Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload




Sartori - Teoria Democratiei Reinterpretata

Stiinte politice


Sartori - Teoria Democratiei Reinterpretata

In sens literal, democratia inseamna "puterea poporului", faptul ca puterea apartine poporului.[1] Dar aceasta nu este de fapt decat o definire mot-a-mot ce descrie intr-un limbaj actual sensul grecesc al termenului. Totusi termenul de democratie desemneaza ceva. Problema nu este numai ce inseamna cuvantul deparece vorbim simultan si despre ceea ce ste acest lucru. In incercarea de a da un raspuns acestei ultime chestiuni, descoperim ca realitatea nu corespunde termenului si intre fapte si denumire potrivirea este mica. Astfel, desi democratia are un sens literal exact, lucrul acesta nu ne ajuta sa intelegem ce este o democratie reala.



Solutia pentru remedierea acestei insuficiente pare simpla. Daca democratia reala nu este suficienta pentru a se suprapune termenului de democratie inseamna ca trebuie operata o redefinire. Astfel, spune Dahl, in lumea reala, democratiile trebuie denumite poliarhii iar termenul de democratie trebuie pastrat pentru un sistem ideal.

De completat (pg 34

Definitia etimologica a democratiei este de domnie, autoritate sau putere a poporului.[2] Totusi, pentru a cuprinde semnificatia acesti definitii trebuie sa lamurim natura termenului demos in sensul delimitarii ariei lui de cuprindere. Chiar si in greaca, termenul nu era lipsit d 545f57f e ambiguitate. In schema elementara propusa de Aristote, democratia este o forma paralela si deformata a ceea ce se numeste "orasul bine constituit", politeia. Aceasta implica faptul ca demosul care tine de conceptia aristotelica despre democratie este compus din multiple ingrediente. El nu este compus doar din cei multi ci si\sau saraci calificati astfel prin defectele lor (egoismul, ilegalitatea s.a.)

In secolul al V-lea i.e.n termenul demos desemna comunitatea ateniana (sau o comunitate similara) adunata in ekklesÝa, adunarea populara. Cu toate astea demosul poate fi asimilat intregului organism; ori polloÝ, celor multi; sau lui pleÝones, majoritatii; ori lui ˇchlos, gloatei (semnificatia degenerativa). Interpreatrile ce se pot da termenului sunt in numar de sase.

Astfel demosul poate semnifica:

  1. poporul ca insemnand literalmente, toata lumea

Poporul nu poate include literalmente pe toata lumea. Nu a existat niciodata o democratie cu nivelul acesta de includere si probabil nici nu va exista. In democratiile grecesti demosul nu includea femeile, sclavii si copii iar acestia formau majoritatea locuitorilor cetatii. Astazi continuam sa excludem minorii, alienatii mintal, criminalii care executa pedepse in inchisori, pe cei aflati in tranzit si pe cei fara cetatenie. Cat de inclusiv ar trebui sa fie totusi demosul pentru ca este clar ca gradul lui de inclusivitate este cel care poate lamuri ceea ce se intelege prin puterea poporului.

  1. poporul ca marea parte a multimii

Daca demosul vazut ca toata lumea este evident o formula ce ar putea face imposibila democratia, demosul vazut ca cea mai mare parte a multimii este de asemenea o formula inaplicabila. Poporul ca "marea parte" reprezinta o notiune care expune imposibila cerinta procedurala de a determina, in fiecare ocazie, cat de multi insi reprezinta poporul sau cati indivizi sunt suficienti pentru a constitui un demos. Mai mult, o mare parte in raport cu care intreg ? Astfel trebuie sa concluzionam ca primele doua interpretari genereaza mai mult probleme decat solutii si din acest motiv ele trebuie abandonate.

  1. poporul insemnand clasele inferioare

Aceasta interpretare este dificil de sustinut in principiu si tot mai greu de aplicat in practica. In vremea lui Aristotel si mult dupa aceea, cei saraci ii depaseau ca numar pe cei bogati. Totusi, cu cat se afirma mai mult o clasa mijlocie numeroasa, cu atat dihotomia bogati - saraci se destrama. Pe masura ce societatea se modernizeaza, piramida socio-economica incepe sa se transforme intr-o structura hexagonala. Iar in societatile postindustriale, "saracimea infometata" si proletariatul devin minoritati depasite ca numar. O alta obiectie care se poate aduce acestei definiri a demosului consta faptul ca a circumscrie poporul claselor inferioare inseamna a opera o excludere fixa: oricine nuface parte din clasa inferioara este exclus pentru totdeauna. Ori aceasta definire a demosului devine acceptabila numai in conditiile in care suntem de acord cu Aristotel in privinta faptului ca democratia este o ordine sociala nefasta.

  1. poporul ca entitate indivizibila, ca intreg organic

Aceasta interpretare are defectul major de a nu favoriza in nici un fel democratia sau in orice caz, de a permite justificarea oricarui regim politic. Potrivit acestei interpretari, poporul nu trebuie conceput in mod individualist. Din notiunea de popor ca intreg organic se poate infera judecata potrivit careia fiecare individ luat in parte nu conteaza; in numele intregului, fiecare si toti pot fi striviti pe rand; dincolo de formula: "toti ca unul singur" se intrezareste justificarea autocratiilor totalitare, nu a democratiilor.

  1. poporul ca marea parte exprimata prin principiul majoritatii absolute

In acest context, majoritatea absoluta inseamna faptul ca numai majoritatea conteaza: cei care sunt intr-un numar mai mare intr-o populatie vorbesc in numele tuturor si au dreptul nelimitat (absolut) de a decide pentru toti. Acest criteriu conduce la o democratie definita ca sistem al majoritatii pure si simple. La o prima vedere, s-ar parea ca solutia interpretarii demosului ca dreptul majoritatii la domnia absoluta reprezinta o solutie corecta. Realitatea insa este alta. Stabilirea dreptului absolut al majoritatii de a-si impune vointa asupra minoritatii conduce la stabilirea unei reguli functionale care actioneaza in ultima instanta, impotriva principiului pe care il preamareste. Daca primul invingator al unei competitii democratice dobandeste o putere absoluta, atunci cel care castiga primul se poate stabili in castigator permanent. Aceasta realtate exclude din ecuatie ideea de democratie care presupune in primul rand convertibilitatea minoritatilor in majoritati si invers a majoritatilor in minoritati.

  1. poporul ca marea parte exprimata prin principiul majoritatii limitate

La o analiza mai atenta se pare ca, principiul majoritatii limitate este insusi principiul functional al democratiei. Acest criteriu sustine faptul ca nici un drept al majoritatii nu poate fi absolut. Adica nelimitat. Din acest motiv, acest criteriu, conduce la o democratie definita ca sistem al domniei majoritatii, limitate de drepturile minoritatilor.

Dupa cum s-a putut observa anterior, demosul nu poate include pe toata lumea; dar nici nu poate fi redus la cea mai mare parte a cetatenilor. Cand prin demos ni se o fera un criteriu majoritar, ceea ce ni se ofera este doar o definitie operativa. Aceasta inseamna ca demosul este scindat intr-o majoritate si o minoritate printr-un proces decizional, in scopul de a decide. Realitatea este insa ca demosul este rezultatul adunarii dintre majoritate si minoritate (sau minoritati). Prin urmare, daca criteriul majoritatii este transformat intr-o domnie a majoritatii absolute, consecintele reale sunt acelea ca o parte a poporului este exclusa, fiind astfel transformata intr-un non-popor.[4] In sens contrar, democratia conceputa ca domnie a majoritatii, limitata prin drepturile minoritatii, corespunde poporului in intregime, adica a sumei totale a majoritatii plus minoritatea. Tocmai pentru ca domnia majoritatii este limitata, intregul popor este intotdeauna inclus in demos (cei care ai drept de vot). Pentru a surprinde implicatiile, sa presupunem ca o majoritate are dreptul, prin chiar principiile sale sa isi exercite puterea fara restrangeri. Inevitabil, o astefel de majoritate va trata nonmajoritatea in mod inegal si nedrept. Prin urmare aceasta majoritate va mentine o majoritate permanenta. Dar, daca avem o majoritate care nu se poate transforma in minoritate, atunci nu mai avem de a face cu o majoritate democratica. Principiul majoritatii presupune majoritati schimbatoare, in care diverse parti ale corpului politic trebuie sa alterneze in exercitarea puterii. Concluzionand, drepturile minoritatii reprezinta o conditie necesara a procesului democratic in sine. Daca suntem adeptii acestui proces atunci trebuie sa fim si adeptii unei reguli limitate si conditionnate de drepturile minoritatii.

Cand a fost conceput termenul demokratia, demosul era cel al polisului grecesc, o comunitate redusa, extrem de unita care actiona prompt ca un corp decizional colectiv. Magnitudinea polisului este redusa. Cetatenii adunati in ekklesia erau potrivit lui Tucidide in numar de maxmum 5000.

Aceste conditii ce se regasesc in polis isi pierd realitatea daca ne referim la perioada moderna. In prezent, numai traim in polis ci in ceea ce grecii concepeau ca negatie extrema a acestuia - in megapolis - orasul politic care si-a pierdut orice proportie umana.[5] Astazi poporul desemneaza un agregat amorf, o societate extrem de difuza, atomizata si chiar anomica.

In ultima instanta, politica se bazeaza pe relatia dintre guvernanti si guvernati. S-a afirmat ca aceasta dihotomie functioneaza in cazul tuturor sistemelor in afara de democratie. Cu toate ca procesul decizional democratic estompeaza linia de demarcatie dintre guvernanti si guvernati, el nu presupune amestecul intre a guverna si a fi guvernat. A afirma ca nu putem trasa o granita precisa, nu este acelasi lucu cu a spune ca aceasta granita nu exista, pentru ca desi nedefinita, o astfel de granita poate exista.[6]

De vreme ce pentru ca o democratie sa existe trebuie sa avem, intr-o oarecare masura, o guvernare a poporului, ne punem imediat intrebarea: cand intalnim demosul care guverneaza ? raspunsul este: cu ocazia alegerilor. Aceasta nu este o minimalizare, deoarece procesul democratic se manifesta prin alegeri si procesul electoral. Intre alegeri, puterea populara devine in mare parte, pasiva.

Cu toate astea trebuie spus ca indiferent de cat de pasiva pare puterea electorala in perioada interelectorala, ea se manifesta neincetat ca impact psihologic asupra guvernantilor care sunt nevoiti, cel putin in linii mari sa actioneze in sensul vointei guvernatilor. De asemenea guvernatii dispun de parghii menite sa le faciliteze participarea la actul politic. Astfel de parghii sunt grupurile de interese diverse care se pot exprima public si care prin aceasta capacitate de care dispun, pot influenta decizia politica in sesnul dorintei lor. Este adevarat ca indivizii nu dispun, cel putin teoretic, de forta necesara pentru a putea sa se faca auziti si pentru a putea influenta factorul decident. Cu toate acestea prin libertatea de asociere, el dispune de toate parghiile necesare pentru a isi putea urmari interesul.

Trebuie sa lamurim acum contextele sau situatiile in care termenii de majoritate si minoritate sunt aplicati. Situatiile in care este necesra o analiza separata sunt cel putin trei: a) structurile si procesele constitutionale, b) arenele electorale si de vot si c) societatea in ansamblul ei. Prin urmare, sa spunem ca relatia majoritate-minoritate obtine trei categorii de semnificatie, in functie de context: constitutional, electoral si societal.[7]

In contextul constitutional, preocuparea o constituie minoritatea, si nu majoritatea. Mai precis, problema principala in acest context este ca minoritatea sau minoritatile trebuie sa aiba dreptul de a se opune, sa aiba dreptul la opozitie. Aici expresia de "domnie a majoritatii si drepturi ale minoritatii" dobandeste sensul sau cel mai exact si relevanta sa majora. Daca opozitia este impiedicata, atacata sau anihilata, putem vorbi despre o tiranie a majoritatii in sensul constitutional al expresiei. Exista insa un al doilea sens constitutional al tiraniei majoritatii, cel pe care madison si Jefferson l-au numit despotism electiv. Ei se temeau ca despotismul unui guvernamant al adunarii ("assembly government") nerestrans de impartirea puterilor in stat: un organism electiv (un parlament, mai exact camera inferioara a acestuia) care ar concentra in mainile sale o putere nelimitata si, din aceasta cauza, tiranica. (federalist no. 48) Despotismul electiv prevazut de madison si Jefferson nu se baza de fapt pe relatia dintre majoritate si minoritate, ci pe principiul conform caruia puterea nedivizata este intotdeauna o putere excesiva si primejdioasa. Astfel, tirania majoritatii, relevanta din perspectiva constitutionala, se defineste in functie de drepturile minoritatii.

In contextul electoral-de vot, argumentatia are o alta turnura. Principiul majoritatii se confrunta cu problema manufacturarii unei majoritati guvernamentale. Acest lucru se intampla in cazul in care principiul majoritatii se aplica procesului electoral si de votare. In acest context, fiecare test al majoritatii (pluralitatii) se elimina - pas cu pas - minoritatile corespunzatoare. Pentru a functiona o majoritate guvernamentala, criteriul majoritatii poate functiona, in fiecare imprejurare sub forma principiului "castigatorul ia totul". Rezulta de aici ca expresia "tiranie a majoritatii" este lipsita de sens in context electoral. La sfarsitul procesului se poate intampla si ca minoritatea numerica a cetatenilor sa devina - la nivel guvernamental - o majoritate invingatoare. Prin urmare, aici o majoritate este de cele mai multe ori numai o larga minoritate.[8]

In al treilea context si anume cel societal (al societatii ca ansamblu) sensul termenului de majoritate reprezinta un sens atribuit in mod special expresiei de "tiranie a majoritatii" decatre Tocqueville si John Stuart Mill. Ceea ce ii ingrijora pe Tocqueville si Mill, era pericolul unei tiranii spirituale, adica a unui conformism social extrem si sufocant. Aici, relatia majoritate minoritate nu mai este importanta in sine, ci in urmarile pe care le are asupra individului. Astfel ca atentia este transferata catre relatia dintre societate si individ. Antiteza este intre majoritate si libertate individuala sau intre majoritate si independenta intelectuala. In lucrarea "Despre Democratie in America", Alexis de Tocqueville, sustinea punctul de vedere potrivit caruia: "Republicile democrate fac ca despotismul sa devina superfluu pentru ca majoritatea in sine traseaza un cerc formidabil in jurul gandirii". De asemenea John Stuart Mill scria in "Despre libertate" ca atunci "cand societatea insasi este tiranul - societatea in sens colectiv asupra indivizilor separati care o compun [...] practica o tiranie sociala mai crunta decat cea a multor tipuri de oprimare politica, din moment ce [...] lasa prea putine mijloace de scapare, patrunzand mult mai adanc in detaliile vietii, inrobind sufletul insusi.

La o prima vedere poate parea ciudat ca parintii fondatori ai democratiei liberale - Madison, Jefferson, Tocqueville Mill - erau mai preocupati de tirania majoritatii decat de tirania minoritatii. Dar analiza ne conduce la o alta concluzie. Din moment ce democratia inlocuieste o tiranie printr-o minoritate oarecare, si din moment ce regula (principiul) este aceea ca majoritatea are intotdeauna dreptat, ea evidentiaza prudenta lor de a se preocupa de pericolul opus, pericol inerent oricarui principiu..

In democratia reala insa nu exista nici un motiv sa ne temem de tirania majoritatii. Argumentul este acela ca in urma metodei majoritatii in luarea deciziilor nu se poate trage concluzia ca exista un grup anume care sa constituie chiar majoritatea si care sa ia deciziile. Metoda majoritatii conota doar o majoritate matematica; ea nu denota o parte majora durabila a unei colectivitati.[9]

Am afirmat ca domnia majoritatii este acea regula procedurala care se potriveste cel mai bine democratiei. Este asa ? De ce de exemplu, este mai buna decat regula unanimitatii ? Un raspuns transant este aceala ca domina majoritatii evita situatiile fara solutie permitand comunitatilor mai largi sa aiba un cuvant de spus. Insa domnia majoritatii poate fi descrisa si ca un criteriu decizional; iar aici superlativul nu poate fi acordat fara argumente. Deciziile unui electorat nu au prea multe elemente comune cu deciziile deliberative. De fapt, deciziile electorale sunt, ca decizii, inconsistente; ele decid cel mult, sau in cel mai bun caz, "cine urmeaza sa decida" Din acest motiv vom rezerva notiunea de proces decizional pentru a desemna procesul de trasare a actiunilor de savarsit in vederea guvernarii, si vom vorbi intr-un context electoral numai despre alegeri si\sau selectii.[10]

Pana acum am analizat multiplele fatete ale majoritatii. Este momentul sa analizam minoritatea, nu numai in intelesurile sale numeroase dar si in supraabundentele sale denumiri: clasa politica, clasa conducatoare (dominanta), elita, elita puterii, elita conducatoare, minoritate conducatoare etc. Diversele denumiri sunt utilizate pentru a descrie acelasi concept si diverse concepte sunt ascunse sub aceeasi denumire. Pentru a clarifica lucrurile, vom remarca pentru inceput faptul ca toate expresiile amintite anterior se refera la o parte minora concreta, nu la "minoritate" ca produs al procedurilor democratice (de exemplu, ca parte a populatiei cu drept de vot invinsa in alegeri ori ca parte mai putin insemnata a parlamentului). In al doilea rand, cand analistul politic se refera la democratia verticala, el nu este interesat in mod deosebit de vreo minoritate substantiala, ci numai de minoritatile care, subsumate, formeaza un fel de grup de control.[11] Evident, minoritatile religioase, etnice, lingvistice, si altele, joaca un rol important in politica; dar ele nu pot influenta structura verticala daca nu se comporta ca grupuri ce detin controlul politic. Putem circumscrie astfel obiectul analizei: extinderea si modalitatea puterii de control politic al grupurilor mai mici decat jumatate din universul asupra caruia isi exercita actiunea. Nu mai este nevoie sa mentionam ca resursele acestei puteri politice pot fi non politice, ele fiind economice sau de orice alta natura.

Criteriile de identificare a unei minoritati ce detine controlul sunt numeroase.[12] Dintre acestea, doua au o importanta fundamentala. Primul criteriu este altimetric: un grup detine controlul pentru ca este localizat, in structura verticala a societatii, "la varf". Prin urmare, putem afirma ca in orice societate puterea apartine unei clase a puterii la varf. Criteriul altimetric presupune ca orice este "la varf" detine puterea; o presupozitie sustinuta de rationamentul conform caruia puterea te aduce la varf, si de fapt, cel ce detine puterea o detine tocmai pentru ca este la varf. Ca un contraargument,, criteriul descris de noi functioneaza foarte bine atat timp cat avem de a face cu o piramida a puterii; dar este mai putin relevant atunci cand suntem confruntati cu o stratarhie. , adica o configurare a puterii care nu are varf (de fapt o piramida trunchiata si neclara). Oricum, criteriul altimetric se aplica de asemenea si stratarhiei, daca specificam ca fiecare strat isi are propriul varf (iar caracterul ei complex se datoreaza tocmai acestui aspect). Putem afirma deci ca, din perspectiva altimetrica, fiecare societate este o stratarhie si ca stratocratia rezultata poate fi concentrata intr-un singur varf sau poate fi distribuita in mai multe varfuri.

Criteriul altimetric sanctifica o stare de fapt: cei care sunt la varf raman la varf, iar cine se afla acolo este "puternic", detine si exercita puterea.

Se poate insa reduce totul numai la atat ? Evul Mediu si societatile de tip feudal erau intemeiate pe principiul potrivit caruia fiecare trebuie sa traiasca in conformitate cu propria conditie. Aceasta realitate insa apartine trecutului. Un nou criteriu isi revendica in prezent existenta. Din aceasta perspectiva, un individ nu este la varf pentru ca detine puterea ci pentru ca merita. Asadar, al doilea criteriu este un criteriu de merit.

Cum sunt traduse aceste doua criterii si cum sunt ele exprimate in terminologia actuala ? Din moment ce, in cele din urma, termenul lui Pareto - elita - a prevalat in fata celorlate sinonime ale sale, este important sa intelegem de ce Pareto a adoptat acest termen si cum l-a conceput. In Tratatul sau, Pareto a afirmat ca termenul de elita se refera la acei indivizi care au gradul cel mai ridicat de capacitate in domeniul lor de activitate. Intr-o lucrare anterioara insa, pareto a dat o definitie mai cuprinzatoare a conceptului:

"Clasele ["oamenii ierarhizati in conformitate cu nivelul lor de influenta si cu puterea lor politica si sociala" si\sau "asa numitele clase superioare"] constituie o elita o "aristocratie" (in sens etimologic aristos=cel mai bun). Atat timp cat echilibrul social este stabil, majoritatea membrilor componenti pare sa dispuna de anumite calitati, indiferent daca sunt bune sau rele, care le garanteaza puterea"[14]

Conceptul lui Pareto este in primul rand calitativ si ajunge sa fie altimetric prin consecintele sale.[15] Evident, aceste consecinte ofera cheia teoriei paretiene a "circulatiei elitelor" ceea ce inseamna ca atunci cand meritul si puterea sunt reunite se creaza o stare de echilibru social; cand sunt separate, se creaza un dezechilibru care genereaza circulatia: elitele altimetrice, elitele de facto sunt inlocuite de cele capabile, adica de elitele reale. Prin urmare, cu toate ca s-ar putea afirma ca termenul lui Pareto este simultan meritocratic si altimetric, cele doua criterii sunt relationate in aceasta ordine, iar pentru Pareto adevaratul castigator este in istorie, elita capabila si nu cea aflata la putere.

Lasswell (pag 145 de continuat daca va fi cazul)

In continuare ne vom referi la ceea ce Dahl numeste modelul elitei conducatoare sau (dominatia minoritatii) Sub aceasta denumire se discuta inainte de orice legea lui Mosca privitoare la clasa politica. Sartori prefera sa numeasca acest model ca fiind "modelul clasei conducatoare". Ceea ce conteaza aici este notiunea de conducere.

Se impun aici unele precizari: Astfel, trebuie urmarit daca grupurile de control (minoritatile puterii)au sau nu intelesul, intr-un cadru dat de singular sau plural. De asmenea, trebuie stiut daca aceste grupuri sunt sau nu (ca in formula celor trei "c" a lui James H. Meisel din "The myth of the ruling class : Gaetano Mosca and the elite") caracterizate prin constiinta, coerenta si conspiratie. In al treilea rand, si cel maiimportant aspect este acela daca, in orice context dat, de grup, minoritatile puterii pot sau nu fi identificate concret. In functie de care dintre alternative trece testul verificarilor, intr-unul din cazuri probele pot fi descrise prin termeul de clasa conducatoare (la singular), iar in celalalt caz vorbim despre conduceres si despre minoritatile conducatoare (la plural).

Am ajuns la punctul in care analiza conceptuala poate sustine cu fermitate o analiza empirica, necesitand de fapt o operationalizare si o testare empirica.

C Wright Mills a fost cel care pentru prima data, a afirmat cu fermitate ca Statele Unite ale Americii sunt dominate de fapt de o clasa conducatoare. Mills o denumea elita puterii, si o caracteriza drept complexul militaro-industrial: o clica caracterizata prin coeziune, a marilor bogatasi, a conducatorilor marilor corporatii, a bransei militare si unui numar redus de politicieni cheie.

In replica, Dahl este primul care reactioneaza la cele sustinute de Mlls, printr-o critica a modelului clasei conducatoare. Modelul lui Dahl este fundamental in toate dezbaterile despre configuratiile concrete de putere a societatilor politice. "Pentru ca, in cele din urma, el stabileste conditiile de test pentru a determina daca un corp politic este sau nu controlat de un singur grup de putere solidar, de o elita conducatoare unica (dupa cum spune Dahl) sau (mai curand) de o clasa conducatoare."[16]

In primul rand, daca presupunem ca exista o singura clasa conducatoare, ca o societate este condusa de fapt de o clica a puterii, o astfel de presupozitie nu poate ramane neverificata. Pentru ca in asemenea cazuri, clasa politica nu este doar o simpla categorie, o clasa ce rezulta dintr-o clasificare. Ii imputam o existenta operationala concreta, iar o asemenea existenta trebuie dovedita. Asadar este necesar sa trasam si sa identificam cine face parte din clasa conducatoare. In cazul in care aceasta identificare esueaza, presupozitia este infirmata. In al doilea rand, notiunile de putere si control trebuie operationalizate intr-un mod inteligibil. In acest sens, Dahl argumenteaza ca puterea este exercitata, sau ca problema controversata a puterii apare in mod real, numai cand o decizie este controversata in spatele ei aflandu-se diferite interese ale decidentilor. Astfel, conditia de testare stabilita de Dahl este urmatoarea: pentru a dovedi ca exista o clasa conducatoare, trebuie sa demonstram ca, intr-o succesiune de decizii controversate (controversabile), un grup identificabil si constant (grupul care conduce, sau detine puterea), predomina in mod regulat. Dar de ce sa restrangem puterea pe aria deciziilor controversabile ?

Dahl explica faptul ca, in caz contrar, ar exista tendinta de a imputa puterea (puterea reala) unor resurse sau potentiale de putere - nu o simpla confuzie, ci una care se deschide catre regresul fara sfarsit catre o putere atat de ultima incat nu ar putea fi inteleasa niciodata.[17]

Conditiile puse de Dahl au fost contracarate de argumentul lui Bachrach si Baratz.[18] Acestia sustin ca puterea inseamna si capacitatea de a suprima problemele controversate, de a le elimina din spectrul vizibil. Acest argument apare ca urmare a afirmatiei lui Schattschneider conform careia "anumite probleme controversate sunt incluse in politica, iar altele sunt excluse" Cu toate acestea argumentul lui Bachrach si Baratz este "dificil de demonstrat sau infirmat si in acelasi timp se indeparteaza de problema controversata"

Intr-adevar, in primul rand, probabil, politica ar scapa de sub control daca toate problemele imaginabile ar fi puse in discutie si ar trebui rezolvate simultan. De asemenea, este greu de confirmat faptul ca acest control se exercita. Mecanismul unui astfel de control asupra agendei este aproape imposibil de demonstrat. Ceea ce insa se poate face pentru ca acesta presupozitie sa nu capete realitate, este de a crea acele instrumente care sa permita membrilor corpului politic sa aiba un grad inalt de control asupra compunerii Agendei. Robert Dahl chiar se ocupa de acest fapt. O alta problema pe care argumentul lui Bachrach si Baratz o are este aceea ca, actiunea de suprimare a unei probleme este una negativa, ea necreand o existenta, ci dand nastere unei inexistente, fapt care activeaza intrinsec imposibilitatea discutarii problemei in cauza si deci a tratarii relativ la realitatea acesteia. Sa fie oare solutia acestei dileme cea pe care D'Aquino o propunea pentru rezolvarea problemei raului ? adica "raul este absenta binelui fiind in realitate leneveala lui Dumnezeu" si reciproc, sa spunem ca absenta unei probleme este semnul clar al unei forte inefabile ce se afla undeva in spate si trage sforile ? care este lantul cauzal care ne permite sa facem legatura dintre suprimarea unei probleme si existenta unui grup care controleaza totul ?

Este dificil sa ne imaginam cum putem sa vorbim despre ceva care nu isi impune rezolvarea prin forta propriei presiuni. Cu alte cuvinte, cele afirmate anterior, dezvaluie o alta inexactitate a argumentului respectiv: In ce fel are loc suprimarea problemei ? care sunt metodele, mijloacele respectiv caile pe care se produce aceasta suprimare. Si care este efectul suprimarii ? Este aceasta suprimare echivalenta cu disparitia problemei adica cu rezolvarea ei ? sau pur si simplu, problema respectiva este ignorata, minimalizata si trecuta in rezerva pe o perioada nedeterminata ? Toate aceste incertitudini insa, pot fi rezolvate printr-un mecanism multumitor de control asupra Agendei Politice. Indiferent ca este vorba de suprimarea sau de absenta acestei suprimari, un mecanism de control asupra decidentilor si asupra compunerii agendei ar trebui sa fie suficient pentru a elimina prin rezolvare problema ridicata de Bachrach si Baratz. In plus, amanarea rezolvarii unei probleme nu este echivalenta cu suprimarea ei. Intr-adevar, o problema, chiar daca amanata, nu dispare ca manifestare fenomenala. Fiind amanata ca rezolvare, ea se acutizeaza, ajungand la un punct in care nu mai poate fi ignorata. Existenta presiunii pe diferite cai, in sensul includerii ei pe agenda va conduce la imposibilitatea practica de a o ignora in continuare.. Ori, chiar si in cazul existentei unei elite a puterii precum cea descrisa de Mills, presiunea ar conduce la rezolvarea problemei in cauza. Concluzia care se poate trage de aici este ca o problema nu poate fi suprimata la nesfarsit fapt ce imprima caracter de realitate afirmatiei ca de fapt testul ultim al existentei unei elite este dublul criteriu propus de Dahl: pentru a dovedi ca exista o clasa conducatoare, trebuie sa demonstram o identificam in mod concret, si trebuie sa demonstram ca, intr-o succesiune de decizii controversate (controversabile), un grup identificabil si constant (grupul care conduce, sau detine puterea), predomina in mod regulat. Cu alte cuvinte vom vorbi despre un element pozitiv, si anume o actiune in sensul obtinerii unui avantaj oarecare si nu despre un element negativ in sensul suprimarii unei probleme.

In cele din urma, cele doua conditii puse de dahl - aceea ca o clasa conducatoare sa fie identificata in mod concret, si ca acuzatiile aduse puterii sa poata fi verificate - vor rezista atacurilor.[20]

Legea lui Mosca trebuie vazuta in sensul ca toate societatile politice sunt in cele din urma controlate de catre o singura minoritate. Potrivit Interpretarii lui Miesel, aceasta minoritate trebuie sa aiba constinta de sine (a intereselor de grup), coeziune si trebuie sa fie caracterizata prin solidaritate in urmarirea unui curs de actiune.

Desi aceste conditii pot fi indeplinite, ele nu au fost utilizate de Mosca pentru ca a inteles ca ele nu pot fi usor generalizate.

"Prin urmare, o conditie generalizatoare trebuie sa fie o conditie permisiva, anume aceea ca singularitatea reprezinta un singur lucru, atat timp cat nu este o multiplicitate de grupuri de putere antagonice. In termeni empirici, daca singularitatea trebuie sa reprezinte un singur lucru, ea trebuie sa devina identificabila si identificata. Invers, daca aceasta singularitate nu poate fi identificata in mod concret, implicatia este ca legea lui Mosca este falsificata. Si as adauga ca Dahl ne ofera instrumentele empirice pentru a ne convinge ca Mosca nu are dreptate prin definitie."[21]

Ramane insa intrebarea care este structura verticala de putere a democratiilor ? Conform criteriilor lui Dahl, si - potrivit lui Sartori - conform tuturor criteriilor testabile concepute pana acum, democratiile sunt caractreizate prin difuziunea puterii - chiar de o difuziune excesiva care anuleaza "modelul clasei conducatoare". Este astfel evident ca modelul care se aplica democratiei este unul diferit. Acesta poate fi descris, prin contrast cu celalalt, "ca un model al conducerii prin intermediul minoritatilor, caracterizat printr-o multitudine de grupuri de putere intersectate si implicate in manevre de coalizare.

Legea de Fier a Oligarhiei (148)

Imposibilitatea de a aplica modelul clasei conducatoare in cazul democratiei atesta, in pofida legii lui Mosca, faptul ca democratia nu reprezinta o disimulare a dominatiei minoritatii. Dar un alt traseu ne poate conduce la concluzia directa si iradicala ca democratia este virtual imposibila. Acest traseu pare a fi cel ales de Robert Michels. Intr-adevar, legea lui Michels - Legea de fier a oligarhiei - pune sub semnul intrebarii chiar posibilitatea existentei democratiei.

Este adevarat ca Michels nu a propus o teorie generala a democratiei si s-a concentrat asupra partidului politic. Cu toate acestea, concluziile la care ajungem in urma analizei sale sunt fundamentale pentru democratia in sine, din doua motive.[22]

Primul, este acela ca un sistem democratic este in mare parte, in practica un sistem de partide   Al doilea motiv este acela ca fenomenologia partidelor are o semnificatie paradigmatica. Daca modul de viata democratic este rezultatul crearii voluntare a unor comunitati mici si libere si partidele la randul lor, sunt formate ca asociatii volunatare si dunt, de fapt, expresia tipic politica a acestora in corpurile politice democratice pe scara larga. Asadar, din acest punct de vedere partidele sunt un tip de organism politic care copiaza\imita cu cea mai mare fidelitate, sau care ar trebui sa se apropie cel mai mult, de prototipul oricarei democratii autentice.

Indiscutabil, Michels .............................pg 149

S-AR PUTEA SA NU FIE NEVOIE SA VORBESC SI DE MICHELS (poate doar spre incheiere) PENTRU CA TEORIA ELITARA VA FI SUB EGIDA CAPITOLULUI TRINITATEA ELITARA - MOSCA, PARETO MILLS

O sa trebuiasca sa fac o introducere in care sa il bag pe Machiavelli si geneza teoriei elitare

CAP 8 Proces decizional (+democratia consociationala)

CAP 9 despre definitia democratiei si despre definitii in general (limbaj)

Cap 10 Democratia moderna democratia antica

Pg 260 In antichitatea greaca, ca de altfel si in cea romana, libertatea era exclusiv un concept politic. Desigur, "concept politic" in sensul grecesc al localizarii si al derivarii din polis - nu in sensul acordat astazi libertatii politice, ca forma de libertate anti-polis (o libertate fata de constrangerile politice).pentru a fi mai clari

+ costuri interne si costuri externe ale luarii deciziei (poate la modalitatea de decizie voi vorbi despre adica majoritar - consensual)

+intensitatea preferintelor (ori la grupuri ori la majoritati\minoritati)

Sartori - Teoria democratiei Reinterpretata

Pg 205 Riscuri externe si costuri decizionale.

Intrebarile anterioare pot fi abordate pe baza a doua instrumente analitice elementare:

(a) costurile decizionale; si (b) riscurile ce rezulta din colectivizarea deciziilor. In sens axiomatic, premisele sunt urmatoarele:

Axioma 1: Toate deciziile de grup sau colective au costuri interne, cu alte cuvinte, costuri pentru cei care iau deciziile, denumite in general costuri ale procesului deiczional.

Axioma 2: Toate deciziile colectivizate implica riscuri externe, adia riscuri pentru cei carora deciziiile le sunt adresate, pentru cei care le primesc din exterior - ab extra.

In vreme ce notiunile de costuri si riscuri ne sunt familiare, axiomele arata ca ele au fost supuse unor ajustari si simplificari. Pentru inceput, dupa parerea mea, costurile decizionale sunt costuri in cadrul grupului; Ele ii afecteaza numai pe cei care decid. Invers, riscurile externe sunt riscuri in afara grupului. Ele afecteaza numai colectivitatea pentru care sun luate deciziile. In al doilea rand, cand vorbim despre costuri interne, nu facem referire decat la costurile proceselor decizionale (nu la pierderile si avantajele membrilor corpului decident). Costurile interne sunt numai costuri (asa cum au fost definite) in timp, energie, inutilitate etc. In al treilea rand, cand spun riscuroi exterene inteleg risc in mod deliberat.

Pg:206 cu referire la timp: Productivitatea scazuta, ineficienta, imobilismul i paralizia pot fi evaluate, toate in costuri decizionale.

Daca afirmatia noastra este corecta, putem stabili o a doua regula: numarul celor ce decid se afla in raport invers proportional cu riscurile externe - pe masura ce creste corpul decizional, se reduc riscurile externe.

Pg 208 Problema ar ramane nerezolvata daca numarul participantilor la decizie ar fi unica variabila. Insa exista alte doua variabile ce ofera o rezolvare si ele trebuie prezentate aici:

  1. Metoda formarii corpului decizional: cum se recruteaza sau cum este numit si care este componenta ori natura sa.
  2. Regula dupa care se iau deciziile: principiile si procedurile procesului decizional.


Sartori Giovanni, Teoria Democratiei Reinterpretata, Iasi, Polirom, 1999 pg 34

Sartori Giovanni, Teoria Democratiei Reinterpretata, Iasi, Polirom, 1999 pg 45

Sartori Giovanni, Teoria Democratiei Reinterpretata, Iasi, Polirom, 1999 pg 46

Sartori Giovanni, Teoria Democratiei Reinterpretata, Iasi, Polirom, 1999 pg 54

Sartori Giovanni, Teoria Democratiei Reinterpretata, Iasi, Polirom, 1999 pg 48

Sartori Giovanni, Teoria Democratiei Reinterpretata, Iasi, Polirom, 1999 pg 99

Sartori Giovanni, Teoria Democratiei Reinterpretata, Iasi, Polirom, 1999 pg 136

Sartori Giovanni, Teoria Democratiei Reinterpretata, Iasi, Polirom, 1999 pg 139

Sartori Giovanni, Teoria Democratiei Reinterpretata, Iasi, Polirom, 1999 pg 140

Sartori Giovanni, Teoria Democratiei Reinterpretata, Iasi, Polirom, 1999 pg 142

Sartori Giovanni, Teoria Democratiei Reinterpretata, Iasi, Polirom, 1999 pg 144

Sartori Giovanni, Teoria Democratiei Reinterpretata, Iasi, Polirom, 1999 pg 144

Notiunea de stratarhie este dezvoltata de catre S Eldersveld, Political Parties: A behavioral Analiysis

Vilfredo Pareto 1926. "Les Sistemes Socialistes" preluat din Sartori Giovanni, Teoria Democratiei Reinterpretata, Iasi, Polirom, 1999 pg 145

Sartori Giovanni, Teoria Democratiei Reinterpretata, Iasi, Polirom, 1999 pg 145

Sartori Giovanni, Teoria Democratiei Reinterpretata, Iasi, Polirom, 1999 pg 147

Sartori Giovanni, Teoria Democratiei Reinterpretata, Iasi, Polirom, 1999 pg 147

Sartori Giovanni, Teoria Democratiei Reinterpretata, Iasi, Polirom, 1999 pg 147

Sartori Giovanni, Teoria Democratiei Reinterpretata, Iasi, Polirom, 1999 pg 147

Sartori Giovanni, Teoria Democratiei Reinterpretata, Iasi, Polirom, 1999 pg 147

Sartori Giovanni, Teoria Democratiei Reinterpretata, Iasi, Polirom, 1999 pg 148

Sartori Giovanni, Teoria Democratiei Reinterpretata, Iasi, Polirom, 1999 pg 1499


Document Info


Accesari: 12633
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright ę Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )