Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload


loading...

















































SENSUL INEXPRIMABIL AL EXISTENTEI SI ARTEI

arta cultura












ALTE DOCUMENTE

EDUCATIE MUZICALA - Aria curriculara : Arte
Folosirea flash-ului ca lumina de umplere
Despre alegerea titlului fotografiei
Fotografia iarna - cateva sfaturi de ce si cum
\"Viata in Papiu\"
Zorile formei noi
Preliminarii la o intelegere a demnitatii jocului in lumea culturii
ARTELE SPECTACOLULUI - Actorie
PROIECT PENTRU OBTINEREA ATESTARII COMPETENTEI PROFESIONALE - Importanta pregatirii tehnice si artistice in dansul sportiv
Bal mascat (in italiana: \"Un ballo in maschera\")- Giuseppe Verdi

SENSUL INEXPRIMABIL AL EXISTENŢEI sI ARTEI

Pentru un om care traieste o tragica ambivalenta, sfâsiat între faptul de a nu fi cu adevarat si dorinta de a fi cu adevarat, cautarea nu poate avea decât un singur sens esential. Acesta e tocmai de a afla sensul cautarii, respectiv al existentei sale, întrucât itinerariul urmat în cautarea sa e unul si acelasi cu drumul vietii sale. Sensul existentei - ceea ce face ca omul Kafka sa fie cel care este - e în acelasi timp si sensul artei sale - ceea ce îi da artistului Kafka ratiunea sa de a fi. Aceste sensuri ultime alcatuiesc tocmai sfera Inexprimabilului în care atât omul, cât si artistul Kafka vrea sa patrunda. Câmpul cautarilor si experientelor sale e propriul sau suflet. Dar, "sufletul" nu e vazut de el doar într-o interioritate subiectiva, ci e proiectat dincolo de el, departe de el. "Departe, departe de tine se desfasoara istoria mondiala, istoria mondiala a sufletului". Kafka este si nu este un subiectivist. Ceea ce-l intereseaza este, desigur, soarta sufletului sau, dar nu asa cum îl traieste în sine, ci cum îl proiecteaza în afara, în lume. De aceea, desi îi spune lui Janouch: "fiecare cuvânt scris este un document personal", iar arta e întotdeauna, dupa el, "o afacere a întregii personalitati"10, totusi arta sa nu e o confesiune. Numai în primele sale scrieri cedeaza el unei înclinatii spre mar­turisirea lirica. Mai târziu, îndeosebi dupa Das Urteil (Verdictul), cu toate ca fiecare povestire îi vine "din adâncul sângelui si anxietatii"11, operele sale sunt totusi decantate de orice scorii personale, si distantarea evenimentului narat fata de eveninentele traite izbuteste întotdeauna sa dea operei o valoare general-valabila, dincolo de valoarea personal-documentara. De aceea, ascultând vocea lui Franz Kafka, auzim mai degraba vocea Poetului decât aceea a omului din Praga. Reusita sa - extraordinara la un om al carui organism era invadat de metastazele unei obsesii centrale - este aceea de a se fi detasat suficient de mult de eul sau psihologic pentru a-si crea un eu poetic, eul artistului creator.



Absurdul constituie situatia-matrice a acestui eu poetic, a Poetu­lui în sens kafkian. Sa analizam mai de-aproape aceasta situatie. Ca orice artist, Kafka nu a trait, fara îndoiala, nici el, într-o sfera pura, transcendenta, a Artei. El stia prea bine, si o recunostea în convor­birile sale cu Janouch, ca Poetul simte cu o deosebita intensitate greul pamântului12. Aceasta nu numai din pricina unei hipersen­sibilitati care - dupa cum credeau, îndeobste, romanticii - l-ar carac­teriza. Nici din pricina vreunei înversunari speciale a lumii împotriva Poetului. Nu e mai putin adevarat ca între lume si poet exista o prapastie asupra careia unele parabole kafkiene arunca o cruda lumina. Artistul trapezului, campionului postului, ca si cântareata Jozefina, din naratiunile sale, sufera, caci sunt izolati prin însasi arta lor de restul lumii, de comunul muritorilor. Cântarea Poetului este pentru Kafka un strigat de durere; arta e o suferinta "prin care el (Poetul) se elibereaza pentru o noua suferinta"13. Însasi situatia artistului, între lume (îndeosebi lumea semenilor sai) pe de o parte, si arta pe de alta parte, este nascatoare de suferinta. Functionar con­stiincios dar lucrând fara tragere de inima, fiu supus comandamen­telor paterne dar siluindu-se pe sine ca sa le asculte, drama lui Franz Kafka e aceea a Poetului crucificat între lume si arta, între o lume pe care nu si-o poate aprop 111d317b ia dar care-l revendica si o arta care-l solicita în întregime. Artistul dintr-însul înclina spre arta. Acest artist tinde sa se realizeze pe sine într-un eu pur, detasat de orice e lu­mesc, judecând tot ce e angajat în viata comuna, mundana, ca ceva impur. "Situatia mea - noteaza el la 21 august 1913, în Jurnal - este insuportabila, pentru ca ea contrazice unica mea dorinta si unica mea vocatie: literatura. Întrucât eu nu sunt decât literatura si nici nu pot si nici nu vreau sa fiu altceva, situatia mea nu ma va putea seduce niciodata ci, dimpotriva, ea ma va distruge în întregime." Literatura e singurul domeniu în care Kafka îndrazneste sa fie. El nu face litera­tura, ci este literatura. Dar existând în lume, într-o situatie ("insupor­tabila") el este - cum am mai vazut - un om dublu. Drama lui, drama Poetului - dupa el - decurge din aceasta duplicitate a sa. Caci el nu se multumeste sa fie un scriitor care scrie din meserie, nici chiar dintr-o superioara vocatie de literat, ci arta sa este însasi existenta sa cea mai autentica. Desigur, a incarna literatura pura într-o lume care-si impune conditiile sale, e o încercare de a realiza imposibilul. Imposibilitatea de a fi numai arta, e un corolar al imposibilitatii de a fi pur si simplu, de a exista în lume. Cel care scria la 19 februarie 1911: "Pentru mine, asta e o dubla existenta cu totul teribila, care probabil n-are alta iesire decât nebunia", va nota peste zece ani la 16 ianuarie 1922: "Imposibilitatea de a suporta viata sau, mai exact, continuitatea vietii. Ceasurile nu concorda, ceasul interior goneste într-un mod diabolic, demoniac, în orice caz inuman, pe când cel exterior îsi urmeaza mersul obisnuit, într-o maniera sacadata. Ce se poate întâmpla decât ca cele doua lumi se vor separa ori se vor smulge una de alta într-un mod teribil". Dedublarea insului Kafka n-a dus niciodata la nebunia pe care o prevedea, la ruptura schizo­frenicului. Cele doua ceasuri au continuat, sa alerge cu ritmurile lor diferite, dând existentei omului-artist Kafka trasatura - de care el însusi era prea constient - unei interioare disparitati. Absurdul exis­tentei Poetului rezida chiar în aceasta dedublare a sa, în aceasta duplicitate existentiala, în disparitatea termenilor care o constituie.

Artistii care populeaza povestirile lui Kafka prezinta, fiecare în felul sau, aceasta disparitate. Existenta lor are un caracter exceptional, ei sunt structural nepereche, sunt nefericitele exceptii (în sens kierkegaar­dian) ale genului uman. Ei îsi datoresc acest caracter, în mare masura, tendintei antinaturale, absurde, a existentei lor în arta. Idealul artistic al eroilor ce se dedica vreunei arte, în povestirile lui Kafka, e un ideal absurd. Trapezistul care se arunca în gol, campionul foamei care se abtine vreme îndelungata de la orice hrana, Jozefina care, singura în neamul diligent al soarecilor, cere sa fie scutita de orice gen de munca, de tot ce e lupta pentru existenta, pentru a se putea dedica numai si numai cântatului ei artistic, si Franz Kafka alaturi de ei, artist al inexprimabilului care ar dori o situatie exceptionala fizica, psihica si sociala, o lepadare a oricarei griji lumesti pentru a fi numai literatura, toate aceste propensiuni ale artistilor kafkieni si ale poetului lor sunt potrivnice tendintelor fundamentale ale naturii umane care pretinde hrana, sol ferm sub picioare, munca si lupta pentru existenta. Situatia absurda a acestor "artisti" care, asemenea "câinilor aerieni" din Cercetarile unui câine, sunt suspendati în vid, oprindu-se de la trebuintele elementare ale firii umane, postind, cântând ori bolborosind cuvinte, altele decât cele ale neamului lor, este cu atât mai "exceptio­nala", cu cât ei vor cu totii sa fie recunoscuti în exceptionalitatea lor. A fi recunoscut de altul drept o exceptie este dorinta oricarui artist din lumea lui Kafka. Singurul lucru la care râvneste Jozefina, din partea poporului ei de soareci, este "o recunoastere publica a artei sale". Dar poporul care îi da tot ce poate, gratitudine si admiratie, îi refuza "cu încapatânare", tocmai si numai aceasta dorinta, împli­nirea acestei dorinte. Ca toti ceilalti "artisti" (inclusiv Kafka), Joze­fina pretinde ca subiectivitatea artei sale sa dobândeasca, prin recu­noas­terea compatriotilor ei, obiectivitatea vietii, a existentei reale. De fapt, vrea ca prin recunoastere, existenta ei de cântareata sa devina în mod obiectiv cântare, dupa cum Franz Kafka, prin creatia sa literara, vrea sa devina literatura si sa fie recunoscut ca atare. Cu alte cuvinte, existenta în poezie a Poetului pretinde sa fie recunoscuta ca existenta a sa reala, autentica. Kafka, el însusi, nazuieste spre aceasta identificare tot printr-o recunoastere, si anume - în primul rând - printr-o recunoastere din partea tatalui sau care constituie publicul si lumea sa cea mai apropiata. Dar soarecii (poporul Jozefinei), publicul circului, spectatorii ce trec indiferenti pe lânga cusca în care flamân­zeste campionul foamei si, asemenea lor, tatal lui Franz Kafka, nu-si dau recunoasterea lor. Din nou situatie absurda: artistul, care-si gaseste justificarea existentei sale în arta si prin arta, nu-si poate justifica existenta în fata oamenilor prin arta sa si, deci, nu poate gasi nici artei, nici existentei sale o justificare. Situatie tragic-ironica a artistilor: dedublati între existenta lumeasca si cea poetica, rupti de ceea ce e "natural", exceptii privite ca simple exceptii, eul lor artistic vrea sa se înalte "pur" dintr-o lume "impura". Dar lumea si existenta însasi a artistilor are grija sa le reaminteasca impuritatea lor esentiala, duplicitatea existentei lor. Esteticul atrage si tulbura, deopotriva. El este ambiguu: pur si impur, cântare seducatoare a Sirenelor si abis al atractiei acelorasi fiinte ale adâncurilor. Din aceasta ambiguitate deriva tulburarea Poetului, tulburare care-i reveleaza impuritatea funciara. Campionul foamei, ascet care refuza mâncarea norodului, se mânie ca o fiara în cusca lui, din pricina ca ceilalti, oamenii satui, nu vor sa-l ia în seama. Cuvântul lui Pascal i se potriveste acestuia, ca si celorlalti artisti dupa imaginea lui Kafka: "qui veut faire l'ange, fait la bęte". Ridicându-se peste conditia umana, în înaltimi angelice, acesti artisti recad într-o conditie bestiala. Kafka era prea lucid pentru a nu-si da, cu ironie, seama, de situatia aceasta a Poetului, al carui eu vrea sa se înalte în sfera pura a exceptiei. Vedem aceasta, între altele, din critica pe care o aduce Exceptiei, individului exceptional din concep­tia lui Soeren Kierkegaard, care a exercitat, de altfel, o influenta asupra sa. El care, în 1913, spunea ca sfâsiatul gânditor danez e "prietenul" sau, care se socotea justificat în ezitarile sale matrimo­niale prin tribulatiile similare ale logodnicului Reginei Olsen, declara mai târziu (într-o scrisoare catre Max Brod) ca "fericitul-nefericit" Kierkegaard care "dirijeaza atât de admirabil dirijabilul de nedirijat" al vietii sale, se zugraveste pe sine "în nori", mult prea ideal si deci "nu vede omul obisnuit"14. Campionul foamei si Jozefina sunt, oarecum, parodii ale lui Abraham din Furcht und Zittern (Frica si cutremurare) a gânditorului danez. Dupa cum Abraham, prin exceptionala sa exis­tenta religioasa, asculta de comandamente divine care-i impun acte ce pot contraveni moralei curente (jertfirea propriului sau fiu), tot astfel artistul care prin "arta" sa savâseste acte antinaturale, recla­ma un statut de "exceptie". Or, Kafka îl denunta prietenului sau pe Kierkegaard, ca pe unul ce nu vede "omul obisnuit", ca si Jozefina care uita imperativele laborioase ale neamului ei soricesc.



Pe acest "om obisnuit" Kafka el însusi nu l-a uitat niciodata, chiar daca adeseori l-a sacrificat în sinea lui. Daca Kierkegaard facea elogiul actului de jertfa eroica al lui Abraham din Biblie, Kafka prefera lupta în lumea cotidianului, a banalului. Lupta în cotidian, existenta banala din care îsi scoate Kafka "temele sale", nu este domeniul facilului, nici al comunului. Caci, de fapt, lui Kafka nimic nu i se pare comun, obisnuit. Banalul are pentru el surprinzatoare aspecte ascunse, obis­nuitul ascunde si poate revela monstruosul, din rationalul bunului-simt comun erupe absurdul. O prima greutate în calea scriitorului care vrea sa surprinda direct obiectul real: cuvântul nu-l prinde. Nimic nu poate fi numit cu adevarat, astfel încât, între cuvânt si lucru adeziunea sa fie totala, cuvântul sa sesizeze lucrul pe de-a întregul, numele lucrului sa fie unul si acelasi cu ceea ce numeste. Nici chiar cele mai banale obiecte si fapte nu pot fi surprinse în cuvânt. Ba chiar acestea se lasa convertite în cuvânt mai greu decât abstractiunile. Lucrurile se refuza aprehendarii lor directe prin verb. Numele lucrurilor se vadeste a fi o interventie arbitrara, iar relatia impusa prin limbaj între un nume - în mod esential neautentic - si obiectul real denumit e o relatie absurda. stim ca, pentru Camus, un scriitor e cu atât mai "absurd", cu cât e mai constient ca nimic nu poate fi numit si care, cu toate acestea, numeste. Cum vom vedea mai târziu, aceasta neputinta a cuvântului - situatie tipica a scriitorului absurd - apare în forme complicate în opera lui Samuel Beckett. În lumea lui Beckett, în care cuvântul nu poate surprinde nimic caci totul se oblitereaza înainte de a fi aprehendat prin cuvânt, în care lucrurile nu se lasa numite, nu se lasa posedate prin cuvânt (lumea în care Watt - unul din "personajele" beckettiene - îi spune zadarnic oalei domnului Knott "oala", caci oala nu vrea sa stie de acest nume al ei, si privind-o mai bine, Watt îsi da seama ca oala nici nu "este" ceea ce cuvântul spune ca este), în lumea lui Beckett, cuvintele sunt totusi singura realitate. Tot astfel, Kafka e convins ca exista o neadecvare între lucruri si ratiunea umana care cauta sa le surprinda prin limbaj. În stradania sa de a numi cotidianul, banalul, el se zbate între neputinta pe care o resimte în el, constiinta pe care o are despre incoe­renta lumii, si nevoia organica, imperioasa, de a numi. De aceea, în acest efort al sau, el nu copiaza, nu descrie lumea, nici nu cauta s-o explice rational ci, înainte de toate, da glas anxietatii sale, a insului traind într-o lume în care obiectul cel mai comun are taine ce nu pot fi prinse de cuvânt. Aceasta anxietate e tocmai reflectarea în sensibilitatea sa a dezacordului funciar dintre eul sau si lume, precum si reflec­tarea în sensibilitatea sa a propriei sale neputinte. Ea rezulta din situatia absurda a artistului care atârna, ca si Trapezistul, "în gol".

Dar anxietatea (ca si extazul misticilor, de altfel) nu obnubileaza întotdeauna simturile. Adeseori, ele dobândesc în asemenea stari o deosebita acuitate. Anxietatea duce la atribuirea unei importante excesive tuturor lucrurilor. Acestea dobândesc, astfel, grave sensuri ascunse. De aici atentia nesfârsita cu care anxiosul le urmareste. Se poate vorbi, într-adevar, de un realism al fricii. La Kafka, scrisul este o stare de viziune lucida. El observa, parca într-o panorama interioara, lucrurile în aparenta cele mai marunte, mai nesemnificative. Noteaza în caietele sale, cu o minutiozitate pedanta, mici fapte, obiecte, gesturi lipsite de însemnatate. Regreta ca nu se poate întinde în descrierea unui fapt în toate directiile, ca nu poate intra în toate amanuntele, asa cum ar dori-o. În acest laborator al sau, în care elementele par uneori de o dezolanta trivialitate, artistul cauta, ca un alchimist, piatra filosofala a adevarului în elementele cele mai banal-pamântene. Cautând adevarul lucrurilor, acel inexprimabil al lor, el nu urmareste o idee platonica, detasata de lucruri, ci o esenta a lucrurilor în sine. S-ar putea vorbi despre un kantianism al lui Kafka (cautarea unui "Ding an sich") si probabil în lecturile sale el a întâlnit teze ale neokantienilor vienezi. Mai apropiata însa de metoda sa si de obiectivul urmarit de el - cautarea esentei lucrurilor - este fenomenologia husserliana. Aplecat asupra realitatii cotidiene, el exercita o punere în paranteza a realului, o cautare a esentelor, în urma unei reductii fenomenologice. Adeseori se afirma de catre comentatori, ca autorul Procesului descrie neverosimilul (astfel, Albérčs si Boisdeffre în monografia lor). De fapt, Kafka descrie realul, obiectivul. Acest real este însa "tratat", cum vom vedea, într-un mod sui-generis. Scriitorul creeaza un univers absurd, în care vom patrunde desfasurând un spectacol din care gestul important, bogat în semnificatii umane, lipseste cu desavârsire, în care - dimpotriva - luat în amanunt, totul pare nesemnificativ sau prea putin semnificativ. Nu este vorba doar de lucruri sau evenimente care nu duc nicaieri, de absurdul pur al nonsensului, al haosului nesemnificativ. Fictiunile kafkiene au o ordine interioara. Aceiasi comentatori care vorbesc despre nevero­similul din opera sa prezinta povestirile sale ca un mod de a "închide perspectivele"15. Acest nesemnificativ care - înca o data - pare sa nu duca nicaieri, acel nimic, acea închidere a perspectivelor este, de fapt, modul original al scriitorului din Praga de a surprinde inexpri­mabilul. Daca suntem de acord cu Camus, dupa care: "Kafka exprima tragedia prin cotidian si absurdul prin logica"16, putem afirma, de asemenea, ca descriind realul, luptând pentru numirea lui, prin exprimabil, Kafka asediaza inexprimabilul. Opera sa nu e nici fantazare pura, nici o încercare de a plasmui o lume ideala si nici nu e o tentativa de a face ireala realitatea ori de a face o critica directa social-morala a realitatii, ci e un asediu prin real, prin exprimabil, al inexprimabilului. De aceea, absurdul la Kafka nu are alura ilogismului poetic de esenta romantica. El poate pe drept cuvânt afirma ca tinta sa e adevarul - dincoace ori dincolo de logica. "Caut întotdeauna sa comunic ceva incomunicabil, sa explic ceva inexplicabil" - îi scrie el Milenei - si acest text pe care l-am mai întâlnit, e revelator pentru intentia sa. Intentie logic-absurda dar legitima din punctul de vedere al intentiei artistice. Kafka explica de altfel, în continuarea acestei fraze, în ce sens cautarea aceasta e ancorata în experienta sa personala cea mai autentica: "(Caut) sa explic ceva din ceea ce am în maduva mea si ceea ce nu poate fi trait decât de ea. În fond, poate nu e nimic altceva decât acea faimoasa teama de care vorbesc atât de des, dar extinsa la toate: teama de mare, de mic, teama convulsiva de a spune un cuvânt". Teama de "a spune un cuvânt" e asociata, asadar, cu nevoia de a "comunica ceva incomunicabil". Prin aceasta teama vom patrunde în universul absurd al operei kafkiene.

Anxietatea generalizata, la Kafka ca si la Kierkegaard17, nu e doar teama de ceva ce ne ameninta ca un vid absolut, ci si dorinta pasionata, atractia pe care acest vid o exercita asupra noastra. Repulsia si atractia dau anxietatii ambiguitatea ei esentiala. Teama e, totodata, o nostalgie dureroasa. Anxietatea deriva din neputinta dar si din nevoia ek-staziei, a iesiri din sine, a comunicarii cu o transcendenta. Întelegem de ce scrisul, pentru Kafka, e taumaturgic: descrierea anxietatii vindeca de anxietate. Nici o alta experienta nu-i satisface nostalgia sau nu se apropie de satisfacerea ei, ca actul scrisului. Observam la autorul Procesului, o eliberare prin scris, un catharsis al creatiei. "Am în acest moment - noteaza el în Jurnal la 8 dec. 1911 - o mare nevoie de a extirpa anxietatea mea, descriind-o în întregime si, dupa cum ea vine din adâncurile fiintei mele, s-o fac sa treaca în adâncurile hârtiei, sau de a o transcrie astfel încât sa patrunda cu totul în mine lucrul scris." Daca e nu neputinta sa posezi sensul existentei si al artei, daca exprimând, actul creator nu cuprinde inexprimabilul, în schimb, scrisul e - dupa Kafka - singurul act uman prin care existenta se lumineaza, se purifica în si prin arta. Desigur, Kafka era constient ca ceea ce urmarea el, si anume aflarea unui sens final al existentei si al artei, devine posibil doar undeva la limitele fiintei si artei. El stia, prea bine, ca urmareste imposibilul. De altfel, tema imposibilului îl obsedeaza pe acest om care martu­riseste de atâtea ori ca existenta însasi, pentru el, e imposibila. "Eu sunt o pasare imposibila"18 - îi spune el, o data, lui Janouch. În Descrierea unei lupte, una din primele sale scrieri (compusa pro­babil în 1907) are un capitol intitulat: "Divertisment, sau în care se arata ca viata este un lucru imposibil". Acest "imposibil" este pentru Kafka mai real decât realul imediat pe care-l ofera viata banal-cotidiana. "Imposibilul" kafkian nu e "miraculosul" pe care îl vor cauta suprarealistii, urmând îndemnul lui Breton, dupa care numai miraculosul este frumos. El nu este nici o iluzie, nu e irealizabilul. În realitate, iluzia este pentru Kafka tocmai ceea ce noua ne apare drept viata reala. Sub tot ce e aparent solid, existând în ordinea cotidiana, concreta a lucrurilor, întarit de legi si conventii, exista pentru Kafka o realitate mai reala pe care anxietatea sa o banuieste, care tâsneste uneori la suprafata (ca si inconstientul freudian care irumpe în constient), realitate pe care scriitorul cauta, neîncetat, sa o captureze în scrisul sau.




Aceasta realitate imposibil de cuprins, desi mai adevarata decât realitatea însasi, este acel sens ascuns, inexprimabil al existentei si al artei, pe care am vazut ca scriitorul nostru îl urmareste. În lega­tura cu toate scrierile lui Kafka se poate spune ceea ce afirma el însusi în legatura cu "pildele" înteleptilor din vechime: "Toate aceste pilde nu spun în realitate altceva decât ca Necuprinsul este de necu­prins, si asta am stiut-o de totdeauna". Dar se grabeste sa adauge, scotând în evidenta efortul creatorului absurd care repeta - aseme­nea lui Sisif - gestul despre care stie prea bine ca e zadarnic: "Dar ce este truda noastra de fiecare zi, asta e cu totul altceva". Creatia, "truda noastra de fiecare zi", ramâne valabila, astfel, chiar atunci când pare absurda. "Mai demult - noteaza Kafka într-una din Medi­ta­tiile asupra pacatului, suferintei, sperantei si adevaratei morti - mai demult, n-am înteles de ce nu primesc nici un raspuns la între­barea mea, azi nu înteleg cum de am putut crede ca pot întreba. Dar eu nu credeam, ci doar întrebam". Putem adauga ca, mai târziu chiar, atunci când va sti prea bine ca la unele întrebari nu va primi nici un raspuns, când nu va gasi nici o justificare întrebarii însasi, el nu va înceta sa întrebe. Creatia absurda, în esenta ei, e o asemenea interogatie în gol, o întrebare facuta cu constiinta ca raspuns la ea nu exista. Conditia scriitorului absurd pretinde o astfel de urmarire a unui scop nevazut, lupta cu un adversar necunoscut. "În mâna n-am nimic. si totusi - asa o pretind conditiile luptei si necesitatea vietii - trebuie sa aleg nimicul", îi scrie Kafka tatalui sau.

A alege nimicul e identic cu a urmari Imposibilul, cu a comunica ceva incomunicabil, si toate aceste formulari sunt moduri diferite ale exprimarii Inexprimabilului. Exista - am putea spune - un act reflex spiritual care-l face pe Kafka sa reactioneze la orice excitant printr-un gest în vid. Obiectivul sau pare atât de evanescent, încât ne putem între­ba cum se poate sustine un efort creator dirijat astfel, în gol, cum se poate cladi o estetica pe o asemenea temelie negativa. Dar calea lui Kafka nu e, fireste, atât de negativa pe cât pare, dupa unele din afirma­tiile sale ce au o alura paradoxal-biblica (de exemplu: "Cel care cauta nu gaseste, dar cel care nu cauta va fi gasit"). Orice efort spre o tinta care depaseste limitele realului are aparenta aceasta a unui efort în neant. Efortul lui Sisif este o desertaciune, si Camus are perfecta dreptate sa ni-l înfatiseze ca tipul lui homo absurdus. Textul capital - ca o marturisire de credinta - care descopera sensul existentei scriito­rului Kafka, este urmatorul pasaj dintr-o scrisoare catre prietenul sau Max Brod: "Ceea ce am de facut, nu pot s-o fac decât singur. A pune în lumina finalitatile ultime". A pune în lumina înseamna a revela. Ori revelarea nu se poate efectua decât printr-un act de comu­nicare. "Finalitatile ultime" constituie acel "incomunicabil" ori inexpri­mabil, la care se refera în alte teze. Ce sunt însa, în sine si neraportate la comunicarea lor, aceste finalitati ultime? Este lucrul-în-sine kantian, în-sinele existentialistilor, divinitatea religiilor revelatoare, un principiu metafizic? "Finalitatile ultime" sunt Adevarul ultim, ireductibil, Adeva­rul justificator, cel care odata stapânit legitimeaza efortul, actul care a dus spre el, ca si existenta celui care a tins spre el. Este punctul extrem de unde nu mai e drum de întoarcere. "Acest punct e de atins?" - spune Kafka. Adevar catre care - mai mult decât spre frumos - a nazuit scriitorul în opera si viata sa. Nu spunea el: "arta noastra înseamna a fi orbit de adevar?" Acest adevar este însusi Absolutul spre care aspira, esentialul datator de sens. Acest absolut e de atins. Dar unde? În realitatea imediata, cu ajutorul uneltelor celor mai imediat-umane, cu ajutorul cuvintelor. Ironia spiritului kafkian tempereaza însa patosul cautatorului de absolut. El stie prea bine - dupa cum am vazut - ca arta sa nu face decât sa "zboare în jurul adevarului, dar cu hotarârea bine determinata de a nu se arde la flacara lui"; el stie ca adevarul nu poate fi atins, posedat, ca necuprinsul va ramâne necu­prins oricare ar fi efortul cautatorului de adevar. În aceasta atitudine a lui Kafka fata de "finalitatile ultime" este ceva din agnosticismul kantian, e neputinta de a patrunde prin cunoastere lucrul în sine. Totusi, în întreaga sa viata, Kafka a cautat acel "punct arhimedic" la care, adeseori, a facut aluzie în scrierile sale, punct de care voia sa-si reazime pârghia scrisului sau, pentru a ridica lumea în absolutul pur, imuabil, al Adevarului. Într-un fragment din Paralipomena la seria El, în care vorbeste despre sine la persoana a treia, Kafka declara - gândindu-se evident la sine -: "A gasit punctul arhimedic, dar l-a folosit împotriva sa însusi, evident, i s-a permis sa-l gaseasca numai cu aceasta conditie". Am putea interpreta acest text ca o marturie a faptului ca Franz Kafka a gasit acel punct arhimedic pe care se putea ridica lumea în Adevar, într-o experienta revelatoare (ca acel Erdbeben, acel cutremur kierkegaardian, ori ca noaptea pascaliana de agonie si lacrimi de bucurie). Dar, desi l-a gasit, el n-a putut sa-si sprijine pe acest punct pârghia propriei sale vieti, sa o înalte în Adevar. Departe de a deveni reazimul necesar al existentei sale, acest "punct" i-a fost revelat doar spre ruina propriei sale vieti. De fapt, Inexprimabilul pe care-l cauta, acel adevar final nu-i apare niciodata sub forma reve­latiei pozitive a unui sens ultim, pe care apoi el sa ni-l descopere exprimându-l. Toti eroii sai cauta sensul exis­tentei, dar acesta se arata sub forma absurdului, ca si misterele reli­giei care la Kierkegaard apar sub forma paradoxului, ca si antino­micul la Kant, misterul la Lucian Blaga etc. Daca pentru Kafka "orice literatura e un asalt împotriva frontierelor" (Jurnal, 16 ian. 1922), literatura nu înseamna cucerirea unui regat transcendent si incorporarea lui în imanenta nu înseamna gasirea unui tâlc al lucrurilor, aflarea unui sens clar formu­labil al existentei. Kafka îsi da seama (cum o recunoaste în Caietele in-octavo) ca scrie nu pentru a arata ceea ce îi lipseste, ci ca îi lipseste ceva. Or, stim ca pentru el suprema lipsa e aceea a unei existente auten­tice. Cel care se stie culpabil de a nu fi, de a nu avea acces la existenta adevarata, cel care dincolo de toate încercarile sale a ales solutia cea mai absurda, posibilitatea de a exista în adevar prin literatura, pentru acest ins, efortul se dovedeste iluzoriu. Creatia sa nu l-a ajutat sa gaseasca sensul existentei si al creatiei însasi, opera sa n-a constituit acel punct arhimedic prin care viata sa ar fi putut dobândi caracterul absolut al adevarului mântuitor. Neputinta lui Kafka de a justifica existenta e una cu neputinta sa de a gasi o justificare artei, în afara ei: o justificare etica, social-politica, metafizica. Arta nu-l ajuta pe Kafka sa gaseasca nici sensul existentei, nici sensul artei însasi.



Cu tot acest esec, în vointa de a gasi sensul existentei si al artei (unul si acelasi pentru el) rezida, paradoxal însusi sensul existentei si al artei kafkiene. În aforismele, parabolele, fabulele, pseudocronicele, falsele sale romane, el proiecteaza neîncetat modele care urmeaza sa-i aduca raspunsuri cu privire la sensul elementului artistic implicat în faurirea acelor modele, ori cu privire la sensul existentei omului-artist care le-a faurit. Arta însasi, care nu-si reveleaza semnificatia, îi impune în schimb sacrificii atât omului, cât si artistului, în vederea atingerii scopurilor ei misterioase. Totul pentru literatura: aceasta ar putea sa fie o deriva a vietii lui Kafka. Travaliul poetic este pentru el "o solutie divina, o intrare reala în viata". Ca si Trapezistul ori Campionul foamei ori Jozefina, el e gata sa moara pentru arta lui, care îi prici­nuieste, de altfel, atâtea suferinte. Nu pentru "frumos", caci artisticul nu e pentru el identic cu esteticul, cu frumosul. Marthe Robert, în cartea ei despre Kafka, analizeaza foarte judicios repulsia care se instaleaza treptat în sufletul artistic al lui Kafka, fata de "frumos". ". Frumusetea ca atare nu apare în cartile sale, locul ei e lasat gol, de parca ar fi incompatibil cu lumea sa, sau n-ar putea sa joace acolo un rol decisiv"19. Preocuparile estetice de la începutul carierei sale scriitoricesti dispar cu timpul, si absenta Frumosului e tot mai manifesta în creatia sa. Trairea estetica i se pare impura si, în locul Frumosului, Adevarul ocupa locul central în viziunea sa asupra artei.

Acest adevar ultim nu-l gasim însa formulat în opera lui Kafka. Daca diferitele exegeze - îndeosebi cele psihanaliste, existentialiste sau teologice - descopera în aceasta opera tâlcuri, formule dogmatice, fapt care duce, adeseori, la interpretari unilaterale, abuzive, la o reducere a lui Kafka la un corp doctrinar, o întelegere mai adecvata a acestei opere nu poate sa se întemeieze decât pe ireductibilitatea ei la o teza ori la un corp de teze. Orice sistematizare logica a ideilor lui Kafka, a imprevizibilului, a inexprimabilului ascuns în dosul expri­ma­tului, existând în centrul si în întreg organismul operei sale, se loveste de prezenta absurdului. Kafka n-a vrut sa impuna o logica a sa. Acest refuz al logicii semnificatiilor naste impresia de absurd pe care o degajeaza fiecare fila a operei sale. Tocmai lipsa sensului univoc-formulabil face ca efortul lui Kafka, lupta sa, asediul la frontierele comunicabilului sa se continue, în mod firesc, în nenu­maratele exegeze pe care le suscita. O exegeza a operei lui Kafka, atunci când e bine condusa, devine ea însasi parte a universului kafkian. În orice caz, ea trebuie sa tina seama de absurdul structural al acestei opere. O asemenea opera care nu aduce în mod direct un mesaj, poate sa para un teribil naufragiu, ori macar un grav esec. Max Brod a notat incertitudinile, temerile lui Kafka, cu privire la valabilitatea scrierilor sale. Cel care nu putea sa fie cu adevarat, a cautat, în viata-i plina de esecuri, sa suplineasca prin opera sa "absenta solului, a aerului, a legii". "A-mi crea aceste conditii - continua el - iata obiectivul meu". Asemenea lui Proust care vrea sa regaseasca timpul pierdut recreându-l prin arta sa. Kafka scrie pentru a-si crea conditiile existentei sale. Dar pentru a avea aceste conditii, pentru a fi cu adevarat, Kafka - omul si artistul - se angajeaza într-un joc absurd pe care-l descrie cu o rara luciditate într-un pasaj din Caietele in-octavo. Jocul sau e acela al omului care, socotindu-si subreda casa ce i s-a dat, cauta sa-si construiasca alta alaturi din caramizile celei dintâi - ca artistul care-si cladeste opera din datele vietii -, însa, cu timpul îsi da seama ca în loc sa aiba o casa subreda dar întreaga, are o casa pe jumatate distrusa si alta pe jumatate terminata, cu alte cuvinte, nimic. "Ceea ce urmeaza e un dans cazacesc între doua case, dans în care cazacul scurma si da la o parte pamântul cu tocul ciubotelor sale, pâna când îsi sapa propriul mormânt sub el". Esecul dublei existente a omului-artist, jocul absurd între dat si facut, între existenta pasiva si cea activa, e pentru Kafka o evidenta. Calea însasi e imposibila. "Exista un tel dar nu e nici o cale." Exprimarea nu-si atinge telul caci nu constituie o cale decât pâna la un punct foarte apropiat care nu e, în nici un caz, "punctul arhimedic". Necuprinsul ramâne necuprins. Calea lui Kafka e presarata, astfel, cu esecuri. El însusi o recunoaste. "Pe bastonul lui Balzac: am frânt toate obstacolele. Pe mânerul bastonului meu: toate obstacolele m-au frânt". Dar pate­ticul experientei lui Kafka, rezida în faptul ca nu se opreste la nici un esec. Esecul e depasit de scriitorul luptând cu himerele, printr-un esec al esecului. O dialectica intima a vietii si creatiei sale face ca orice negatie în viata acestui om (care socotea ca negatia e tot ce i-a mai ramas) sa fie negata într-un moment ulterior. Se poate vorbi de un aspect foarte pozitiv al luptei pe care Kafka - omul plin de slabiciuni si contradictii - a dus-o. Natura conflictuala, el poarta tot timpul o lupta, pe care o considera necesara, cu sine însusi. N-a spus el: "În lupta dintre tine si lume, sa fii de partea lumii"? Formula curajoasa, care n-a ramas în existenta lui Kafka doar o simpla formula. Desi recunoaste adeseori, în însemnarile sale intime, ca nu poate suporta asaltul lumii, al anilor, al propriilor cosmaruri, totusi, în lupta pe care o da, el nu e de partea propriilor sale slabiciuni subiective, ci de partea lumii obiective. El nu-si apara, egoist, propria persoana; nu este împotriva realitatii, ci pentru realitate. Chiar atunci când lupta contra lumii, el duce o lupta speciala cu cadu­citatea lumii. "Daca vreau sa lupt împotriva acestei lumi, trebuie s-o atac în caracteristica ei hotarâtoare, adica în caducitatea ei"). Deoarece, el spera ca lovind lumea în ceea ce are ea caduc, va ajunge la tarmul ferm al unei existente indelebile.

O patetica sete de existenta umple viata acestui anxios, a acestui om plin de sovaieli, de ambiguitati, urmarit de gândul unei morti care se apropie, a omului care socotea ca "începutul cunoasterii e în dorinta mortii". Opera sa, pe care o vom analiza sub raportul structurilor universului ei absurd, al absurdului în relatia cu altul si cu sine-însusi, e departe de a fi o apologie demoralizanta a irationalului, a haoticului, asa cum a fost uneori prezentata. Kafka era un prea mare admirator al lui Goethe, pentru ca lupta olimpicului cu daimon-ul sa nu constituie pentru el modelul salutar al victoriei omului asupra tenebrelor. Ase­menea lui Goethe - desi atât de diferit de poetul de la Weimar, pe care esecurile par sa-l fi ocolit cu grija - praghezul Kafka are o umanista încredere în ceea ce e indestructibil în om. Daca în lupta sa cu lumea îsi propunea sa secondeze lumea, în lupta omului cu lumea el e de partea omului. Acest parti pris umanist razbate în cele din urma în creatia sa, si anume, chiar în vointa de a se exprima, de a comunica cu orice pret. Caci lupta sa se întemeiaza pe credinta în indestructibilul din noi: omul nu poate trai fara o încredere durabila în ceva indestructibil. "Credinta înseamna: a elibera indestructibilul din tine, sau mai bine, a fi indestructibil, sau, si mai bine: a fi". În lupta sa cu inexprimabilul, Kafka nazuieste spre liberarea acestui indestructibil, pentru a fi, pentru ca omul-în-lume sa fie.



loading...











Document Info


Accesari: 2168
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )