Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload




TRASATURILE PUTERII POLITICE

Stiinte politice


TRĂSĂTURILE PUTERII POLITICE

stiinta politica propune abordari variate ale problematicii trasaturilor (caracteristicilor) care individualizeaza puterea politica fata de alte puteri din societate. În cele ce urmeaza, ne vom opri, pe scurt, asupra câtorva dintre acestea.



5.1. SISTEMICITATEA

Puterea politica este, în fapt, un sistem de puteri, un complex de fenomene, procese, relatii, institutii, sisteme de valori, forme de comportament, care creeaza decizii, forme de organizare si conducere sociala ce se rasfrâng structural asupra ansamblului sistemului politic. Puterea este consecinta formelor de activitate mai sus mentionate, care sunt materializate în decizia sociala strategica. Caracterul sistemic al puterii rezulta din faptul ca în sistemele democratice moderne, deciziile sociale majore au la baza nu numai interesele, vointa institutiilor guvernamentale sau institutiilor politice, dar si pe cele ale societatii civile, 222f54c grupurilor de presiune, mass-media, cercurilor economice sau financiare, sistemelor educationale, stiintifice, bisericii etc.. În sistemele si regimurile democratice, cel putin, puterea nu mai este apanajul unei singure institutii sau unei singure persoane.

5.2. GLOBALITATEA

Puterea politica se manifesta la nivelul cel mai general al societatii, ca o activitate specializata de organizare si conducere integrata la nivel global a acesteia. Astfel, daca autoritatea unui cap de familie sau a unui conducator de întreprindere se exercita doar asupra membrilor acestora, puterea politica se extinde la nivelul întregii societati.

Operele gânditorilor din toate timpurile, de la cei din antichitate pâna la contemporani, releva, din aceasta perspectiva, vocatia globala a puterii. Ea exercita o autoritate extinsa asupra tuturor membrilor comunitatii, fie acestia guvernanti (conducatori, care domina) sau guvernati (condusi, care sunt dominati), si asupra tuturor aspectelor existentei umane, în scopul asigurarii functionalitatii întregului corp social. Este relevant, în acest sens, aprecierea lui Pierre Pactet (Institutii politice. Drept constitutional, Paris, 1991), conform careia "Guvernele dispun, în principiu, de o autoritate care se aplica tuturor membrilor comunitatii, exercitându-se pe tot cuprinsul teritoriului si, ceea ce este mai important, putându-se aplica tuturor obiectelor posibile, de la economic la social, de la învatamânt la sanatate, de la munca la timp liber, de la preturi la urbanism, de la libertatile publice la cultura, de la familie la sport"[1].

5.3. SUVERANITATEA

Teoria politica sustine, pe buna dreptate, ca suveranitatea este criteriul care da identitate puterii politice în ansamblul celorlalte puteri sociale.

Datorita caracterului sau integrator, puterea politica are capacitatea de a fi instanta suprema în societate, deasupra careia nu mai exista o autoritate superioara, de a cuprinde în sine si a-si subordona, ca resurse si mijloace proprii, celelalte forme de putere (economica, militara, religioasa, mass-media etc.) în scopul concertarii lor spre o conducere unitara, cu caracter suveran. Desi acestea din urma pot avea o influenta, uneori, deosebita asupra puterii politice, subordonarea lor fata de puterea politica este o conditie esentiala a realizarii procesului politic de ansamblu, a dirijarii societatii percepute ca un tot unitar[2].

Opinia exprimata, în acest sens, de Jean-William Lapierre ("Eseu asupra fundamentului puterii politice"), reprezentant de seama al scolii politologice occidentale, conform careia ".detinatorii puterii politice - legislatori si guvernanti - având ca functie sa hotarasca în numele ansamblului societatii globale, guverneaza prin deciziile lor toate celelalte puteri sociale, fara a fi obligati sa se supuna vreuneia din acestea"[3] este perfect justificata. Scopurile pentru care exista cer ca puterea politica sa nu fie limitata decât de anumite prevederi constitutionale, ea singura fiind investita cu forta necesara de a folosi constrângerea în caz de nesupunere. În acest context este de retinut, totusi, ca suveranitatea puterii nu permite guvernantilor care o exercita sa se sustraga sau sa fie total independenti fata de orice control social.

5.4. ESENŢIALITATEA

Practica social-istorica a demonstrat ca puterea politica este, fara îndoiala, o componenta esentiala a vietii sociale. Ea are o importanta si o reprezentativitate speciale în ansamblul social sau politic, întrucât actele organizarii si conducerii, respectiv, administrarii actiunilor umane constituie repere definitorii ale activitatii transformatoare pe care omul o desfasoara în natura si societate.

SACRALITATEA

Între cercetatorii care au relevat caracterul sacru al puterii, Georges Balandier ocupa un loc special. În "Antropologie politica", el arata ca "În nici o societate puterea politica nu este complet desacralizata, iar daca este vorba de societatile traditionale, raportul cu sacrul se impune în mod evident. Discret sau vizibil, sacrul este întotdeauna prezent în cadrul puterii. Prin intermediul acesteia, societatea este înteleasa ca unitate - organizarea politica introduce adevaratul principiu totalizant - ordine si permanenta. Ea e înteleasa sub o forma idealizata, ca o garanta a securitatii colective si ca simpla reflectare a cutumei sau a legii, e confirmata sub aspectul unei valori supreme si obligatorii, devine astfel materializarea unei transcendente ce se impune indivizilor si grupurilor particulare"[4].

Abordarea sacralitatii, ca trasatura a puterii, este, fara îndoiala, justificata,  într-o anumita masura, daca avem în vedere faptul ca detinatorul acesteia era, în societatile primitive, si posesorul unor asa-numite calitati magice, secrete, care aparau comunitatea umana. În perioada contemporana, exista teorii si conceptii (inclusiv aceea a lui Georges Balandier ) care idealizeaza si sacralizeaza puterea politica, prezentând-o ca valoare suprema si constrângatoare, ca materializare a unei transcendente ce se impune indivizilor si grupurilor particulare. O asemenea maniera apologetica de tratare a puterii politice face loc, eventual, si relevarii intangibilitatii acesteia, respectiv inutilitatii si chiar primejdiei schimbarii ei, indiferent de metode si mijloace.

Este de mentionat ca sacralitatea puterii nu trebuie negata, dar ea rezulta numai din apararea si perpetuarea de catre aceasta a valorilor fundamentale, autentice ale societatii pe care o conduce si o reprezinta (libertate, emancipare sociala, democratie etc.), dar si din cultivarea în rândul membrilor societatii a trasaturilor moral-politice necesare realizarii acestui scop (eroism, abnegatie, spirit de sacrificiu, devotament etc.).

5.6. LEGITIMITATEA

Max Weber a facut din legitimitate una din categoriile fundamentale ale sociologiei sale politice. El a observat, pe buna dreptate, ca nici o dominatie nu se multumeste cu simpla supunere, ci încearca sa transforme disciplina în adeziune la adevarul pe care îl reprezinta sau pretinde ca îl reprezinta.

Legitimitatea confera puterii îndreptatirea, acceptul (consimtamântul) cvasi-general de a-si asigura, prin lege, prerogative suverane. Caracterul mixt al puterii, rezultat din îmbinarea diverselor forme de exercitiu politic al conducerii si controlului social, inclusiv de exercitare a monopolului coercitiei (constrângerii), determina necesitatea sporirii sau confirmarii permanente a rezervelor de popularitate ale puterii. Una din caile posibile de autentificare a pozitiei sale sociale este dobândirea legitimitatii. Fara legitimitate, puterea îsi pierde atributele sale fundamentale si, cu timpul, dispare. Din aceasta perspectiva, se cuvine accentuata legatura dintre coercitie si legitimitate (de exemplu, statul, ca principala componenta a puterii politice, revendica pentru sine monopolul constrângerii fizice legitime, având pretentia de a deveni unica sursa a "dreptului" la constrângere fizica), chiar daca aceasta se realizeaza în grade variabile si prin mecanisme variate, în functie de regimurile politice.

Puterea dezirabila, de durata este cea legitima (definita, uneori, ca "putere soft"). Ea izvoraste din încredere (în lideri si obiectivele propuse), devotament inteligent, convingere, atractie si se impune fara constrângere. Este sugestiva, în acest sens, o celebra remarca a lui Dwight Eisenhover[6]: "Prefer sa conving un om sa mi se alature, deoarece, odata ce a fost convins va ramâne cu mine. Daca îl sperii, îmi va ramâne alaturi numai atâta timp cât este speriat, dupa care va pleca" .

Mecanisme de pierdere a legitimitatii. Practica politica arata ca puterea care îsi asigura prerogative suverane fara a se baza pe consimtamântul maselor este nelegitima si ca, mai devreme sau mai târziu, opozitia fata de aceasta se va accentua. Între factorii si cauzele care conditioneaza si întretin manifestarea ilegitimitatii puterii politice pot fi mentionate[8]:

- suspiciunea si nemultumirea. Suspiciunile si nemultumirile populatiei fata de putere sunt determinate, de regula, de ineficienta strategiilor adoptate, ca si de incompetenta, lipsa de autoritate, coruptia, demagogia, clientelismul, carierismul, compromisul, neimplicarea celor mai multi demnitari în realizarea angajamentelor politice asumate. Asemenea atitudini ale maselor au, în context, efecte negative majore asupra credibilitatii si legitimitatii puterii prin devalorizarea si sanctionarea, în procesul electoral, a doctrinei, ideologiei si practicii politice promovate de reprezentantii acesteia si prin pierderea suportului popular;

- abuzul de putere. Ca tara politica ce adânceste tot mai mult criza de legitimitate, abuzul de putere se resimte în plan legislativ (conceperea unor legi favorabile anumitor categorii si grupuri de interese si discriminatorii în raport cu altele), executiv (atribuirea unor prioritati si facilitati guvernantilor si apropiatilor acestora) si juridic. Între consecintele abuzului de putere pot fi mentionate manifestarea de atitudini contestatare si chiar ostile la adresa guvernantilor, alienarea politica a individului si a societatii, în general;

- accentuarea inegalitatilor sociale. Nu de putine ori, procesul de exercitare a puterii politice accentueaza inegalitatile sociale, favorizându-i pe cei care o detin si o reprezinta. În context, concentrarea puterii în mâinile unui numar tot mai restrâns de indivizi si grupuri constituie o sursa a inegalitatii si, pe cale de consecinta, de ilegitimitate;

- constrângerea si controlul excesive. Depasirea de catre putere (stat) a unui anumit prag de toleranta în aplicarea masurilor coercitive si de control social conduce, de asemenea, la pierderea legitimitatii. Cum este si firesc, exagerarea de catre putere a rolului constrângerii si controlului, în procesul îndeplinirii atributiilor specifice, determina, inclusiv în plan politic, reactii de respingere si contestare care se materializeaza în diminuarea progresiva a suportului social;

- alteritatea. În viata politica, alteritatea[9] face referire la interminabile acuzatii aduse de guvernarea actuala celor precedente, care sunt incriminate pentru rezultatele nesatisfacatoare obtinute, în prezent, în îndeplinirea prerogativelor pe care si le-a asumat. Puterea se foloseste uneori de mecanismul alteritatii pentru a se disculpa de unele greseli ale strategiei sale politice. În context, transferarea de catre reprezentantii puterii a competentei si responsabilitatii lor spre alte persoane sau grupuri determina, nu de putine ori, efecte si consecinte negative majore în plan social.

Factorilor si cauzelor mai sus mentionate, care determina pierderea de catre putere a legitimitatii politice, le mai pot fi adaugate: scaderea nivelului de trai; manipularea populatiei de catre opozitie; actiunile grupurilor de presiune; lipsa comunicarii între putere si cetateni; restrângerea libertatilor individuale si ale drepturilor omului; climatul politic tensionat si disfunctional; strategiile de forta si dictat; nerezolvarea unor probleme de larg interes pentru opinia publica[10] etc..

5.7. CARACTERUL RELAŢIONAL AL PUTERII POLITICE

Pentru satisfacerea necesitatilor sale vitale, omul este nevoit sa intre în raporturi de interdependenta cu semenii sai, foarte sugestiv prezentate de N. Elias ("Ce este sociologia?", Aix-en-Provence, 1970): ".noi depindem de altii si altii depind de noi. În masura în care depindem de altii mai mult decât depind ei de noi, ei au o putere asupra noastra: putin conteaza atunci daca dependenta noastra are drept cauza violenta sau daca la originea ei se afla dragostea, nevoia de afectiune sau de bani, setea de recunoastere sociala, dorinta de a face cariera sau de a ne distra"[11].

Orice activitate de conducere, exercitata de un anume grup uman sau individ, implica supunerea celorlalti si, pe cale de consecinta, un anume tip de participare la activitatea sociala sau de luare a deciziilor a celor doua categorii aflate în relatie: conducatori (minoritatea care comanda) si condusi (majoritatea care asculta, se supune).

Caracteristica relationala a puterii politice releva faptul ca aceasta este o relatie sociala, respectiv rezultatul unor raporturi de interdependenta (conducere-supunere) între doi actori sociali, individuali sau colectivi (subiectul - cel care conduce, si obiectul - cel care este condus, asculta, se supune) ai relatiilor politice, indiferent de natura societatii, în urma carora se produc anumite efecte. Raporturile dintre subiectul si obiectul politic, rezultate în urma manifestarii, în forme variate, specifice, a puterii, sunt supuse, în permanenta, unui proces de schimbare, transformare, în deplin acord cu mutatiile majore survenite în dinamica sociala.

Bivalenta relatiei dintre subiectul si obiectul puterii politice. Între subiectul si obiectul puterii politice se instituie o relatie bivalenta ale carei caracteristici le vom trata pe scurt în cele ce urmeaza.

a) Una din valentele relatiei în cauza este cea în care subiectul puterii (vointa puterii care conduce sau domina, în functie de natura raporturilor sociale fundamentale) se manifesta ca singurul element activ, ordonator, modelator al raportului cu obiectul puterii. Într-o atare situatie, obiectul este, de regula, inactiv în mod evident, acceptând, neprelucrând, neintervenind esential asupra mesajelor politice emise de subiect. Mesajele în cauza nu-l reprezinta si nu exprima propriile sale optiuni si interese. O astfel de relatie între subiectul si obiectul puterii se instituie în regimurile politice nedemocratice (de tip autoritar, absolutist, dictatorial, totalitar). Aceasta situatie determina o ruptura totala si permanenta a relatiei subiectului cu obiectul, pozitii ireconciliabile, care conduc la inechitate politica si sociala. Obiectul puterii se simte frustrat si dominat absolut. În asemenea contexte, el are, de regula, patru tipuri de reactii:

- de neconvergenta (de nepotrivire) cu cerintele autoritatii guvernante sau de manifestari anarhice, potrivnice oricarei autoritati;

- de apatie, de indiferenta politica determinate de insatisfactia si de constiinta inutilitatii protestului sau revoltei fata de activitatea de guvernare;

- de toleranta, care marcheaza cedarea oricarei initiative, acceptarea starii de fapt, supunerea fata de regimul puterii;

- de complicitate, când obiectul abandoneaza orice pozitie si initiativa potrivnica, se obisnuieste cu modul de exercitare a puterii si chiar profita de pe urma avantajelor rezultate din complacerea într-o asemenea situatie.

Aceste patru stari ale relatiei subiect-obiect dezorganizeaza functionalitatea sistemului si regimului politic, pregatind, în acelasi timp, schimbarea, reconstructia relatiei mentionate .

b) a doua valenta a relatiei subiect-obiect este cea în care cele doua entitati interactioneaza si se influenteaza reciproc. Astfel de situatii se întâlnesc în regimurile politice democratice, ale caror coordonate presupun modificari periodice ale regimului puterii .

Asimetria (inegalitatea) relatiilor dintre subiectul si obiectul puterii politice. Între subiectul (cel care conduce) si obiectul puterii politice (cel care se supune) se stabileste un sistem de relatii (presiuni) sociale asimetrice, de inegalitate. Puterea este, desigur, o relatie asimetrica: numai în teorie putem izola cazul sau tipul ideal în care actorii exercita unul asupra celuilalt presiuni identice. Georges Balandier abordeaza într-un mod foarte sugestiv aceasta situatie: ".puterea - indiferent cât de difuza este - implica o disimetrie în cadrul raporturilor sociale. Daca acestea s-ar instaura pe baza unei perfecte reciprocitati, echilibrul social ar fi automat, iar puterea ar fi sortita distrugerii. Dar nu este asa, iar o societate perfect omogena, în care relatiile reciproce între indivizi si grupuri ar elimina orice opozitie si orice prapastie, pare a fi o societate imposibila. Puterea se întareste o data cu accentuarea inegalitatilor, care sunt conditia manifestarii sale în aceeasi masura în care ea este conditia mentinerii lor" .

Relatiile dintre subiectul si obiectul puterii politice sunt de doua tipuri:

a) de conducere/dominatie (exercitate de cei care conduc societatea);

b) de executie, de supunere/subordonare (specifice celor care sunt condusi), în conformitate cu anumite reguli sociale impuse sau acceptate.

Inegalitatea (diferenta de potential) ce caracterizeaza relatiile stabilite între subiectul puterii si obiectul puterii este determinata de calitatea politica diferita acestora. O atare inegalitate de calitati sau de roluri politice se reflecta în functiile si comportamentele specifice ale grupurilor si indivizilor angrenati în relatia de putere (cei care exercita actul conducerii îsi vor asuma sarcini politice de organizare, reglare si conducere sociala a activitatilor celorlalti.

Spre deosebire de alte acte ale conducerii sociale, puterea are mereu un caracter imperativ, obligatoriu, care presupune o prioritate determinanta a unei parti a relatiei puterii. Interactiunea specifica stabilita între cei doi termeni ai relatiei face ca unul dintre acestia (subiectul) sa-i impuna celuilalt (obiectul) caracterul imperativ al deciziilor sale si, pe cale de consecinta, supunerea .

Relatiile asimetrice din societate determina ca puterea sa oscileze necontenit între doua extreme: cea de model structural al raporturilor dintre conducerea si supunerea sociala (întemeiate pe autoritate), inerente functionarii oricarui organism social, si cea de dominare - subordonare (relatii de forta), care exprima vointa unei minoritati privilegiate. Evolutia democratica a societatii tinde sa diminueze importanta componentei de dominare - subordonare, în favoarea componentei de conducere - supunere. Relatia dintre conducatori si condusi devine tot mai complexa si cuprinzatoare pe masura dezvoltarii sociale. Ea se afla într-un proces continuu de fluctuatii si chiar de schimbari spectaculoase.

Din acest punct de vedere, anumiti exponenti ai gândirii conservatoare, de dreapta, au absolutizat rolul inegalitatii în relatia de putere, prezentând-o ca baza permanenta a fenomenului puterii. La polul opus, se situeaza reprezentantii extremismului de stânga, anarhist, care contesta viabilitatea si legitimitatea oricarei puteri, considerând, în dezacord cu realitatea, ca echilibrul societatilor imane sta tocmai în emanciparea fata de manifestarea oricarei puteri sau autoritati.

Interdependenta si interactiunea termenilor relatiei de putere. Numai în teorie este cu putinta sa se imagineze un tip de raport în care actorul mai slab (cel care se supune) este complet conditionat în comportamentul sau de catre actorul mai puternic (cel care conduce). În consecinta, puterea instituie o relatie sociala în cadrul careia doi sau mai multi actori sociali, ce au rolul de termeni ai relatiei de putere (conducatori si condusi) îsi influenteaza reciproc comportamentele si actiunile, indiferent de sfera în care se manifesta interdependenta lor (economica, religioasa, culturala, politica etc.) si chiar daca, aparent, influenta are sensul de la actorul mai puternic la cel mai slab[16].

Studiul stiintific al puterii nu poate face abstractie de interactiunea ambilor factori, chiar în conditiile unui statut inegal al acestora. Asimetria rolurilor, în cadrul relatiei de putere exprima un fapt istoric si, totodata, tehnic. Ierarhiile si nivelurile diferite ale actorilor sociali care compun relatia puterii constituie, în ultima instanta, mecanisme de organizare si conducere care asigura randamentul necesar si o selectare corecta a valorilor în interiorul unei societati, de care aceasta are neaparata nevoie[17].

Specificitatea raporturilor dintre subiectul si obiectul relatiei de putere în regimurile totalitare si în cele democratice. Puterea implica competitia, supravegherea, tatonarea reciproca si, în ultima instanta, interactiunea actorilor sociali angrenati în relatia pe care ea o reprezinta. Este semnificativ cum se manifesta, din aceasta perspectiva, relatia de putere în cazul regimurilor totalitare si în cel al regimurilor democratice.

Regimurile totalitare viciaza raporturile între subiectul si obiectul relatiei de putere: în locul supunerii întemeiate pe mijloace nonviolente, persuasive (prin convingere), subordonarea se realizeaza prin mijloace violente (constrângere psihologica, violenta fizica). În aceste conditii, legitimitatea puterii (a regimului) este contestata si se recurge, nu de putine ori, la forme extreme (ex. teroarea) pentru pastrarea sau recâstigarea pozitiilor pierdute sau amenintate a fi pierdute de catre reprezentantii puterii. Relatiile normale de conducere-supunere sunt înlocuite, în cazul regimurilor totalitare, cu relatii de dominare-subordonare.

Regimurile democratice sunt guvernate dupa o alta strategie a relatiei de putere: ele au, în mod prioritar, în atentie compatibilizarea (punerea de acord) controlului exercitat de putere asupra societatii cu procedurile democratice pe care societatea, la rândul sau, le desfasoara pentru a mentine puterea sub un control riguros[18].

5.8. ELABORAREA, APLICAREA sI CONTROLAREA LUĂRII DE DECIZII DE IMPORTANŢĂ MAJORĂ PENTRU SOCIETATE

Ca fenomen social fundamental, puterea are calitatea sau proprietatea de a elabora, aplica si controla formarea de decizii de importanta majora pentru societate, respectiv de organizare, conducere si de asigurare a functionalitatii ei (prin organizarea si controlarea dinamicii proceselor sociale) în scopul maririi eficientei acestora. Puterea este, astfel, elementul moderator fundamental, de care depind toate celelalte paliere ale societatii.

Scopul fundamental al puterii este de a asigura functionalitatea întregului corp social, în concordanta cu interesele societatii globale. Este, credem, relevant astfel faptul ca normele de conduita, drepturile, libertatile si îndatoririle fundamentale ale cetatenilor sunt derivate, în ultima instanta, din reguli instituite de catre guvernanti.

5.9. INSTITUŢIONALIZAREA

Puterea se exercita, de regula, prin institutii statuate pe baza unei legislatii asigurata prin constitutie si alte legi[19]. În acest context, ea poate elabora sau anula legi fundamentale ale conditiei sociale.

Gradul de institutionalizare este caracteristic, puterii politice. Institutionalizarea se refera la: a) desfasurarea exercitiului puterii prin intermediul unor institutii care formeaza un ansamblu structurat, b) pe baza unui sistem stabil de reguli, care le fac viabile, dinamice si functionale, c) într-un cadru de valori relevante, d) pentru îndeplinirea unor functii ce raspund unor solicitari (necesitati) sociale . Institutionalizarea asigura puterii adaptabilitate, complexitate, autonomie si coerenta, trasaturi care îi confera eficienta si operationalitate în îndeplinirea scopurilor sale sociale.

Prin intermediul institutiilor care îi materializeaza prerogativele, puterea îsi fixeaza scopuri precise, care sa orienteze eficient activitatea de organizare sociala.

5.10. INTENŢIONALITATEA

Intentionalitatea are semnificatia de capacitate a guvernantilor de a-si realiza intentiile de conducere a societatii, dar si de responsabilitate a lor fata de consecintele acestei actiuni.

Daca exercitarea puterii nu ar presupune conditia intentionalitatii, am avea de-a face cu un concept de putere paradoxal, inutil, vag pâna la lipsa de semnificatie.

5.11. TERITORIALITATEA

Puterea politica se deosebeste de alte forme de putere si prin faptul ca are un caracter teritorial. Este relevanta, astfel, referirea facuta de Jean Baechler ("Puterea pura", Paris, 1978) conform careia "pentru a fi politica, o putere trebuie sa înceapa prin a se exercita într-un spatiu delimitat"[21], ca si câmp de exercitare specific politicului. Suveranitatea puterii se defineste prin raportare la un teritoriu si nu are valabilitate decât în acest cadru. Sociologul german Max Weber considera, la rândul sau ("Economie si societate"), ca referinta teritoriala, respectiv manifestarea în limitele unui teritoriu dat, constituie o dimensiune cruciala a gruparii politice care exercita puterea, conferindu-i acesteia specificitatea în cadrul ansamblului gruparilor de dominatie.

5.12. RELATIVITATEA (AMBIGUITATEA)

Orice analiza realizata în baza caracterului relational al puterii[22] duce, în mod obligatoriu, la evidentierea relativitatii (ambiguitatii) acesteia. Caracterul relativ al puterii se manifesta atât în sens extensiv (cu referire la aria câmpului în care se produc efectele acesteia ), cât si intensiv (legat de calitatea, intensitatea ei ). Relatiile de putere variaza în functie de forma, continutul si finalitatile (scopurile) diferite ale structurilor prin care ea se manifesta, de regulile de care tine seama si de raporturile (de antagonism sau de colaborare) dupa care interactioneaza subiectul si obiectul politic.

În interesantul sau studiu "Eseuri asupra organizarii sociale si valorilor", întocmit, în 1964, cu privire la populatia tikopia din Polinezia, R. Firth arata ca puterea nu poate fi niciodata complet autocratica (absoluta - n.n.). Ea cauta si primeste o parte variabila de adeziune de la cei guvernati: fie prin apatie de rutina, fie prin incapacitatea de a concepe o alternativa, fie prin acceptarea câtorva valori comune estimate ca neconditionate. Oricum, cei guvernati impun limite puterii, încearca sa o mentina între anumite granite. Relativitatea (ambiguitatea) consta în faptul ca puterea încearca sa se dezvolte ca raport de dominatie, dar consimtamântul care o legitimeaza (al supusilor - n.n.) tinde sa-i reduca autoritatea. Asemenea miscari contrare explica faptul ca nici un sistem politic nu este echilibrat: exista, în acelasi timp "lupta si alianta, respectul fata de sistemul existent si dorinta de a-l modifica, supunerea fata de legea morala si încercarea de a o ocoli sau de o reinterpreta în functie de avantajele particulare"[25].

Pe cale de consecinta, prin relativitatea puterii întelegem si faptul ca ea este deopotriva acceptata (ca necesitate inerenta si garantie a ordinii, securitatii si prosperitatii sociale), respectata, venerata (datorita implicatiilor sale sacre) si contestata (deoarece întretine si justifica o anumita stare de inegalitate - în masura în care asigura privilegii detinatorilor sai - si presupune constrângerea asupra individului si diferitelor comunitati, exprimate prin raporturile de conducere-supunere si dominare-subordonare).

5.13. FOLOSIREA COERCIŢIEI (CONSTRÂNGERII)

Societatea umana nu este perfect omogena, iar relatiile dintre indivizii si grupurile care o compun sunt marcate, nu de putine ori, de dispute si crize care trebuie depasite: "Într-o societate fara tensiuni si conflicte, puterea politica (fie ca are sau nu forma institutionalizata a statului) nu ar avea nici un motiv sa existe. Daca raporturile sociale s-ar instaura pe baza unei perfecte reciprocitati, echilibrul social s-ar impune automat, iar puterea ar fi destinata pieirii. Dar nu exista nimic de genul acesta. O societate perfect omogena, în care relatiile reciproce dintre indivizi si grupuri ar elimina orice opozitie si orice ruptura, este imposibila"[26]. Întrucât puterea politica este, astfel, permanent contestata, ea apeleaza la coercitie pentru a-i proteja autoritatea.

Max Weber arata ("Economie si societate"), pe buna dreptate, ca numai teritoriul nu este suficient pentru identificarea unei grupari politice: mai este nevoie si ca aplicarea regulamentelor sale sa fie, în cadrul unui teritoriu dat, "garantata continuu" de amenintarea cu o "constrângere fizica venind din partea conducerii (sale) administrative" sau chiar cu folosirea ei. Tot conform conceptiei lui Weber, nu este cazul sa se vada în constrângerea fizica unicul instrument al politicului sau chiar mijlocul sau normal, ci mai curând sa se releve dubla functie pe care acesta o îndeplineste în raport cu puterea: aceea de ultim recurs si de garantie specifica a puterii instaurate[27].

În acelasi context, François Chazel[28] considera ca este important sa se recunoasca faptul ca puterea politica are la dispozitie o serie întreaga de sanctiuni punitive pe care le foloseste la nevoie . Aceasta cu atât mai mult cu cât o unitate politica trebuie, în general, sa faca fata altor unitati de aceeasi natura care îi pot ameninta securitatea, tot asa cum ea o poate ameninta pe a lor.

Puterea politica poate determina impunerea, sanctionarea sau, dupa caz, restrictionarea, prin intermediul legilor, regulilor, normelor, a unor valori ce domina, la un moment dat, viata politica. Este semnificativ faptul ca puterea politica poate utiliza diferitele mijloace de persuasiune (forta de convingere) sau constrângere asupra factorilor sociali pentru a lua si asigura îndeplinirea deciziilor fundamentale în societate. Din acest ultim punct de vedere, trebuie subliniat ca posibilitatea impunerii unor sanctiuni negative joaca un rol adesea decisiv în relatiile de putere. Exercitiul puterii lui A poate, în realitate, sa întâmpine rezistente din partea lui B si implica probabilitatea ca aceasta eventuala rezistenta sa fie învinsa, asa cum bine a remarcat Max Weber în definitia data puterii ("Economie si societate") pe care o considera ".sansa cuiva de a impune în cadrul unor relatii sociale propria sa vointa, chiar împotriva rezistentei altcuiva"[30].

Aceasta caracteristica diferentiaza puterea politica de celelalte tipuri de putere. Desi raporturile de putere în societate se întemeiaza, nu de putine ori, pe capacitatea unui actor social de a-l constrânge pe altul, coercitia nu trebuie absolutizata. La nivel social, puterea se poate manifesta sub forma sanctiunii si prin alte mijloace decât coercitia, uneori chiar mai eficiente decât aceasta: marginalizarea, ridiculizarea, excluderea din comunitate, nonconformismul, refuzul "adevarurilor" consacrate, contradictia, afirmarea superioritatii[31] etc..

Pe cale de consecinta, puterea politica nu face nici ea apel la coercitie decât în mod exceptional. Guvernantii prefera persuasiunea (prin mijloacele de influentare ideologica, spirituala, culturala), întrucât este mai putin costisitoare si mai putin riscanta, pentru prestigiul lor social, decât apelul la instrumentele traditionale de constrângere. Din aceasta perspectiva, guvernantii încearca întemeierea actiunilor lor pe înclinatia oamenilor de a se supune puterii, pe credinta lor în caracterul binefacator al acesteia sau pe crearea, respectiv, stimularea convingerii ca opunerea fata de putere este inutila.

În situatiile în care argumentele de ordin rational nu sunt suficiente pentru a determina supunerea populatiei fata de puterea politica, aceasta din urma poate apela si la forta (respectiv, la instrumente de forta si aparare - politie, armata etc). Numai puterea politica (statul) detine monopolul fortei legitime[32], respectiv numai ea o poate utiliza, ca ultim mijloc de actiune, în relatiile sociale. O putere legitima se recunoaste prin nivelul sau de sustinere, dar si prin dreptul recunoscut de a apela la constrângerea eventualilor recalcitranti. De aceea, analiza modurilor de interactiune între coercitie si legitimitate în relatiile de putere trebuie sa constituie tema centrala a cercetarii de factura politologica sau sociologica în domeniu .

Puterea politica nu se reduce însa la constrângere, oricât de utila ar fi aceasta în nenumarate împrejurari, si cu atât mai putin la constrângerea fizica, care nu este decât forma ei cea mai frapanta. Pentru ca, în ultima instanta, absolutizarea constrângerii, sub forma puterii coercitive (definita, uneori, ca "putere hard" - originata în teama) induce o povara psihologica si emotionala, în egala masura, asupra guvernantilor si guvernatilor, se obiectiveaza în stari de devotament si consimtamânt temporar, care, în timp, degenereaza în suspiciune, înselatorie, necinste si sfârsesc prin disolutia organizatiei sau societatii. "Detii puterea asupra oamenilor - scria Alexandr Soljenitîn[34] - doar atâta vreme cât nu le-ai luat totul. Dar când ai jefuit un om de tot ce are, el nu se mai afla în puterea ta, e liber din nou" .

5.14. MANIFESTAREA ÎNTR-UN SISTEM PLURALIST-POLIARHIC

O alta caracteristica a puterii este manifestarea si existenta sa într-un sistem pluralist-poliarhic[36] (sistem bazat pe concurenta reglata dintre o pluralitate de grupuri autonome si presupunând o competitie între diferite partide politice). Acest specific este dat de accesul liber la putere al tuturor grupurilor sociale, din necesitatea identificarii si selectarii, printr-un proces democratic, a celor mai eficiente initiative pentru organizarea si conducerea societatii. Democratia nu trebuie privita drept cultivare a unei egalitati politice din motive etice; ea trebuie sa ofere doar egalitatea sanselor, facând posibila competitia, singura în masura sa eficientizeze permanent societatea. De aceea, statele moderne sunt alcatuiri poliarhice, cu multipli centri de putere, care au sporit importanta participarii generale la actul de conducere.

5.15. CAPACITATEA DE A INFLUENŢA ACTIVISMUL POLITIC

AL MEMBRILOR SOCIETĂŢII

Puterea politica poate forma opinii, atitudini si comportamente de participare activa a subiectilor sociali la viata politica a societatii sau poate determina fenomene de neparticipare politica (inactivism social).

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

CARPINSCHI, Anton; BOCANCEA, Cristian, stiinta politicului, Tratat, vol. I, Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi, 1998.

CHAZEL, François, Puterea, în Raymond Boudon (coord.), Tratat de sociologie, Editura "Humanitas", Bucuresti, 1997.

DRĂGOI, Nicolae; ZIDARU, Marian, Politologie. Note de curs, Editura Fundatiei "Andrei saguna", Constanta, 2003.

JUDE, Ioan, Paradigmele si mecanismele puterii. Kratologia - o posibila stiinta despre putere, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2003.

LAROUSSE, Dictionar de sociologie, Editura "Univers enciclopedic", Bucuresti, 1996.

LEPĂDATU, Dumitru, Procese si fenomene politice - prima parte, Editura "Actami", Bucuresti, 2000.

MĂGUREANU, Virgil, Studii de sociologie politica, Editura "Albatros", Bucuresti, 1997.

OXFORD, Dictionar de politica, Editura "Univers enciclopedic", Bucuresti, 2001.

STĂNCIUGELU, stefan, Introducere la editia româneasca a lucrarii Puterea (autor Keith DOWDING), Editura "Du Style", Bucuresti, 1998.

TĂMAs, Sergiu, Dictionar politic. Institutiile democratiei si cultura civica, Editia a II-a revazuta si adaugita, Casa de editura si presa "sANSA" S.R.L., Bucuresti, 1996.

VÂLSAN, Calin, Politologie, Editura Economica, Bucuresti, 1997.

ZAMFIR, Catalin; VLĂSCEANU, Lazar (coordonatori), Dictionar de sociologie, Editura "Babel", Bucuresti, 1998.



Apud Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, op. cit., p. 286-287.

Virgil Magureanu, Studii de sociologie politica, p. 73.

Jean-William Lapierre, op. cit., 1968, p. 74.

Georges Balandier, op. cit., p. 54.

A se vedea detalii interesante în capitolul intitulat "Religie si putere" din lucrarea citata a sociologului francez (p. 119-144).

General si om politic american (1890-1969). Comandant suprem al armatelor aliate în nordul Africii (1943), în Sicilia (1943) si în vestul Europei (1944-1945). Comandant suprem al fortelor armate ale N.A.T.O. în Europa (1950-1952). Presedinte al S.U.A (1953-1961). Autor de memorii militare si politice.

Apud Vasile Nazare, Liderul politic. Note de personalitate si tipologie, în "Sfera politicii", Bucuresti, anul XII, 2004, nr. 110-111, p. 71.

A se vedea, pentru detalii, Ioan Jude, op. cit., p. 409-424.

În cazul de fata, prin alteritate (termen provenit din limba latina, unde "alter" înseamna "altul") se întelege atribuirea vinovatiei si greselilor altor persoane, în afara asumarii raspunderii proprii si a recunoasterii vinovatiei.

Opinia publica este un fenomen de natura psihosociala, cu caracter colectiv, care consta dintr-o apreciere si atitudine comuna, relativ generalizata, într-o problema de interes general si care este împartasita de catre mai multi membri ai unui grup sau categorii sociale, ai unei natiuni, ori ai unei societati, la un moment dat.

Apud Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, op. cit., p. 284.

Dumitru Lepadatu, op. cit., p. 148-150.

Ibidem, p. 147.

Georges Balandier, op. cit., p. 53-54.

Virgil Magureanu, Puterea politica, p. 118.

Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, op. cit., p. 285.

Virgil Magureanu, op. cit., p. 77-78.

Ibidem, p. 78.

Calin Vâlsan, op. cit., p. 56.

Dumitru Lepadatu, op. cit., p. 125.

Apud François Chazel, op. cit., p. 248.

A se vedea raporturile stabilite între subiectul si obiectul politic, în cadrul relatiei de putere, abordate în subcapitolul 5.7.

Prin câmp se întelege sfera mai mult sau mai putin vasta (orizont geografic, demografic sau orizontul problemelor afectate) de activitate a lui B asupra careia se exercita puterea lui A.

Intensitatea puterii permite desemnarea gradului de ascultare pe care A este în masura sa îl obtina de la B.

Apud Georges Balandier, op. cit., p. 56-57.

Jean-William Lapierrre, Viata fara stat?., p. 289.

François Chazel, op. cit., p. 248.

Profesor la Universitatea Sorbona din Paris, fost presedinte al Societatii franceze de Sociologie (1986-1990). Lucrari publicate: Teoria analitica a societatii în opera lui Talcott Parsons (1974); Sociologie politica (1978); Practici culturale si politica culturii (1987); Actiunea colectiva si miscarile sociale (1992).

François Chazel, op. cit., p. 248-249.

Apud Larousse, Dictionar de sociologie, p. 219.

Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, op. cit., p.288.

Ideea îi apartine lui Max Weber, care a definit statul ca ".întreprinderea politica cu caracter institutional a carui directie administrativa revendica cu succes, în aplicarea reglementarilor, monopolul constrângerii fizice legitime" (apud Michel Hastings, op. cit., p.34).

Larousse, Dictionar de sociologie, p. 219; François Chazel, op. cit., p. 249.

Scriitor rus (ns. 1918), autorul unor romane cu substanta autobiografica, în care descrie ororile sistemului totalitarist si îngradirea libertatii individului ("O zi din viata lui Ivan Denisovici", "Pavilionul cancerosilor", "Arhipelagul Gulag"). Închis si apoi exilat, în 1974, Soljenitîn a devenit simbolul disidentei ruse. A revenit în tara, în 1994. Laureat al Premiului Nobel (1970).

Apud Vasile Nazare, Liderul politic., p. 71.

Termen ce provine din limba greaca ("polys" - "mult", "arhein" - "a comanda, a guverna") si care desemneaza forma de guvernamânt caracterizata prin exercitarea puterii de catre majoritatea cetatenilor. Robert A. Dahl a reluat, în 1989, ideea mai veche a poliarhiei, pe care a dezvoltat-o succesiv timp de câteva decenii, propunând întelegerea acesteia ca un proces de democratizare si liberalizare a institutiilor politice ale statelor-natiune si ca tip distinct de ordine politica ce difera substantial de sistemele politice nedemocratice. Poliarhia este, în conceptia lui Dahl, si un sistem de drepturi politice si de institutii necesare procesului democratic pe un larg teritoriu, dar si un regim politic în care puterea politica este delegata, exista un control al acesteia si drepturile fundamentale ale cetatenilor sunt protejate (stefan Stanciugelu, op. cit., p. 18-19). În definirea acestei forme de guvernamânt, politologul american pune accentul pe pluralismul intereselor, grupurilor si al organizatiilor, pe competitia lor si pe sansa lor de a exercita puterea sau de a o influenta. Dupa Dahl, puterea poliarhica ar fi exercitata nu de catre popor sau de catre o categorie sociala dominanta, ci de elite si lideri concurenti, care însa împartasesc aceleasi opinii asupra proceselor fundamentale si practicilor politice esentiale, negociaza între ei si sunt alesi de partidele politice si, deci, indirect, de catre popor prin intermediul procesului electoral.


Document Info


Accesari: 8547
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )