Echilibrul monetar isi gaseste justificarea in aceleasi cauze economice si sociale care genereaza echilibrul economic. Nu se poate vorbi de cauze, factori si tendinte ale echilibrului monetar decat pe baza si pe fondul echilibrului economic general.
Starea de echilibru intr-o economie isi are „stalpii de sustinere” in conditiile economice, monetar-financiare, valutare si sociale specifice unei etape sau alteia pe care economia respectiva o parcurge. Nici o tara nu poate sa raspunda si nici sa dispuna de toate premisele care (teoretic) sunt necesare pentru a influenta dezvoltarea ei echilibrata.
Echilibrul monetar reprezinta in esenta egalitatea intre cererea si oferta de bani. Dezechilibrul monetar apare atunci cand oferta devine mai mare decat cererea de bani, cazul tipic, inflatia, sau atunci cand oferta de moneda este mai mica decat cererea de moneda, deflatia.
Realizarea echilibrului monetar este conditionata de infaptuirea celorlalte echilibre: financiar, bugetar, valutar si de interactiunea dintre ele si actiunea acestora asupra corelatiilor macroeconomice. Fundamentul realizarii echilibrului monetar este insa politica monetara.
Mai mult, trebuie sa tinem cont si de faptul ca realizarea echilibrului monetar la scara macroeconomica depinde de realizarea echilibrului monetar la scara microec 646h73g onomica, deoarece folosirea eficienta a capitalului propriu si a celui imprumutat de catre agentii economici, buna gestionare a acestora sunt premisele si conditiile echilibrului monetar.
Echilibrul monetar si politica monetara au fost considerate ca avand importanta minora inaintea crizei din 1929-1933 si mult timp dupa aceasta criza. Extinderea teoriei keynesiste explica in mare parte declinul politicii monetare. Friedman si alti adepti ai teoriei sale considera, dimpotriva, masa monetara ca fiind principala strategie in obtinerea stabilitatii economice. El are chiar o alta explicatie a crizei din 1929-33: desi economistii (in marea lor majoritate) au considerat ca principala cauza a Marii Crize fie prabusirea bursei de valori Wall Street, fie scaderea consumului, deci criza de supraproductie, Friedman nu este de acord cu nici una dintre aceste teze. Criza s-a datorat lipsei de lichiditati a bancilor, mai ales incepand cu luna noiembrie 1930, cand falimentele bancare au determinat deponentii sa ceara retragerea depozitelor, pentru a le converti in devize. Panica a atins apogeul in ziua de 11 decembrie 1930 cand a dat faliment Bank of United States, cea mai mare banca din tara, cu depozite de peste 200 milioane dolari. Intr-un sistem bancar modern, cu acoperire partiala, nici o banca (cu indicator foarte bun de solvabilitate, de altfel) nu poate face fata tuturor retragerilor de depozite deodata, pentru simplul fapt ca bancile nu au pentru fiecare unitate monetara primita ca depozit un echivalent sub forma de numerar. Procesul de multiplicare a creditelor, explicat deja, face ca pentru o unitate monetara detinuta sub forma de rezerva lichida, bancile sa datoreze mai multe unitati monetare sub forma de depozite. Banca aflata in dificultate din cauza retragerilor de numerar, va retrage la randul sau depozitele sale la alte banci, creand un „lant” al lipsei de lichiditate. Singura care poate rezolva aceasta lipsa de lichiditate pe ansamblul sistemului bancar este banca centrala a tarii respective. Exact acesta este reprosul pe care-l face Friedman Sistemului Rezervelor Federale: nu a utilizat puterea sa de creatie monetara, care ar fi rezolvat lipsa de lichiditate a bancilor comerciale si ar fi evitat falimentul masiv al acestora. A facut putin sau n-a facut nimic pentru a asigura sistemul bancar cu lichiditati, concluzioneaza Friedman; a fost un insucces de vointa, nu de putere. Falimentele bancare au incetat la inceputul anului 1931, cand Sistemul Rezervelor Federale a utilizat puterea sa de creatie monetara si a furnizat bancilor numerarul solicitat. Din iulie 1929 pana in martie 1933, masa monetara din S.U.A. s-a redus cu o treime; daca nu ar fi existat aceasta scadere, recesiunea economica s-ar fi intins pe o perioada mai redusa.
Gravitatea crizei din 1929 a determinat guvernele sa intervina mai direct in relansarea activitatii economice, cu alte cuvinte a favorizat proliferarea ideilor lui Keynes. A dominat politica „banilor ieftini” (rate ale dobanzii de 2%) pentru a incuraja investitiile si a reduce somajul; in realitate revenirea economiei a fost determinata de cheltuielile de inarmare. Ratele dobanzii au ramas reduse si dupa razboi, ceea ce nu incuraja economisirea; de asemenea, politica fiscala a guvernului incuraja cheltuielile. S-a creat o cerere mare in economie, cu alte cuvinte economia a inregistrat din nou o revenire, iar cererea mare a determinat si cresterea ratelor dobanzii. A fost momentul faimosului „Stop and go” (Stai si mergi) care a caracterizat perioada de dupa razboi (1952-1970), statul punand frana „masinii economice” atunci cand aceasta risca o „supraincalzire” inflationista si accelerand-o atunci cand ea incepea sa-si incetineasca viteza.
Statul a intervenit masiv in economie, atat in ce priveste promovarea prosperitatii prin incurajarea intreprinzatorilor (rate mici ale dobanzilor, subventionarea unei fractiuni din costuri pentru industriile nationalizate) si incurajarea consumului populatiei, cat si in ce priveste fazele numite „stop” prin majorarea impozitelor si taxelor si descurajarea consumului (inclusiv prin majorarea ratelor dobanzilor). Politica fiscala era primordiala fata de politica monetara.
Ideea dominanta a anilor `50 si `60 era ca recurgand la un anumit nivel de inflatie (scazut), inflatie asociata cu „miraculosul” multiplicator keynesist, guvernul putea sa mentina rata somajului la un nivel scazut. Aceasta conceptie a fost consolidata prin formularea in 1958 a curbei lui Philips si a aplicatiilor sale.
Formularea initiala a curbei lui Philips sustinea ca in perioadele in care rata somajului este mai mare (recesiune, criza) salariile nominale se vor reduce sau cresterea acestora se va incetini, situatia fiind favorabila angajatorilor care se vor afla in situatia de a alege dintr-o oferta de forta de munca mare; din contra, in perioadele in care rata somajului este mica, salariile nominale vor creste, situatia fiind favorabila angajatilor, datorita ofertei scazute de forta de munca.
Orice crestere a nivelului salariilor nominale ce depaseste cresterea productivitatii muncii, se va regasi in cresterea preturilor, deci a inflatiei. Rezulta ca intre inflatie si salarii este o relatie direct proportionala. Din moment ce am stabilit ca un somaj ridicat determina reducerea salariilor, deci o relatie invers proportionala, rezulta ca vom avea aceeasi relatie invers proportionala intre inflatie si somaj.
In anii `60 si la inceputul anilor `70 autoritatile monetare erau increzatoare in capacitatea lor de a regla in mod fin (expresia americana „fine tuning”) activitatea economica. In perioada urmatoare insa, inflatia si somajul au inceput sa creasca in acelasi timp. S-a generat astfel fenomenul numit „stagflatie”, curba lui Philips cunoscandu-si limitele.
Degradarea generala a situatiei economice a tarilor dezvoltate reflectata de amploarea socurilor externe la care au fost supuse (criza petrolului), modificarile brutale ale ritmului inflatiei, incetinirea cresterii economice, cresterea somajului, agravarea dezechilibrelor bugetare si ale balantelor de plati au contrazis aceste certitudini solide. Incepand cu anul 1974, cererea de moneda a avut o evolutie variabila fara modificarea nivelurilor dobanzilor si veniturilor, ridicand numeroase semne de intrebare specialistilor. Socul petrolier nu a fost singura cauza pentru situatia economica dezastruoasa a acestor ani: abandonarea Sistemului Monetar International de la Bretton-Woods a influentat, de asemenea, negativ economiile tarilor participante.
Urmatoarea perioada (anii `80 si chiar `90) a fost dominata de conceptia monetarista de politica economica. Interesul manifestat fata de politica monetara poate fi justificat prin ratiuni politice si ratiuni empirice.
Succesul politicilor de inspiratie monetarista se datoreaza presedintelui republican Ronald Reagan, instalat la putere in 1980; politica economica construita de el poarta denumirea de „reaganism” (politica „banilor scumpi”). Aceeasi politica de inspiratie monetarista a fost promovata de guvernul conservator condus de d-na Margaret Thatcher, incepand cu 1979, politica regasita sub denumirea de „thatcherism”.
Nici rezultatele politicii monetariste nu au fost insa la inaltimea sperantelor celor mai zelosi promotori, iar specialistii vorbesc de revenirea la keynesism.
Dereglementarile si inovatiile financiare care au insotit aceste politici au facut neclare contururile masei monetare; limita intre moneda (lichiditate) si finante (plasamente) este greu de stabilit si antreneaza esecul politicilor de evitare a inflatiei.
Dupa anul 1992 se constata pierderea interesului pentru politica monetarista; ea si-a atins obiectivele (reducerea inflatiei). Specialistii vorbesc chiar de revenirea la keynesism; in S.U.A. de exemplu, Bill Clinton a castigat alegerile prezidentiale (1992) sub lozinca „ne vrem viitorul inapoi”, sustinand ca statul este indispensabil in viata economico-sociala. Alternativa aleasa la „economia ofertei” a fost o politica guvernamentala activa de stimulare a cererii si refacere a autoritatii statului. Asistam la o anumita ciclicitate a politicilor economice.
Tarile Europei Centrale si de Est, confruntate cu inflatia, ce s-a manifestat in forme diferite de la o tara la alta, avand cauze sau mai putin comune si in mod cert cu intensitati diferite, au obtinut succese remarcabile aplicand politica monetarista, intrucat obiectivul final al acesteia este tocmai stapanirea inflatiei.
Analizand evolutia P.I.B. fata de evolutia inflatiei, se constata ca reducerea ritmului de crestere a inflatiei (dezinflatia) a avut ca efect cresterea economica intr-o perioada de un an, maxim doi ani de la calmarea inflatiei: Cehia reuseste reducerea inflatiei in 1992, P.I.B. incepe sa creasca in 1994 (2,6%), Slovenia reuseste reducerea inflatiei in 1993, an in care se instaleaza si cresterea economica (1,3%), Polonia reuseste reducerea inflatiei in 1991, iar cresterea economica se observa inca din 1992 (2,6%), Bulgaria obtine crestere economica in 1998 (3,5%), ca efect al ancorarii monedei nationale, Rusia inregistreaza o crestere economica semnificativa in anul 2000: 9%.
Evolutia indicatorilor macroeconomici in Romania confirma regula conform careia stapanirea inflatiei reprezinta conditia relansarii economice: de abia in al patrulea an de dezinflatie (reducerea ritmului de crestere a inflatiei) si anume anul 2000 cu o inflatie de 45,7% (dupa 45,9% in 1999, 59,1% in 1998 si 154,8% in 1997) se inregistreaza o crestere economica de 1,8% (PIB), iar anii urmatori se inscriu in aceeasi tendinta: 5,7% crestere PIB, pe fondul calmarii inflatiei (34,5%) in anul 2001 si 4,9% crestere PIB, reducerea inflatiei la 9,4% si o crestere economica de 8% in anul 2004.
|
