METODE DE CALCULATIE A COSTURILOR COMPLETE

METODE DE CALCULATIE A COSTURILOR COMPLETE

Caracteristici generale

Doctrina si practica calculatiei costurilor remarca faptul ca alegerea metodelor posibile de utilizat in determinarea costurilor este subordonata, dupa cum am mai mentionat, influentei generata de modul de organizare al productiei, de specificul activitatii, particularitatile procesului tehnologic. Unii specialisti apreciaza ca “sub influenta acestor factori sistemul informational al costurilor se poate organiza dupa mai multe metode, variante si forme de organizare”, printre care se enumara: metoda globala, metoda pe faze si metoda pe comenzi.

Cele trei metode de calculatie a costurilor sunt numite metode clasice si fac parte din categoria metodelor absorbante si in consecinta, au caracteristic faptul ca prin intermediul lor se calculeaza la nivel de purtator de costuri costul total, luand in calcul atat cheltuielile directe, cat si indirecte, respectiv, pe articole de calculatie sau pe elemente primare de cheltuieli. Pe aceasta se bazeaza conceptul de cost complet.

O alta particularitate a acestor metode este data de faptul ca ele necesita efectuarea a doua randuri de calculatii privind costul productiei. Un prim rand de calculatii este acela care precede desfasurarea procesului de productie si are ca scop determinarea costului antecalculat al productiei, concretizandu-se in bugetul costurilor si cel de al doilea rand de calculatii care se efectueaza dupa terminarea procesului de productie, pe baza datelor inregistrate in contabilitatea de gestiune. Elaborarea celor doua randuri de calculatii permit la sfarsitul fiecarei perioade de gestiune compararea costurilor antecalculate cu cele efective, stabilindu-se in acest mod abaterile.

Alaturi de cele trei metode clasice de calculatie a costurilor amintite, conceptul costului complet este reprezentat si printr-o serie de metode evoluate (standard-cost, T.H.M., G.P.). Alegerea acestora, desigur, ramane la latitudinea entitatilor in functie de scopurile pe care le urmaresc prin calculatia costurilor.

Spre deosebire de metodele clasice de calculatie a costurilor care urmaresc determinarea numai a unui cost efectiv, metodele evoluate permit pe langa stabilirea unui cost antecalculat fata de care costul efectiv se poate raporta si efectuarea controlului, analizei si influentarii costurilor pe parcursul desfasurarii procesului de productie.

Pe langa aceste caracteristici de ordin general, fiecare dintre metodele clasice ori evoluate bazate pe conceptul costului complet prezinta si o serie de aspecte particulare a cararor lamurire necesita o analiza separata a lor.

Metode clasice de contabilitate de gestiune si calculatie a costurilor complete

Metoda globala

Conditii de aplicare a metodei, caracterizare si modelul de calcul

Aceasta metoda de contabilitate de gestiune si de calculatie a costurilor se aplica de catre entitatile care fabrica un singur produs la care, de regula, la sfarsitul perioadei nu exista semifabricate sau productie neterminata sau care daca exista, este constanta. De exemplu: extractia de carbune, titei, gaze, productia de energie electrica si termica, prestarea serviciilor de transporturi etc.

Metoda globala se poate aplica si in productia sorto-dimensionala si in cea cuplata, unde, din aceeasi materie 121h72b prima si cu aceleasi utilaje si tehnologie se obtin mai multe feluri, tipuri sau dimensiuni de produse.

De mentionat insa ca, in aceste cazuri metoda globala se combina cu alte metode de contabilitate si de calculatie a costurilor, in special cu metoda pe faze (exemplu, in industrializarea zaharului).

Caracteristica esentiala a metodei globale este data de faptul ca toate cheltuielile de productie se identifica nemijlocit pe procesul care le-a ocazionat; ele au deci caracter direct.

Cu toate acestea, cheltuielile indirecte ale sectiilor si cele generale de administratie sunt asimilate cheltuielilor de regie si se inregistreaza, de regula, in contabilitatea de gestiune in conturile de colectare si repartizare sintetice si analitice deschise dupa structura de cheltuieli practicata de fiecare entitate, respectiv pe elemente primare de cheltuieli sau pe articole de calculatie.

La sfarsitul lunii, soldurile conturilor de cheltuieli indirecte se vireaza global asupra conturilor de costuri in care s-au colectat cheltuielile directe si care au fost deschise pe produsul singular sau pe produsele cuplate obtinute din aceeasi materie 121h72b prima.

Costul unitar se determina prin diviziune simpla conform urmatorului model matematic

unde

ct – costul unitar;

j – produsul;

Ch – suma cheltuielilor de productie dintr-un articol de calculatie

i – articolele de calculatie;

Q – cantitatea productiei pentru care se calculeaza costul.

La entitatile care obtin din aceeasi materie prima produse cuplate, cheltuielile de productie colectate global se repartizeaza pe feluri de produse cu ajutorul unor indici (coeficienti) de echivalenta sau prin procedeul valorii ramase.

Principalul neajuns al metodei globale de contabilitate de gestiune si calculatie a costurilor il reprezinta campul sau restrans de aplicabilitate, redus, dupa cum am aratat, numai la entitatile care fabrica un singur produs, fara sa apara semifabricate sau productie neterminata la sfarsitul perioadei.

Reflectarea operatiunilor privind contabilitatea de gestiune a costurilor globale

In cadrul metodei globale de contabilitate de gestiune si calculatie a costurilor urmarirea cheltuielilor de productie se poate realiza pe elemente primare de cheltuieli sau articole de calculatie pentru intreaga productie a entitatii, pe intreaga perioada de gestiune.

Esentialul in organizarea contabilitatii de gestiune il reprezinta alegerea modului de preluare a cheltuielilor de exploatare din contabilitatea financiara, respectiv:

- inregistrarea concomitenta a cheltuielilor, atat in contabilitatea financiara (in conturile din clasa 6 “Conturi de cheltuieli”), cat si in contabilitatea de gestiune (in conturile din grupa 92 “Conturi de calculatie”);

- inregistrarea separata a cheltuielilor, in contabilitatea financiara, pe masura ce apar, iar in contabilitatea de gestiune o singura data, de regula, la sfarsitul perioadei de gestiune pe baza unui “tablou de conversie”.

Metoda pe faze

Conditii de aplicare a metodei, caracterizare si modelele de calcul

Aceasta metoda de contabilitate si de calculatie a costurilor se aplica de catre entitatile cu productie de masa sau de serie mare, unde procesul tehnologic are un caracter relativ omogen, iar produsul finit se obtine din prelucrarea in faze succesive a materiei prime. Asa este, de exemplu, cazul entitatilor din industria siderurgica, alimentara etc.

In cazul metodei pe faze, cheltuielile de productie ale sectiilor de fabricatie sunt programate si evidentiate dupa structura de cheltuieli practicata de fiecare entitate, pe feluri de produse si pe fazele procesului tehnologic.

Bazandu-se pe conceptul costului complet, metoda de calculatie pe faze implica desfasurarea lucrarilor privind determinarea acestuia potrivit schemei de principiu specifice metodelor de calculatie de tip absorbant.

Desi in principiu parcurgerea etapelor in cauza comporta folosirea procedeelor avand valabilitate generala in calculatie, totusi aplicarea metodei pe faze la conditiile concrete existente in entitatile care utilizeaza aceasta metoda presupune gasirea unor solutii de rezolvare pentru o serie de probleme importante, intre care:

- stabilirea fazelor de calculatie a costurilor;

- reflectarea costurilor de productie pe faze de fabricatie;

- repartizarea cheltuielilor de productie intre produsele obtinute in aceeasi faza.

Fazele procesului tehnologic se realizeaza in cadrul sectiilor de baza, delimitate din punct de vedere organizatoric, in care se executa mai multe operatii care contribuie la obtinerea produselor finite.

Fazele de calculatie constituie expresia tehnico-economica a fazelor de fabricatie caracterizate printr-un anumit specific al nivelului si structurii cheltuielilor de productie si a costurilor de productie. Ele se constituie in locuri de cheltuieli, ajutand din punct de vedere contabil la determinarea si delimitarea cheltuielilor de productie.

Fazele de calculatie se determina prin decuparea procesului tehnologic, iar semifabricatele sau produsele finite obtinute in cadrul acestora constituie purtatorul de cheltuiala. In consecinta, fazele de fabricatie stau la baza determinarii fazelor de calculatie, in raport cu care se stabilesc si se delimiteaza cheltuielile de productie ocazionate.

Odata stabilite fazele de calculatie, acestea sunt simbolizate. Simbolurile se inscriu in mod obligatoriu pe toate documentele privind consumurile ocazionate si productia obtinuta in cadrul acestora.

Modul de organizare al fluxului de colectare a cheltuielilor de productie in structura pe articole de calculatie este redat in figura nr. 1.

Analizand schema prezentata, cheltuielile directe de productie se determina si delimiteaza pe faze de calculatie, respectiv pe feluri de semifabricate sau produse finite obtinute in cadrul acestora.

Din ultima faza a procesului tehnologic rezulta produsele finite.

Cheltuielile indirecte de productie, in structura pe articole de cheltuieli se colecteaza pe faze de calculatie.

Teoretic, cat si practic, metoda de calculatie a costurilor pe faze are doua variante: cu semifabricate si fara semifabricate.

Caracteristic primei variante este faptul ca are loc mutarea cheltuielilor de la o faza la alta. Semifabricatele obtinute in fazele de fabricatie, constituite in faze de calculatie, se depoziteaza pentru o anumita perioada, dupa care sunt consumate in procesul de prelucrare al fazelor urmatoare.

Urmare a depozitarii semifabricatelor intre fazele de calculatie se impune calculul costului acestora pentru fiecare semifabricat. Calculul costului semifabricatelor se face tinand cont de costul materiilor prime sau al semifabricatelor

primite din fazele anterioare, cat si de cheltuielile directe si indirecte din faza respectiva.

Calculul costului semifabricatelor dupa fiecare faza de calculatie asigura concordanta circuitului material al diferitelor semifabricate cu cel al cheltuielilor de productie.

Costul semifabricatului obtinut intr-o anumita faza de calculatie se transfera in faza urmatoare. In acest mod, costul calculat pentru productia ultimei faze reprezinta costul produsului finit.

Costul unitar efectiv al semifabricatului obtinut in fiecare faza de fabricatie se determina pe baza urmatorului model de calcul

unde:

- costul unitar efectiv al semifabricatelor obtinute in fiecare faza de fabricatie;

consumul efectiv de semifabricate in faza “n” provenite din faza “n-1”;

- costul efectiv al semifabricatelor obtinute in faza “n-1”;

- articole de cheltuieli directe, ocazionate in faza ”n”;

- articole de cheltuieli indirecte, ocazionate in faza ”n”;

cantitatea de semifabricate obtinute in faza de fabricatie “n

Daca cerintele nu impun folosirea variantei cu semifabricate, este preferabila utilizarea metodei pe faze in varianta fara semifabricate (fara mutarea cheltuielilor de productie de la o faza la alta). In aceasta situatie, in conturile de cheltuieli se deschid analitice corespunzatoare fazelor, iar costul efectiv al produsului finit presupune insumarea cheltuielilor de la toate aceste analitice (faze) si raportarea totalului obtinut la cantitatea productiei obtinute, astfel:

unde

- costul unitar pe produs;

f – fazele de fabricatie;

Chd – elemente sau categorii de cheltuieli directe;

Chi – elemente sau categorii de cheltuieli indirecte;

Q – cantitatea de produse obtinute.

Metoda pe comenzi

Conditii de aplicare a metodei, caracterizare si modelele de calcul

Metoda se aplica in entitatile cu productie individuala si in cele cu productie de serie mica (ex: entitatile din industria constructoare de masini, mobila, confectii, etc).

Avand la baza conceptul costurilor complete, metoda pe comenzi presupune desfasurarea lucrarilor de calculatie potrivit etapelor specifice metodelor absorbante, inclusiv etapa determinarii cantitative si valorice a productiei in curs de executie in etapa de postcalcul.

Purtatorul de cheltuieli folosit obligatoriu in programare este produsul, iar cel utilizat pentru urmarirea costurilor de productie este comanda.

Obiectul comenzii este diferit, dupa cum este vorba in productia individuala care se organizeaza, de regula, in varianta fara semifabricate sau de productia de serie care poate fi organizata si condusa atat in varianta fara semifabricate, cat si in varianta cu semifabricate.

Astfel, in cazul productiei fara semifabricate, comanda are ca obiect un produs sau un lot de produse, calculatia nefacand nici un fel de separare a cheltuielilor pe seama partilor sau reperelor componente. Ea, releva cel mult partea cu care participa in fabricatie si respectiv la formarea costurilor fiecare sectie de productie. In cazul produselor deosebit de complicate si cu ciclu lung de fabricatie, comenzile pot avea ca obiect nu produsul in intregime, ci o anumita parte asamblabila a acestuia, urmarirea si inregistrarea cheltuielilor efectuandu-se in aceleasi conditii.

Modelul sintetic privind calculul costului unei comenzi ia forma:

unde

Ct – costul efectiv al comenzii;

s – sectiile de fabricatie care contribuie la executarea comenzii;

Chd – cheltuielile directe dintr-o sectie la nivelul unui articol de calculatie

d – articolele de calculatie care formeaza cheltuielile directe;

Chi – cheltuielile indirecte dintr-o sectie la nivelul unui articol de cheltuieli;

i – articolele de cheltuieli indirecte.

In ipoteza ca obiectul comenzii este format din mai multe unitati de produs, acest model este de forma

unde

Cu_e – costul unitar mediu al unei unitati fizice de produs;

Q – cantitaea de produse fabricate in cadrul comenzii date.

Pentru productia de serie organizata in varianta cu semifabricate ce pot fi obtinute in cadrul entitatii ori achizitionate, urmand a se asambla in produsul finit, comenzile, ar putea avea ca si purtator de cheltuiala: lotul de piese turnate, confectionate lotul de repere prelucrate sau finisate lotul de subansamble, agregate ce formeaza produsul finit.

In aceste conditii, pentru stabilirea costului unitar al produsului finit este necesara realizarea calculatiilor pentru determinarea costului semifabricatelor, operatiilor de prelucrare si de asamblare a partilor componente ale produsului.

Modelul de calcul al costului unitar este de forma

unde

Cu_e –costul unitar al produsului finit;

Cr – consumul specific din reperul “r” component al produsului “p”;

Cur – costul unitar al unui reper, component;

Chd – cheltuielile directe de asamblare;

Chi – cheltuielile indirecte de asamblare;

Qp – cantitatea de produse finite lansate in fabricatie pe fiecare comanda.

Se poate concluziona ca, pentru produsele complexe si cu ciclu lung de fabricatie, comanda, poate avea ca obiect parti, piese, semifabricate, subansamble ce compun produsul finit.

Costul efectiv al produsului sau produselor lansate cu o comanda se va calcula numai la sfarsitul perioadei de gestiune in care s-a terminat comanda respectiva.

Daca comanda respectiva cuprinde mai multe unitati de produs se impart cheltuielile de productie la cantitatea de produse obtinute, rezultand un cost mediu pe produs.

In situatia in care, produsele care fac parte din aceeasi comanda se predau partial la magazia de produse finite sau chiar clientului, inainte de a fi terminata intreaga comanda, acestea se evalueaza la un cost antecalculat sau la un cost efectiv al unor produse similare, din perioadele de gestiune precedente.

Se poate deduce ca in cazul existentei productiei in curs de executie apar o serie de inconveniente in stabilirea costului productiei terminate. Ele provin din faptul ca pregatirile pentru productie si conditiile in care se desfasoara aceasta se refera la intreaga cantitate de productie lansata cu o comanda de fabricatie.

Prin decontarea partii din productia obtinuta la un cost antecalculat sau la un cost efectiv al unui produs asemanator, intreaga diferenta de pret se suporta de ultimul lot de produse care se finalizeaza.

Reflectarea operatiunilor privind contabilitatea de gestiune a costurilor pe comenzi

Metoda pe comenzi consta in colectarea cheltuielilor directe pe purtatorii de cheltuieli ce se realizeaza cu o anumita comanda, cu ajutorul contului de calculatie 921 “Cheltuielile activitatii de baza” detaliat in conturi operationale de gradul II corespunzatoare structurii de cheltuieli utilizate de catre entitate (elemente primare sau articole de calculatie).

Pentru contabilizarea cheltuielilor indirecte corespunzatoare sectiilor, atelierelor etc. in care sunt lansate comenzile se utilizeaza contul de calculatie 923 “Cheltuieli indirecte de productie” dezvoltat si el pe operationale de gradul II in structura utilizata de catre entitate. Soldul contului de cheltuieli indirecte se repartizeaza ulterior, pe comenzi si pe purtatorii de cheltuieli din cadrul acestora, utilizand un anumit criteriu de repartizare.

In mod similar cheltuielile generale de administratie sunt contabilizate in contul de calculatie 924 “Cheltuieli generale de administratie” pe elemente primare sau articole de calculatie. Repartizarea cheltuielilor generale de administratie se face pe produsele lansate in fabricatie cu diverse comenzi.

Inregistrarile contabile privind obtinerea productiei, decontarea costurilor efective si inchiderea conturilor contabilitatii de gestiune nu comporta particularitati semnificative fata de cele prezentate pana acum.

Metode evoluate de contabilitate de gestiune si calculatie a costurilor complete

Metoda standard–cost

Pentru a furniza cu operativitate informatiile referitoare la costurile de productie pe de o parte, iar pe de alta parte pentru dezvoltarea laturii previzionale a contabilitatii de gestiune, este necesar sa fie promovate diferite metode de calculatie a costurilor, bazate pe cheltuieli prestabilite. In aceasta directie poate fi avuta in vedere si metoda standard–cost.

Aparuta in prima sa forma in anul 1901, in Statele Unite ale Americii, sub denumirea de “sistemul costurilor estimative” (Estimated cost system), metoda a fost prima care s-a bazat pe costuri de productie programate sau proiectate.

Daca metodele folosite pana atunci aveau la baza conceptul potrivit caruia costul se calculeaza dupa terminarea procesului de productie, metoda standard–cost rastoarna acest concept, promovand ideea calcularii cu anticipatie a costurilor de productie unitare. Aceste costuri prestabilite sunt considerate stiintifice si in acelasi timp reale. De aceea, orice abatere de la ele, ivita pe parcursul desfasurarii productiei, se considera “abatere de la normal” si se trece pe seama rezultatelor.

Noua conceptie care sta la baza ei si avantajele pe care le-a oferit pentru conducerea eficienta a productiei au determinat atat o raspandire, cat si o evolutie rapida a acestei metode.

Costurile standard sunt costuri de productie stabilite cu anticipatie, pe baze stiintifice, in conditiile impuse de procesele tehnologice utilizate in entitate si de structurile organizatorico-functionale ale acesteia.

Punctul de plecare in aplicarea metodei standard–cost il constituie existenta unui sistem cuprinzator de standarde.

In esenta, standardele reprezinta marimi fizice sau valorice cu caracter de etalon, stabilite in mod stiintific pe baza unor metode moderne de inregistrare, urmarire si analiza a comportamentului fenomenelor ce se desfasoara in entitate.

Pe langa existenta acestui sistem de standarde cantitative si valorice cu motivare tehnico-economica, esenta metodei consta in modul de calcul, urmarire, analiza si raportare a abaterilor de la costurile standard.

Tinand seama ca functia de baza a costurilor standard este aceea de etalon de masura si comparare a cheltuielilor efective, exercitand prin aceasta un control sistematic asupra lor, utilizarea metodei standard-cost implica:

- elaborarea calculatiilor de costuri standard pentru produsele ce urmeaza a se fabrica;

- calculul, urmarirea si controlul abaterilor de la costurile standard;

- urmarirea costurilor potrivit unor cerinte proprii acestei metode.

Calculul costurilor standard pe produs

Determinarea costurilor standard este dependenta de stabilirea marimilor standard necesare in acest scop, respectiv pentru cheltuielile directe (materiale si manopera) si pentru cheltuielile indirecte.

Diversitatea standardelor, ca si utilizarea lor, impune o clasificare a acestora dupa cateva criterii principale, cum sunt: forma de exprimare a marimilor pe care le reprezinta, scopul in care urmeaza a fi folosite, conditiile avute in vedere la stabilirea lor etc. Tratarea standardelor dupa asemenea criterii permit cunoasterea continutului, dar si a caracterului marimilor acceptate ca etalon.

Potrivit primului criteriu (forma de exprimare a marimilor pe care le reprezinta), se disting: standarde cantitative si standarde valorice.

Standardele cantitative (naturale sau fizice) reprezinta etaloane de masura ale unor performante probate in unitati de masura tehnice sau naturale. Ele pot fi divizate in: standarde de materii si materiale, standarde de timp si stocuri standard.

Standardele pentru materii si materiale exprima pe feluri de materiale, cantitatea necesara pentru fabricarea unui subansamblu, semifabricat, produs etc. in conditii tehnice si organizatorice date.

Standardele de timp redau timpul pe operatii si pe total, necesar pentru realizarea unei piese, semifabricat sau produs oarecare.

Atat standardele pentru materii si materiale, cat si cele de timp, se determina pornind de la produsul ce trebuie realizat, materialul de calitatea standard necesar, utilajele existente, procesul tehnologic ales, conditiile standard pentru desfasurarea muncii, forta de munca standard pentru executarea operatiilor etc.

Tot in categoria standardelor cantitative intra: stocurile standard de materiale, stocurile standard de productie in curs de executie, cele de semifabricate si produse finite. Ele sunt destinate evaluarii altor componente ale activitatii productive a entitatii, dar determinarea lor are legatura si cu standardizarea costurilor.

Standardele valorice constituie marimi cu caracter de etalon exprimate in bani. In cadrul lor, se diferentiaza:

- standarde care reprezinta valoric standarde cantitative (valoarea stocurilor standard de materii prime, materiale, combustibili, productie in curs de executie, semifabricate si produse finite, costurile standard de materii prime, materiale, energie si manopera pe produs etc.);

- standarde valorice care nu au la baza standarde cantitative (numerarul ce poate fi pastrat in casierie, valoarea maxima a creantelor fata de terti, limita maxima a obligatiilor de plata fata de furnizori etc.);

- standarde financiare ce redau raporturi intre diferite marimi, pentru care deja, au fost determinate standarde (viteza de rotatie a activelor circulante, rata rentabilitatii etc.).

Folosind drept criteriu scopul in care urmeaza a fi folosite, obtinem urmatoarea grupare a standardelor: curente si de baza.

Standardele curente se determina pe baza conditiilor concrete, existente in perioada la care se refera ele. Aceste standarde se schimba cand elementele luate in calculul de stabilire s-au modificat, iar nivelul lor nu mai reprezinta etaloane reale de masura.

Standardele de baza redau obiective catre care se tinde si la a caror stabilire nu este nevoie sa se tina cont de posibilitatile efective de realizare si de aceea, orice apropiere a rezultatelor de nivelul lor se considera pozitiva. Se stabilesc pentru perioade indelungate de timp.

Daca vom folosi drept criteriu conditiile avute in vedere la stabilirea lor, standardele pot fi: ideale (stabilite pe baza unor conditii greu de atins), normale (care sunt valori medii determinate pe baza realizarilor efective din perioada sau perioadele precedente, considerate de aceea ca fiind posibile in conditii repetabile, normale) si reale (care se determina pe baza evenimentelor trecute, cat si a celor stabilite ca vor avea loc in viitor).

Pentru elaborarea calculatiilor privind costurile unitare standard prezinta interes si clasificarea cheltuielilor dupa anumite criterii, cum sunt: modul de repartizare al lor in costul produselor (cheltuieli directe si indirecte sau de regie), raportul dintre valoarea lor si volumul fizic al productiei la care se refera (cheltuieli variabile si fixe).

Luand in considerare primul criteriu, se pot stabili articolele de calculatie utilizate in determinarea costului pe produs:

- materii prime si materiale directe

manopera

- cheltuieli de regie, formate din doua grupe

- cheltuieli generale de productie

- cheltuieli generale de administratie si desfacere.

Clasificarea cheltuielilor in variabile si fixe serveste pentru elaborarea bugetelor cheltuielilor de regie: fixe si flexibile.

Determinarea standardelor privind costurile de productie este precedata de stabilirea sortimentelor si volumului de productie standard care sa asigure folosirea optima a capacitatii de productie a entitatii.

In sfarsit, calculul costurilor standard pe produs necesita determinarea standardelor privind costurile de productie pentru fiecare dintre articolele de calculatie mentionate si apoi insumarea lor la nivel de produs.

Determinarea cheltuielilor standard directe

Standardele pentru cheltuieli directe (materiale, manopera) se stabilesc ponderand standardele cantitative (de materii si materiale, cat si cele de timp) cu preturile de aprovizionare standard ale materiilor prime si materialelor, respectiv cu tarifele de salarizare. Calculul se realizeaza mai intai la nivel de unitate de produs, iar apoi prin multiplicarea costului (materiale, manopera) standard unitar cu cantitatea de produse se determina cheltuielile standard directe.

Standardele cantitative stabilite prin fisele de consum specifice stau la baza intocmirii listei standardelor cantitative.

Preturile de aprovizionare standard trebuie sa aiba si ele caracter de etalon. De aceea se stabilesc folosind metoda istorico-statistica in una din urmatoarele variante:

- varianta preturilor medii dintr-o perioada mai indelungata de timp cu scopul de a prinde mai multe fluctuatii, determinate in special de modul de organizare a activitatii de aprovizionare;

- varianta trend-ului care tine seama de directia miscarii preturilor in perioada luata in calcul;

- varianta folosirii datelor din perioada imediat precedenta etapei pentru care se elaboreaza standardele.

Perioada de timp luata in calcul pentru stabilirea preturilor de aprovizionare standard este o problema de apreciere care are in vedere stabilitatea acestora.

Preturile astfel stabilite se vor inregistra intr-o lista de preturi.

Referitor la standardele de timp, acestea se stabilesc avand in vedere procesul de productie si procedeele consacrate (procedeul aprecierii, procedeul statistico-experimental si procedeul masurarii) pentru stabilirea timpului de munca necesar cu caracter de etalon.

La stabilirea tarifelor de salarizare trebuie avute in vedere calificarea muncitorilor, formele de salarizare, legislatia muncii cu privire la diverse sporuri, modificarile previzivile ale salariilor etc.

Celelalte elemente ale articolului de calculatie „manopera”, respectiv asimilatele aferente salariilor directe se determina pe baza cheltuielilor standard cu salariile directe si a cotelor procentuale in vigoare la data calculului sau apreciate ca fiind valabile in perioada pentru care se elaboreaza standardul.

Determinarea cheltuielilor standard de regie

Avand in vedere continutul eterogen al cheltuielilor de regie, precum si comportamentul diferit, in raportul dintre valoarea lor si volumul fizic al productiei, recomandam doua procedee pentru determinarea nivelului standard al acestora: procedeul global si procedeul analitic.

Procedeul global, presupune calculul cheltuielilor de regie standard sub forma globala pentru fiecare dintre grupele de cheltuieli ale acestui articol de calculatie, respectiv: cheltuieli generale de productie, cheltuieli generale de administratie si desfacere.

Intr-o prima varianta, acest procedeu presupune determinarea mediei anuale a cheltuielilor de regie pe o perioada anterioara, iar pentru asigurarea unui caracter realist si stimulativ, media se corecteaza si se verifica caracterul dorit.

Ca etalon pentru aprecierea caracterului realist al cheltuielilor medii se considera volumul productiei exprimat fie cantitativ, fie valoric. In cazul in care, volumul mediu al productiei, calculat pentru aceeasi perioada anterioara, este egal cu volumul standard al acesteia, cheltuielile medii devin cheltuieli standard. In schimb, cand volumul mediu al productiei nu este egal cu nivelul standard al acesteia, cheltuielile medii se coreleaza cu volumul productiei standard.

Corelarea se realizeaza, astfel

- se determina cresterea procentuala (P) a productiei standard (VQ_s) fata de productia medie ()

- se corecteaza media anuala a cheltuielilor de regie () cu procentul de crestere a volumului productiei (P), obtinandu-se cheltuielile corelate (Ch_c), socotite ca fiind cheltuieli de regie standard:

De exemplu, consideram

– 180.000 lei

VQ_s – 3.300.000 lei;

- 3.000.000 lei.

P = x 100 – 100 = + 10%

Ch_c = 180.000 + = 198.000 lei

Procedeul se aplica pentru fiecare dintre grupele de cheltuieli de regie.

Daca se apreciaza ca nivelul cheltuielilor de regie (Ch_c) nu este suficient de stimulativ (nu implica eforturi suficiente), se procedeaza la micsorarea prin reducere cu cota procentuala corespunzatoare factorului de stimulare.

Astfel, daca se considera procentul de stimulare de 1% in exemplul de mai sus, costurile de regie standard (Ch_s) vor fi:

198.000 - = 196.020 lei

Intr-o a doua varianta a procedeului global, atunci cand nu exista date pe mai multi ani sau cand acestea nu sunt concludente datorita modificarilor substantiale ale conditiilor de desfasurare a activitatii sau datorita unor aspecte de conjunctura economica, se iau in considerare nivelele efective ale grupelor de cheltuieli de regie inregistrate in anul care precede perioada pentru care se stabilesc standarde, procedandu-se similar ca si in cazul primei variante.

Procedeul analitic, denumit si procedeul standardelor individuale, presupune stabilirea de cheltuieli de regie standard pentru fiecare grupa in parte, iar in cadrul lor pe feluri de cheltuieli, avand in vedere dependenta fata de volumul productiei.

Baza de calcul a standardelor individuale o reprezinta fie media anuala a cheltuielilor din ultimii ani, fie datele din perioada imediat precedenta celei pentru care se elaboreza standardele.

In aceste conditii, metodologia aplicata este in functie de faptul daca volumul productiei standard este egal sau diferit fata de productia medie din ultimii ani, respectiv din anul precedent, astfel:

- daca productia standard este egala cu productia medie din ultimii, respectiv ultimul an, drept standarde pentru cheltuielile de regie ale fiecarei grupe se considera cheltuielile medii sau cele ale perioadei precedente, eventual corectate pentru stimularea personalului in directia respectarii standardelor;

- daca productia standard difera fata de cea medie sau a anului precedent, in stabilirea standardelor individuale se ia in considerare comportamentul diferitelor feluri de cheltuieli fata de volumul fizic al productiei, aplicandu-se metode diferite pentru: cheltuielile fixe, cheltuielile variabile, cheltuielile cu caracter mixt.

In cazul cheltuielilor fixe, drept standard poate fi considerat nivelul lor din anii (anul) precedenti, dat fiind caracterul lor conventional-constant fata de modificarile volumului productiei.

In cazul cheltuielilor de regie variabile, stabilirea standardelor necesita:

- corelarea cheltuielilor medii din perioada precedenta sau a celor din anul de baza, cu volumul activitatii standard:

apoi,

- luarea in considerare a factorului stimulativ (P)

in care:

- cheltuieli variabile medii pe unitatea de produs pentru perioada luata ca baza de calcul;

- cheltuieli variabile totale medii in perioada luata ca baza de calcul;

- volumul mediu al productiei in perioada luata ca baza de calcul;

Ch_c - cheltuieli variabile totale corelate cu volumul standard al productiei;

Q_s - volumul standard al productiei;

Ch_s - cheltuieli variabile totale standard

P - procentul corespunzator factorului stimulativ.

In cazul cheltuielilor de regie cu caracter mixt, stabilirea standardelor implica:

- separarea, in cazul fiecarei cheltuieli, a partii variabile de partea fixa, utilizand in acest scop procedeul celor mai mici patrate sau procedeul punctelor de maxim si minim;

- tratarea separata a fiecarei dintre cele doua parti, dupa procedura prezentata mai sus, pentru cheltuielile fixe, respectiv variabile.

Rezultatele lucrarilor de stabilire a standardelor pentru cheltuielile de regie sunt sintetizate in bugetele de cheltuieli.

Ele pot fi concepute in doua moduri:

- ca bugete de cheltuieli fixe, in care cheltuielile sunt stabilite pentru un anumit nivel de activitate considerat neschimbat;

- ca bugete de cheltuieli flexibile, in care cheltuielile sunt stabilite in cuantumuri diferentiate in raport cu anumite nivele de activitate. Aceste bugete se adapteaza modificarilor previzibile care pot surveni in volumul de activitate.

Centralizand pentru fiecare dintre produse datele privind cheltuielile standard cu materii prime si materiale directe, cheltuielile standard cu manopera si cota corespunzatoare repartizata din cheltuielile de regie se obtine costul standard al fiecarui produs, structurat pe nomenclatura articolelor de calculatie.

Calculul, urmarirea si controlul abaterilor de la costurile standard

Retinand rolul costurilor standard de etalon de masura si comparare a cheltuielilor efective, aplicarea metodei standard-cost necesita:

- compararea cheltuielilor efective cu cele standard si stabilirea abaterilor fata de acestea, pe sectoare de cheltuieli, pe articole de calculatie si pe cauze. Calculul si urmarirea abaterilor se poate organiza si pe produse;

- analiza abaterilor;

- stabilirea masurilor pentru eliminarea abaterilor negative si incadrarea costurilor efective in standardele stabilite.

Abaterile trebuie interpretate ca fiind economii sau depasiri fata de costurile standard datorate punerii in practica a rationalizarilor, respectiv existentei unor deficiente aparute in desfasurarea procesului de productie (inlocuirea unor materiale cu altele, nerespectarea procesului de productie etc.).

Calculul si analiza abaterilor se realizeaza pe articolele de calculatie specifice metodei standard-cost, astfel:

a. Abaterile de la costurile standard pentru materii prime si materiale directe

Aceste abateri sunt de doua feluri: abateri de cantitate sau din consum si abateri din diferente de pret.

Referitor la identificarea operativa a abaterilor de cantitate, acestea se pot determina in cazul fiecarui sector de cheltuieli pe feluri si eventual grupe de materii prime si materiale directe, prin una din urmatoarele cai:

- documentatia de eliberare a materialelor;

- debitarea cu anticipatie a cantitatilor necesare productiei;

- inventarierea materiilor prime si a materialelor directe ramase neconsumate la locurile de munca din sectii.

Abaterile se reflecta direct in documentele de eliberare in cazul inlocuirii unor materiale cu altele, precum si in cazul apelarii la cantitati suplimentare din diferite motive.

Materiile prime si materialele directe neutilizate ori economisite se prezinta si ele in documente separate.

Abaterile de la consumurile standard se determina adunand consumurile suplimentare si respectiv restituirile si efectuand diferenta dintre ele.

Valoarea abaterilor de la consumul standard (A_vm) se determina conform relatiei:

A_vm = (A_cm x P_s)

unde:

A_cm - abaterea cantitativa de la consumul standard de materiale;

P_s - pretul de aprovizionare standard.

Debitarea cu anticipatie a cantitatilor necesare productiei se practica cand materiile prime se prelucreaza in loturi, iar procesul de productie necesita debitarea (croirea) lor de la inceput. In aceasta situatie, abaterile de la consumul standard se calculeaza pentru fiecare lot comparand consumul efectiv cu cel standard, astfel:

A_vm = (c_e – c_s) x Q x P_s

unde

A_vm - abaterea valorica din consumul de materiale;

c_e - consumul efectiv pe unitatea de produs;

c_s - consumul cantitativ standard pe unitatea de produs;

Q - cantitatea de produse;

P_s - pretul unitar standard al materialului.

In sfarsit, ultima cale presupune determinarea consumului efectiv prin inventarierea zilnica sau la intervale scurte de timp a materialelor ramase neconsumate la locurile de munca din sectii si stabilirea pe aceasta baza a consumurilor efective, care se compara apoi cu cele standard. Inventariera se poate aplica acolo unde productia nu este deranjata de aceasta operatie.

Abaterile de la consumul standard pot fi determinate de urmatoarele cauze: utilizarea de materiale necorespunzatoare sau cu randament diferit in procesul de productie, folosirea altor echipamente decat cele standard, neactualizarea standardelor cu datele modificarii conditiilor tehnice pe care trebuie sa le indeplineasca produsul etc.

Abaterile din diferenta de pret la materii prime si materiale directe se pot stabili:

- in functie de materialele aprovizionate (intrate);

- in functie de materialele consumate.

In prima situatie materiile prime si materialele directe sunt inregistrate in contabilitate la pret de aprovizionare standard si atunci:

A_pm = (P_e – P_s) x M_i  

unde

A_pm - abaterea din diferenta de pret la materiale;

P_e - pretul efectiv de aprovizionare;

P_s - pretul standard de aprovizionare;

M_i - cantitatea de materiale intrate.

A doua situatie se utilizeaza cand materialele sunt inregistrate la pret de aprovizionare efectiv si atunci:

A_pm = (P_e – P_s) x c_e x Q

unde:

c_e - consumul efectiv pe unitate de produs;

- volumul productiei fabricate.

Cauzele abaterilor din diferenta de pret sunt: schimbarea surselor de aprovizionare fata de cele avute in vedere la elaborarea sandardelor, modificarea preturilor, a conditiilor de transport etc.

Abaterile de la costurile standard pentru materii prime si materiale directe pot fi calculate si sub forma unor abateri totale (A_tm) folosind relatia:

A_tm = (c_e x P_e x Q) - (c_s x P_s x Q)

Bilunar se intocmeste un raport privind abaterile de la costurile standard pentru materii prime si materiale directe, pe sectoare de cheltuieli si pe cauze, cu precizarea celor responsabili pentru acestea.

b. Abaterile de la costurile standard pentru manopera

Si la manopera, ca si la materii prime si materiale directe se deosebesc tot doua categorii de abateri: de eficacitate si de la tariful de salarizare.

Identificarea operativa a acestor abateri se poate realiza pe baza documentelor de prezenta (pontaj) . Pe baza acestor documente se determina timpul lucrat in ore pe salariati si pe total, orele suplimentare, cat si orele absentate pe cauze.

Pentru efectuarea controlului gestionar asupra costurilor se impune calculul si analiza abaterilor respective in scopul determinarii cauzelor care le-au influentat. Acest lucru este necesar in vederea stabilirii responsabilitatilor pentru producerea abaterilor si adoptarea deciziilor care se impun.

Si la manopera, calculul si analiza abaterilor trebuie sa se realizeze tot bilunar, ca si la materii prime si materiale directe, pentru a putea influenta pe parcursul procesului de productie desfasurarea normala a acestuia.

Calculul abaterilor de la costurile standard pentru manopera se face pe sectoare, pe total si pe cauze, prin compararea costurilor efective cu cele standard.

Referitor la calculul abaterilor de la costurile standard pentru manopera pe cauze, metodologia este urmatoarea:

- abaterile de eficacitate, au la baza relatia:

A_e = (t_e - t_s) x T_ss x Q

unde:

A_e - abaterea de eficacitate;

t_e - timpul de munca efectiv;

t_s - timpul de munca standard;

T_ss - tariful de salarizare standard;

Q - cantitatea de produse fabricata.

Aceasta categorie de abateri poate avea drept cauze efectuarea de operatii suplimentare neprevazute in procesul de productie, utilizarea unor salariati cu indemanare diferita fata de cea standard, folosirea altor echipamente decat cele standard prevazute pentru executia lucrarilor etc.

- abaterile de la tariful de salarizare se calculeaza astfel:

A_Ts = (T_se – T_ss) x t_e x Q

unde:

T_se - tariful de salarizare efectiv.

Abaterile de la tariful de salarizare standard pot avea drept cauze: utilizarea unor salariati platiti dupa un alt tarif decat cel standard, practicarea shimburilor de noapte fara ca acestea sa fi fost prevazute la elaborarea standardelor etc.

Abaterile de la costurile standard pentru manopera se pot determina si sub forma de abateri totale, folosind relatia:

A_t = (t_e x Q x T_se) - (t_s x Q x T_ss)

De fapt, abaterile totale se mai pot calcula si prin cumularea celor doua categorii de abateri.

Bilunar, dupa cum s-a precizat, la nivelul fiecarui sector de cheltuieli se intocmeste o situatie privind abaterile de la costurile standard pentru manopera, ca document de evidenta operativa in care se evidentiaza pentru fiecare produs in parte abaterile pe total si pe cauze, iar prin centralizarea acestor situatii rezulta abaterile de la costurile standard pentru manopera pe entitate.

c. Abaterile de la costurile de regie standard

Spre deosebire de abaterile de la cheltuielile standard pentru materii prime si materiale directe si respectiv, manopera, abaterile de la cheltuielile de regie standard se calculeaza de regula, lunar.

In cazul acestor cheltuieli deosebim urmatoarele categorii de abateri:

- de la bugetul de cheltuieli;

- datorate modificarii gradului de utilizare a capacitatii de productie;

- de randament.

Abaterile de la bugetul de cheltuieli (abateri de volum) se pot stabili in doua variante si anume:

- abateri de la bugetul propriu-zis

- abateri de la bugetul recalculat.

Abaterile de la bugetul propriu-zis se stabilesc pe structura bugetului de cheltuieli, ca diferenta intre cheltuielile standard (conform bugetului) si cheltuielile efective.

Stabilirea abaterilor de la buget ofera posibilitatea cunoasterii depasirilor sau economiilor obtinute fata de cheltuielile de regie standard.

Abaterile de la bugetul recalculat se stabilesc daca activitatea efectiv desfasurata se abate de la cea standard. Prin recalculare, cheltuielile din bugetul initial se pun de acord cu volumul activitatii efective. De mentionat faptul ca, recalcularea bugetului se face numai pentru cheltuielile variabile si semivariabile.

Recalcularea cheltuielilor variabile are la baza:

- fie cheltuielile ce revin pe ora-productie, cand cheltuielile recalculate sunt date de relatia:

- fie raportul dintre volumul productiei efective si cel standard, caz in care cheltuielile recalculate se determina prin formula:

unde:

Ch_vr - cheltuieli variabile recalculate;

Ch_b - cheltuiala supusa recalcularii conform bugetului;

Vh_s - volumul activitatii confom bugetului initial;

Vh_e - volumul activitatii efective;

i - felul cheltuielii variabile supuse recalcularii.

Calculele se realizeaza pentru fiecare cheltuiala variabila in parte, precum si pentru totalul lor.

Rezultatele obtinute se inregistreza intr-o situatie a abaterilor de la cheltuielile de regie standard.

Cheltuielile semivariabile se recalculeaza potrivit formulei:

in care:

Ch_svir - cheltuiala semivariabila recalculata;

ch_ivs - cota orara standard privind partea variabila a cheltuielii.

In mod similar se recalculeaza si celelalte cheltuieli semivariabile.

Referitor la cea de-a doua categorie de abateri de la cheltuielile de regie standard, abaterile datorate modificarii gradului de utilizare a capacitatii de productie (abateri de capacitate) se determina luand drept baza cheltuielile de regie standard aferente orelor efective de activitate productiva si comparandu-le:

- fie cu cheltuielile de regie standard conform bugetului nerecalculat;

- fie cu cheltuielile de regie standard conform bugetului recalculat.

A treia categorie de abateri de la cheltuielile de regie standard, abaterile de randament se calculeaza folosind relatia:

in care :

Ch_b - cheltuieli de regie conform bugetului initial;

i - felul cheltuielii de regie;

Vh_s - volumul activitatii standard, exprimat in ore;

Vh_e - volumul activitatii reale, exprimat in ore;

Q_s - volumul standard al productiei;

Q_e - volumul productiei efectiv fabricate.

Prin insumarea celor trei categorii de abateri pe fiecare sector de cheltuieli bineinteles respectand variantele, se obtine abaterea totala.

Contabilitatea costurilor

Urmarirea costurilor de productie potrivit metodei standard-cost poate fi realizata in una din urmatoarele variante:

- standard-cost partial;

- standard-cost unic;

- standard-cost dublu.

Diferentele fundamentale intre aceste variante constau in sistemul de inregistrare a costurilor in conturile distincte deschise in acest scop, cat si in modalitatea de determinare si inregistrare a abaterilor de la costurile standard.

a. Metoda standard-cost partial

In conceptia originala a metodei costurile de productie se inregistreaza utilizand contul de calculatie numit “Productie” sau “Activitati de exploatare”, iar in tara noastra contul 921 “Cheltuielile activitatii de baza” sau contul 922 “Cheltuielile activitatilor auxiliare”, dupa caz, desfasurat in analitic pe sectoare de cheltuieli, iar in cadrul acestora pe articolele de calculatie specifice metodei standard-cost.

Contul “Productie” se debiteaza cu costurile efective ocazionate de procesul de productie si se crediteaza cu costurile standard ale produselor fabricate, iar la sfarsitul lunii cu productia in curs de executie evaluata la cost standard.

La sfarsitul lunii soldul contului reprezinta abaterea totala de la costurile standard si anume: soldul creditor reprezinta abatere favorabila (costurile efective ‹ costurile standard), iar soldul debitor abatere nefavorabila (costurile efective › costurile standard), abateri care se inregistreaza in conturile de “Abateri de la costurile standard” care functioneaza in aceeasi structura analitica a contului “Productie”.

Astfel, conturile de “Abateri de la costurile standard” se debiteaza cu abaterea nefavorabila si se crediteaza cu abaterea favorabila, abateri preluate din contul “Productie”, trecandu-se la finele perioadei asupra rezultatelor financiare.

Abaterile se determina in mod global pe articole de calculatie numai la sfarsitul lunii prin inventarierea productiei in curs de executie, ceea ce implica un mare volum de munca, nu asigura cunoasterea abaterilor pe parcursul desfasurarii procesului de productie si deci imposibilitatea interventiei operative cu masurile ce se impun.

b. Metoda standard cost-unic

In aceasta varianta costurile de productie sunt inregistrate in contul “Productie” atat in debit, cat si in credit la costul standard. Soldul debitor reflecta productia in curs de executie a carei inventariere nu mai este necesara.

Dat fiindca contul “Productie” nu reflecta abaterile, ele se determina extracontabil prin procedeele cunoscute, dupa care se inregistreaza in conturile de “Abateri” deschise pe cauze pentru fiecare articol de calculatie.

Conturile de abateri se debiteaza cu abaterile nefavorabile (depasiri stabilite fata de costurile standard) si se crediteaza abaterile favorabile (economii fata de aceste costuri), dupa care se inchid prin virarea respectivelor abateri asupra contului de rezultate.

Abaterile de pret la materiale se pot determina si in momentul aprovizionarii, ceea ce impune inregistrarea materialelor aprovizionate la pret de aprovizionare standard.

Specific acestei variante este urmarirea in primul rand a abaterilor, pe baza unor documente distincte, ceea ce asigura o informare operativa a factorilor de decizie. Datele comunicate in mod operativ factorilor de decizie prin intermediul rapoartelor intocmite in acest sens trebuie sa coincida cu cele inregistrate in contabilitate, in cadrul conturilor de abateri.

c. Metoda standard cost dublu

In cadrul acestei variante, in contul „Productie”, respectiv in analiticele sale (deschise dupa criteriile cunoscute, adica pe sectoare de cheltuieli si pe articole de calculatie), consumurile ocazionate de procesul de productie (in debit) si decontarea acestor consumuri inglobate in productia finita si cea in curs de executie (in credit) se inregistreaza atat la nivelul costurilor efective, cat si la nivelul costurilor standard.

Drept cont corespondent pentru inregistrarile si la costul standard in contul “Productie” se utilizeaza un cont creat in acest scop si anume “Contul de compensare standard”.

Spre deosebire de primele doua variante depasirile, respectiv economiile fata de costurile standard se exprima prin intermediul unor indici de eficienta (indici de realizare a costurilor standard).

Relatia de calcul a acestor indici de eficienta este urmatoarea :

unde:

I_e – indicele de eficienta;

C_ef – costuri efective;

C_s – costuri standard.

Ei, exprimand raportul in care se afla costurile efective fata de cele standard, se pot determina ca indici globali, la nivelul articolelor de calculatie sau ca indici de eficienta pe cauzele care au provocat abaterile.

Indicii de eficienta subunitari indica economii (abateri favorabile), iar cei supraunitari depasiri (abateri nefavorabile). Ei se inscriu in contul de calculatie (contul „Productie”), a carui structura se prezinta dupa cum urmeaza :

D   Contul de calculatie C

Costuri	Productia
Explicatii Costuri efective Costuri standard Indice Materiale Manopera Cheltuieli regie TOTAL	Explicatii Costuri efective Costuri standard Indice Prod. fin. Prod. in curs de executie TOTAL

Aceeasi structura o au si analiticele acestui cont.

Cunoscand indicii de eficienta se pot calcula abaterile in suma absoluta atat la nivelul fiecarui articol de calculatie, cat si abaterile pe cauze, abateri care servesc doar pentru analiza.

Potrivit legislatiei in vigoare in tara noastra, metoda costurilor standard se poate aplica si in entitatile romanesti, insa costul standard nu este considerat un cost normal de productie si in consecinta abaterile nu afecteaza rezultatul financiar. Prin adaugarea ori scaderea abaterilor la costurile standard rezulta costurile efective ale productiei obtinute.

Metoda Georges Perrin (G.P.)

Consideratii generale

Metoda G.P. – conceputa pentru prima data in Franta de Georges Perrin – are ca scop stabilirea cat mai exacta a unor indici (coeficienti) de echivalenta numiti G.P.-uri. In principal, G.P.-ul exprima o unitate de masura a productiei si anume “efortul de productie”.

Metoda Geoges Perrin este o metoda de tip absorbant care ia in considerare pentru calculul costului pe unitatea de produs toate cheltuielile de prelucrare, precum si cele cu consumul de materii prime si materiale directe.

Este o metoda de calcul a costului care nu utilizeaza clasificarea cheltuielilor de productie in directe si indirecte, ceea ce reprezinta, desigur, un avantaj.

Metoda Georges Perrin incearca sa asigure omogenizarea productiei unei entitati, indiferent de varietatea ei, de metoda de fabricatie, de locul de desfasurare, utilizand ca unitate de masura indicii de echivalenta (numiti si G.P.-uri de la initialele numelui autorului metodei), unitate cu caracter general care permite calcularea cu exactitate a costului productiei respective. Pe baza unei astfel de unitati de lucru cu caracter stabil, se masoara efortul de productie.

Obtinerea productiei necesita eforturi umane, materiale, banesti care au proprietatea de a fi incluse in calcule economice din care rezulta modalitatea de repartizare a cheltuielilor.

Efortul de productie total depus de entitate reprezinta suma tuturor eforturilor partiale ale fiecarui loc de munca productiv, iar costul efortului total va fi dat de totalul cheltuielilor de prelucrare. Astfel, intre cheltuielile pe care le determina eforturile de productie se pot determina raporturi pe baza carora se stabilesc G.P.-urile pentru fiecare produs fabricat. In aceste conditii, se elimina dificultatile intampinate in stabilirea unitatilor de lucru (masura) care adesea conduceau la alegerea unui element cunoscut sau usor de determinat, ceea ce avea ca urmare pierderea aspectului de cauzalitate prezentat.

Cheltuielie imputabile exprima partea din cheltuielile de prelucrare ce se pot repartiza asupra operatiilor sau produselor fabricate cu ajutorul unor indici stabiliti dupa criterii de cauzalitate. De exemplu, pentru manopera se pot utiliza orele de functionare, pentru consumul de energie tehnologica, numarul de kw/h, pentru cheltuielile cu iluminatul, suprafata exprimata in m², s.a.m.d. Importanta este analiza fiecarui element de cheltuiala in raport cu locurile de munca, cu operatiile, cu fiecare factor care le-a determinat cu scopul stabilirii criteriului care exprima cel mai bine legatura de cauzalitate.

Cheltuielile neimputabile exprima partea din cheltuielile de prelucrare pentru care nu se pot identifica criterii logice de repartizare, intrucat privesc productia in ansamblul ei. Aceste cheltuieli se elimina la calculul G.P.-urilor, dar vor fi luate in considerare la calculul costului pe produs.

Metoda Georges Perrin este aplicata in multe tari, la entitati din industria constructoare de masini, industria textila, industria hartiei, a lacurilor, a maselor plastice etc.