece", orientarea predominanta a NATO era

catre Europa, provocarile actuale sunt mult mai diverse si mai īndepartate

geografic. Desi parerile privind "mondializarea" NATO sunt

Universitatea Spiru Haret

īnca diverse, este evident ca amenintarile majore la adresa securitatii

nu se mai circumscriu exclusiv spatiului european. Īn aceasta logica,

la summit-ul de la Praga, din noiembrie 2002, Aliatii au evidentiat

necesitatea ca NATO sa dispuna de capacitatea de a desfasura forte

capabile de a interveni īn orice zona si de a sustine operatii la mare

distanta, inclusiv īn medii īn care poate fi pusa īn situatia de a se

confrunta cu arme biologice, chimice si nucleare. Astfel, Angajamentul

de capacitati adoptat la Praga si crearea Fortei de Reactie a NATO

(NRF) - lansata oficial pe 15 octombrie 2003 - vor permite Aliantei

sa faca fata noilor amenintari si riscuri si, īn acelasi timp, sa contribuie

la promovarea interoperabilitatii īntre fortele sale europene si cele

americane. De asemenea, prin crearea NRF se urmareste sporirea

capacitatii NATO de a raspunde diferitelor provocari prin implicarea

sa īn actiuni propriu-zise si nu doar īn faza post-conflict.

Īn contextul acestui nou peisaj securitar, la summit-ul de la

Praga, din noiembrie 2002, a fost enuntat un nou concept militar de

aparare īmpotriva terorismului. Potrivit acestuia, NATO trebuie sa fie

īn masura sa reprime si sa īnvinga terorismul si sa asigure protectia

īmpotriva acestuia, peste tot unde interesele Aliatilor o cer. Problema

armelor de distrugere īn masa a constituit un alt subiect de discutie,

convenindu-se, īn acest sens, numeroase masuri menite sa contribuie

la reducerea riscurilor (ameliorarea capacitatilor de detectie, echiparea

fortelor NATO cu sisteme de protectie mai performante, sustinerea

autoritatilor civile īn caz de urgenta).

Tot la Praga s-a decis reforma structurilor de conducere a NATO

īn vederea īmbunatatirii rapiditatii si desfasurarii fortelor.

Complexitatea mediului securitar international si determinarea

lui multipla (securitatea este influentata de factori economici, politici,

sociali, de mediu, precum si de aspecte ce tin de aparare) au determinat

Alianta Nord-Atlantica sa propuna un cadru fundamentat pe trei

elemente principale: dialogul, cooperarea si mentinerea unui potential

comun de aparare.

Structurile NATO

Pentru a-si putea īndeplini rolul sau fundamental de prezervare a

libertatii si securitatii statelor membre, NATO este dotat cu o dubla

structura - militara si civila, īntre cele doua "componente" existānd o

strānsa cooperare.

Universitatea Spiru Haret

4.1. Structura civila

Consiliul Atlanticului de Nord (NAC) este organul decizional al

Organizatiei si singurul sau organ a carui existenta este expres

afirmata de Tratatul de la Washington.

Fiecare tara membra este reprezentata īn Consiliul Atlanticului

de Nord de un ambasador sau un reprezentant permanent, asistat de o

delegatie nationala alcatuita din consilieri si functionari care participa

la reuniunile diferitelor comitete ale NATO.

Deciziile Consiliului se adopta prin consens si ele reprezinta

vointa colectiva a statelor membre.

Īn mod normal, membrii Consiliului se reunesc o data pe

saptamāna, iar lucrarile sale sunt prezidate de Secretarul General al

NATO (sau de adjunctul acestuia).

Sediul NAC se afla la Bruxelles (ca si Cartierul general al

Organizatiei).

Activitatea Consiliului Atlanticului de Nord si a comitetelor sale

(Tratatul confera Consiliului dreptul de a crea organe subsidiare) este

sustinuta de un Secretariat International Acesta este format din

cetateni ai statelor membre, care sunt fie recrutati īn mod direct de

organizatie, fie detasati de guvernele nationale pentru 3-4 ani. Membrii

Secretariatului International se subordoneaza Secretarului General

al Aliantei si servesc interesele acesteia pe toata durata mandatului lor.

Secretariatul International are īn compunere: Biroul Secretarului

General, Departamentele operative , Biroul Administrativ si Biroul

Inspectorului Financiar. Īn fruntea fiecarui departament se gaseste un

Secretar General-Adjunct.

Secretarul General este īnsarcinat sa promoveze si sa conduca

procesul de consultari si luare a deciziilor īn cadrul Aliantei. El īsi

asuma si functia de presedinte al Consiliului Atlanticului de Nord, al

Comitetului pentru Planificarea Apararii si Comitetului pentru Planificarea

Nucleara. Misiunea Secretarului General include si posibilitatea

ca acesta sa ceara dezbaterea anumitor teme, īn vederea adoptarii unei

decizii. De asemenea, el este abilitat sa-si foloseasca bunele oficii īn

Sunt cinci astfel de Departamente operative: Departamentul pentru

Probleme Politice, Departamentul pentru Planificarea Politicii de Aparare,

Departamentul pentru Sprijinirea Apararii, Departamentul pentru Infrastructura,

Logistica si Planificare pentru Situatii de Urgenta Civila si Departamentul

pentru Probleme stiintifice si de Mediu.

Universitatea Spiru Haret

caz de diferende īntre tarile membre. El este īnsarcinat si cu

conducerea Secretariatului International si este principalul purtator de

cuvānt al Aliantei īn relatiile cu guvernele si cu mass-media.

Structura militara

Comitetul Militar este alcatuit din ofiteri superiori din tarile

membre detasati la sediul din Bruxelles al Aliantei. Rolul sau vizeaza,

īn principal, consiliere si recomandari (adresate autoritatilor politice

ale NATO) īn domeniul militar. De asemenea, el contribuie la

elaborarea conceptelor strategice generale ale Aliantei.

Comitetul Militar se īntruneste saptamānal (Consiliul Atlanticului

de Nord se reuneste īn fiecare miercuri, iar reprezentantii Comitetului

Militar se īntālnesc joia, pentru a putea aplica īn cel mai scurt timp

deciziile acestuia).

Presedintele Comitetului Militar este ales de sefii de Stat major

si are un mandat de trei ani.

Statul Major Militar International sprijina activitatea Comitetului

Militar; aceasta structura este alcatuita din personalul militar

detasat de fiecare stat membru si din personal administrativ civil. Īn

fruntea sa se afla un director cu rang de general cu trei stele, numit de

catre tarile membre la propunerea Comitetului Militar. Īn subordinea

acestuia se afla cei doi Comandanti Strategici Comandantul

Suprem al Fortelor Aliate din Europa (SACEUR), cu sediul la

Shape, īn Belgia, si Comandantul Suprem al Fortelor Aliate din

zona Atlanticului (SACLANT), cu sediul la Norfolk, īn SUA -,

precum si Grupul de Planificare Regionala Canada-US (CUSRPG)

cu sediul la Arlington, īn SUA.

Adunarea Atlanticului de Nord (NAA)

Importanta pe care Alianta o acorda dialogului politic īntre

reprezentantii directi ai cetatenilor din statele membre se concretizeaza

si prin constituirea, īn 1995, a Adunarii Parlamentare (initial

denumita Adunarea Nord-Atlantica). Membrii Adunarii sunt numiti de

catre si din rāndul parlamentelor statelor membre, urmānd procedurile

nationale si īn functie de ponderea pe care partidul politic din care fac

parte o are īn parlamentul respectiv.

Misiunea principala a Adunarii vizeaza dezbateri pe teme de

interes comun si apropierea diferitelor opinii exprimate īn cadrul

acestei institutii.

Universitatea Spiru Haret

NAA se reuneste īn sesiune plenara de doua ori pe an īn capitala

unei tari membre, la invitatia parlamentului acesteia. Adunarea

Atlanticului de Nord este structurata īn cinci comisii: Comisia politica,

Comisia de aparare si securitate, Comisia economica, Comisia

stiintifica si tehnica si Comisia pentru probleme civile.

Initiativa Rose-Roth , lansata īn 1990, asigura coordonarea

relatiilor Adunarii Atlanticului de Nord cu structurile parlamentare ale

statelor din Europa Centrala si de Est. Exista o tripla dimensiune a

acestei Initiative: participarea cāt mai activa a parlamentelor din

spatiul central si est-european la īntrunirile Adunarii, sustinerea unor

seminarii Rose-Roth pe teme de interes comun pentru ambele parti,

sprijinul acordat formarii profesionale a personalului care lucreaza pe

lānga parlamente.

Rolul Adunarii Atlanticului de Nord īn elaborarea politicii

Aliantei Nord-Atlantice, desi indirect, este indiscutabil, recomandarile

si rezolutiile sale fiind transmise guvernelor si parlamentelor

nationale, precum si Secretariatului General al NATO.

Romānia si NATO

Unul dintre obiectivele prioritare ale politicii externe si interne a

Romāniei īl constituie aderarea la NATO.

Romānia a adresat formal cererea de aderare la Alianta Nord-

Atlantica īn 1993. De atunci si pāna īn prezent, Romānia a participat

la diferite programe, initiative si actiuni ale Organizatiei. Primul pas

concret īn acest sens a fost participarea Romāniei la Parteneriatul

pentru Pace, īnca din 1994.

Īn plan intern, Romānia a demarat procesul de reforma a

sistemului de aparare, a lansat Planul anual de pregatire pentru

aderare (īn cadrul mai larg definit de Planul de actiune īn vederea

admiterii de noi membri, elaborat de NATO īn 1999 si, īn urma

summit-ului de la Praga (21-22 noiembrie 2002), a elaborat un

calendar pentru finalizarea reformelor.

Dupa cum am aratat, Romānia a fost invitata sa adere la NATO

īn noiembrie 2002. Īn prezent, s-a īncheiat procedura de ratificare,

īn tarile membre ale NATO, a Protocolului de aderare a Romāniei la

NATO; tara noastra va deveni membra, la 2 aprilie 2004.

A fost denumita astfel dupa numele inspiratorilor sai, politicienii

americani Charlie Rose si Bill Roth.

Universitatea Spiru Haret

ANEXĂ

Etape ale procesului de aderare la NATO

- solicitarea aderarii;

- adresarea invitatiei oficiale de a adera din partea Aliantei;

- trimiterea scrisorii de intentie care sa confirme interesul,

vointa si capacitatea statului respectiv de a-si asuma obligatiile ce

decurg din statutul de membru;

- semnarea Protocoalelor de aderare de catre statele aliate si

ratificarea acestora;

- aderarea cu drepturi depline la Alianta.


Document Info


Accesari: 8242
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )