Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































OPERATIUNILE BANCARE DE CREDIT

Finante












ALTE DOCUMENTE

Cota Bursei de Valori
bursa-de-valori-bucuresti
Platile internationale prin acreditiv
Impozit pe venit - Obligatii fiscale cu termen 25 iulie
CE ESTE SPALAREA BANILOR
Finante publice - Concept, evolutie, continut, functii
ORGANIZAREA SI FUNCTIONAREA UNITATILOR OPERATIVE
Intalnirea informativa
Supravegherea bancara
Definirea dreptului bancar si obiectul de reglementare

OPERAŢIUNILE BANCARE DE CREDIT

1.1 Operatiunile bancare de credit. Generalitati.

Legea bancara enumera, în art. 8, printre activitatile care pot fi desfasurate de banci, contractarea de credite, operatiunile de factoring si scontarea efectelor de comert, inclusiv forfetare, leasingul financiar, emiterea de garantii si asumarea de angajamente.



Creditul este operatiunea prin care se ia în stapânire imediata resurse, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însotita de plata unei dobânzi ce remunereaza pe împrumutator.

Creditul, ca si moneda, instrumentele de plata si de credit sau modalitatile de plata, serveste la rezolvarea atât a unor probleme economice, cât si de schimb. Operatiunea de creditare priveste doua parti: o parte acorda creditul. Cealalta parte îl primeste, sau altfel spus, se îndatoreaza.

Creditul a aparut dupa schimbul în natura si ca o consecinta imediata a acestuia. Creditul este tot un schimb, însa are particularitatea ca între momentele de schimb se intercaleaza factorul timp. Operatiunea de creditare este operatiunea de schimb în care transferul marfii are loc în momentul t: de exemplu, cumparatorul unui automobil pleaca cu acesta fara a plati nimic. În orice forma de credit, debitorul nu da nimic, si cu toate acestea intra nu numai în posesia, ci si în proprietatea obiectului împrumutat. Cu alte cuvinte, desi în momentul t are loc prestatia, contraprestatia este amânata pentru momentul t+1. În momentul t, debitorul îsi asuma doar un angajament de plata, adica un angajament de a varsa ulterior o anumita suma de bani, fie o singura data, fie de mai multe ori, în rate lunare, semestriale, anuale, etc.

Aceasta implicare a factorului timp confera operatiunii de creditare un caracter dinamic. Caracterul oneros si dinamic al operatiunii de creditare implica cea de a treia caracteristica a acestuia: încrederea (termenul de credit vine din limba latina, de la creditum, participiul trecut al verbului credere, semnificând încrederea celui care da unei persoane anumite bunuri, lucrari sau servicii, ca va primi în schimb valori corespunzatoare).

Acordarea de credite prin punerea la dispozitie de fonduri banesti reprezinta mijlocul principal de fructificare a disponibilitatilor banesti proprii si a celor atrase de la clienti. Cu toate acestea, asa dupa cum vom arata, creditul bancar poate îmbraca o diversitate de forme. Suportul tehnic principal al operatiunilor de creditare este contul curent, iar cadrul contractual este asigurat de contractul bancar de credit.

1.2 Sferele creditului

În literatura de specialitate, luându-se în considerare natura si continutul creditului, au fost delimitate cinci forme fundamentale de credit.

1.2.1 Creditul comercial

Acordarea de credite sub forma de marfa este o practica seculara care îsi are originea în procesul diviziunii primare a muncii, atunci când, din masa producatorilor s-au desprins comercianti, agenti economici specializati în desfacerea marfurilor.

Creditul comercial este forma cea mai reprezentativa a creditului în economia de piata, constând în acordarea reciproc 15115s1813p 9; a unei amânari a platii, de catre agentii economici activi, cu prilejul vânzarii marfurilor. El apare din faptul ca, în timp ce unii agenti economici dispun de marfuri deja fabricate, gata spre a fi vândute, alti agenti care au nevoie de aceste marfuri nu dispun "o perioada de timp" de mijloace banesti pentru a le cumpara. Rezulta ca prin intermediul creditului comercial este favorizat procesul de transformare a marfii în bani, punând în evidenta capacitatea acestei forme de credit de a accelera circulatia marfurilor. În economia de piata, instrumentul specific creditului comercial îl constituie cambia.

Pe masura ce productia marfurilor s-a diversificat si retelele comerciale, credite între întreprinderi, acopera o parte semnificativa din resursele financiare ale întreprinderilor, implicând o gama larga de variatii.

Marfurile primite pe credit comercial (indiferent daca sunt formularizate prin instrumente de credit exprese, sau fac parte dintr-un contract general (între agenti) reprezinta, pentru beneficiari, datorii exigibile si implica o amânare, mai scurta sau îndelungata, a termenului de plata. În acest fel, creditul comercial actioneaza în economia beneficiarului ca o sursa suplimentara de capital circulant, scutindu-l pe acesta de a recurge, în acest scop, la alte surse, de pilda la creditul bancar.

În prezent, în tarile dezvoltate, creditele comerciale, credite între întreprinderi, acopera o importanta parte din resursele financiare ale întreprinderilor, acopera importanta parte din resursele financiare ale întreprinderilor, implicând o gama semnificativa de variatii.

Motivatia amânarii termenelor de plata si respectiv durata si dimensiunile creditului comercial sunt determinate de trei factori interconditionati, cu actiune convergenta:

§         Factorul economic, decurgând din interesele comune ale partilor în cresterea fluiditatii schimburilor si diminuarea costurilor de organizare. Elasticitatea dovedita de furnizori, prin creditul comercial, serveste intereselor ambelor parti si faciliteaza circulatia marfurilor;

§         Factorul comercial implica utilizarea creditului ca forma de promovare a vânzarilor, practicata de catre furnizor în conditii concrete, generând o varietate de termene de plata si de dimensiuni ale creditului. Clientul, beneficiar al prelungirii termenului de plata, preia efectul pozitiv, care actioneaza pentru el ca o reducere de pret, scutindu-l de eventuale costuri privind procurarea mijloacelor de plata;

§         Factorul financiar implica punerea la dispozitia clientului, de catre furnizor, pentru o perioada data, a unei parti a capitalului sau, sub forma de marfa, a carei plata este amânata. Acest factor are o importanta crescânda, atât în activitatea cumparatorului, cât si în cea a furnizorului.

1.2.2 Creditul obligatar

Creditul obligatar exprima relatii între unitati economice si institutii în calitate de debitori, care emit obligatiuni, pe de o parte, iar, pe de alta parte, subscriptorii de obligatiuni, în calitate de creditori, care îsi avanseaza capitalul în scopul obtinerii unei venit sigur sub forma principala de dobânzi.

Obligatiunea este înscrisul care consemneaza raportul de credit si forma prin care, în principal, se desfasoara.

Obligatia este un titlu de recunoastere a datoriei care reprezinta o creanta financiara, pe care detinatorul (creditorul) o are asupra emitentului (debitorul).

Dezvoltarea pe scara larga a creditului obligatar a extins activitatea institutiilor de evaluare mobiliara.

Fiind un proces de evaluare a pozitiei financiare a unui titlu de împrumut, ratingul exprima o apreciere asupra riscurilor legate de rambursare sau plata a dobânzilor. Desfasurând o activitate de expertizare în favoarea investitorilor, institutiile de rating pot consolida buna apreciere a emitentilor de obligatiuni, promovând prin aceasta emisiunea valorilor mobiliare.


1.2.3 Creditul ipotecar

Creditul ipotecar este reglementat prin Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investitii imobiliare si prin Normele metodologice nr. 3/2000 emise în aplicarea acestei legi de catre Banca Nationala a României si Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare.

Creditul ipotecar pentru investitii imobiliare este definit de art. 1 din Legea nr. 190/1999 ca fiind creditul acordat de institutii financiare autorizate, destinat sa finanteze construirea, cumpararea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinatie locativa, industriala sau comerciala.

Creditori ipotecari pot fi, conform art. 6 din Legea nr. 190/1999, bancile, persoane juridice române, sucursalele bancilor, persoane juridice straine, Agentia Nationala pentru Locuinte, Casa de Economii si Consemnatiuni si alte institutii financiare abilitate prin lege, inclusiv fondurile ipotecare, toate aceste institutii aflându-se sub supravegherea prudentiala a Bancii Nationale a României.

Pot beneficia de credite ipotecare persoanele fizice care au cetatenia româna si domiciliul în România si persoanele juridice române care au ca obiect de activitate construirea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinatie locativa, industriala sau comerciala, precum si persoanele juridice române care doresc sa construiasca locuinte de serviciu sau de interventie pentru salariatii lor.

Acordarea, garantarea si derularea creditelor ipotecare se vor realiza pe baza unor norme interne de creditare ale împrumutatorilor, reglementând, potrivit art. 4 din Normele metodologice nr. 3/2000, organizarea activitatii, conditiile de acordare a creditelor (rata dobânzii, valoarea maxima a creditului acordat unui împrumutat etc.); documentatia care trebuie sa însoteasca cererea de acordare a creditului; competentele de aprobare a creditelor; indicatorii de evaluare a bonitatii solicitantilor de credite; criteriile de evaluare a devizelor estimative si a devizelor ce urmeaza a fi ipotecate.

Creditul ipotecar se acorda în lei, pe o perioada de minimum 5 ani pentru persoanele juridice si de minimum 10 ani pentru persoanele fizice. Potrivit art. 3 din Legea nr. 190/1999, el va fi garantat prin ipoteci sau privilegii, astfel cum sunt definite la art. 1737 C.civ., asupra imobilului - teren sau constructii - pentru care se acorda creditul. Ipoteca astfel constituita poate avea ca obiect terenul si constructiile ridicate pe acesta ulterior constituirii sale, în limita valorii stabilite prin contract si pe masura utilizarii creditului, derogându-se expres de la prevederile art. 1775 C.civ., potrivit carora bunurile viitoare ale debitorului nu pot fi obiectul ipotecii. Potrivit art. 9 din Normele metodologice nr. 3/2000, valoarea garantiilor nu poate fi mai mica de 120% din valoarea creditului ipotecar.

Ipotecile sau privilegiile constituite pentru garantarea împrumuturilor ipotecare dureaza pâna la rambursarea integrala a creditului pentru garantarea caruia au fost înfiintate, nefiind aplicabile dispozitiile art. 1786 C.civ., privind conservarea inscriptiilor imobiliare. În cazul în care partile contractului de credit sunt de acord, ipoteca va putea fi transferata asupra altui imobil cu o valoare cel putin egala cu cea a imobilului ipotecat anterior. Dupa înscrierea ipotecii asupra noului imobil, garantiile anterior constituite asupra acestuia îsi înceteaza de drept efectele.

Prin art. 5 din Legea nr. 190/1999 se îngradeste dreptul proprietarului imobilului de a-l înstraina: pâna la rambursarea integrala a creditului, imobilele ipotecate vor putea fi înstrainate numai cu acordul prealabil al creditorului ipotecar, contractele încheiate cu nerespectarea acestei dispozitii fiind lovite de nulitate absoluta.

Legea nr. 190/1999 si Normele nr. 3/2000 stabilesc clauzele obligatorii într-un contract de credit ipotecar, în scopul protectiei împrumutatilor, si conditiile în care se încheie aceste contracte. Astfel, pentru obtinerea unui credit solicitantii trebuie sa depuna o cerere însotita de o serie de documente, atestând destinatia creditului si bonitatea financiara. Inspectorii de credite ai institutiei financiare vor întocmi un referat cuprinzând datele de identificare ale solicitantului; informatii referitoare la creditul solicitat (suma, scadenta, destinatia, garantiile); informatii despre bonitatea solicitantului etc. Pe baza referatului aprobat, cu cel putin 10 zile înainte de semnarea contractului, împrumutatorul va pune la dispozitie împrumutatului o oferta scrisa, cuprinzând toate conditiile contractului, precum si termenul de valabilitate a acestuia. Contractul de credit ipotecar va cuprinde conditiile de scadenta, dobânda, valoarea garantiilor, clauze privind neonorarea la scadenta a creditului si a dobânzii; contractul nu va putea fi modificat decât prin acordul scris al partilor.

Art. 11 din Legea nr. 190/1999 interzice expres conditionarea acordarii unui credit ipotecar de obligatia beneficiarului creditului de a cumpara sau de a subscrie valori mobiliare ale împrumutatorului, indiferent sub ce forma, cu exceptia achizitionarii de titluri de participare ale fondurilor ipotecare.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 190/1999, suma creditului acordat va fi pusa la dispozitie beneficiarului esalonat sau integral, plata facându-se direct catre vânzator, în cazul cumpararii unui imobil, respectiv catre constructor, în celelalte cazuri. În cazul în care lucrarile pentru care s-a acordat creditul ipotecar vor fi efectuate în regie proprie de catre beneficiarii acestuia, sumele de bani se vor transmite acestora conform unui plan de finantare stabilit prin contract.

În cazul în care prin contractul de credit ipotecar s-a stabilit ca rata dobânzii sa fie variabila, se vor aplica, potrivit art. 14 din lege, urmatoarele reguli:

a.       variatia ratei dobânzii trebuie sa fie legata de fluctuatiile unui indice de referinta, ales dintr-o serie de indici de referinta a caror lista si mod de calcul vor fi stabilite prin hotarâre a Guvernului, dupa avizarea de catre Banca Nationala a României;

b.      contractul poate sa prevada ca variatia ratei dobânzii este limitata, în sens crescator si descrescator, la un anumit nivel fata de rata initiala a dobânzii. Contractul poate sa prevada, de asemenea, ca rata dobânzii nu variaza decât atunci când modificarea în sens crescator sau descrescator înregistreaza, fata de rata initiala a dobânzii, o diferenta minimala determinate;

c.       modificarea ratei dobânzii trebuie comunicata împrumutatului cel mai târziu la data aplicarii noii rate.

De asemenea, Legea nr. 190/1999 instituie obligativitatea încheierii de catre împrumutat a unui contract de asigurare privind bunurile ipotecate, valabil pe toata durata creditului ipotecar, în care împrumutatorul va figura ca beneficiar al politei de asigurare. Primele de asigurare vor fi achitate de catre împrumutat, odata cu rambursarea ratelor privind creditul ipotecar primit.

În cazul în care împrumutatul este o persoana juridica, el va trebui sa încheie, pe lânga contractul de asigurare amintit, un contract de asigurare pentru riscul nefinalizarii constructiilor pentru care s-a acordat creditul ipotecar, beneficiarul fiind împrumutatorul.

Contractele de asigurare se vor încheia cu o societate de asigurari, împrumutatorul neavând dreptul sa impuna împrumutatului un anumit asigurator.


Legea nr. 190/1999 instituie o procedura speciala de executare a creantelor institutiilor care acorda credite ipotecare. Astfel, potrivit art. 19, în cazul întârzierii la plate, împrumutatorul va trimite beneficiarului împrumutului o notificare prin scrisoare recomandata, prevenindu-l asupra consecintelor încalcarii clauzelor contractului. În cazul în care, în termen de 30 de zile de la primirea notificarii, beneficiarul creditului nu execute obligatiile, contractul de credit ipotecar se considera reziliat de plin drept, iar întreaga suma a ratelor de credit cu dobânzile aferente devine exigibila.

Contractul de credit ipotecar constituie, la fel ca orice contract de credit bancar, titlu executoriu, urmând sa fie investit cu formula executorie de catre instanta locului unde este situat imobilul.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 190/1999, executarea creantelor ipotecare sau privilegiate conform art. 1737 C.civ. se va face de catre executorii proprii ai institutiilor financiare autorizate sau de catre executorii judecatoresti, dupa caz.

În scopul mobilizarii creantelor ipotecare si privilegiate, legea reglementeaza cesiunea acestora si transformarea lor în titluri de valoare. Astfel, potrivit art. 24 din Legea nr. 190/1999, creantele ipotecare si privilegiate, care fac parte din portofoliul unei institutii financiare autorizate prin lege, pot fi cesionate unor institutii financiare autorizate sa actioneze pe pietele de capital. Cesiunea priveste numai creantele ipotecare din portofoliul detinut, care au caractere comune cu privire la natura, originea si riscurile lor.

Cesiunea creantelor ipotecare va fi notificata, în termen de 10 zile de la efectuarea ei, prin scrisoare recomandata, de catre institutia financiara cedenta debitorului cedat. Potrivit art. 27 din Legea nr. 190/1999, în cazul în care institutia financiara autorizata cedenta si cea cesionara nu hotarasc altfel, rambursarea creditelor ipotecare va fi efectuata în continuare prin institutia cedenta, care va transmite institutiei financiare cesionare sumele astfel obtinute. Cheltuielile generate de aceasta operatiune vor fi suportate de cesionar în limita sumelor stabilite prin actul de cesiune a portofoliului respectiv. Totodata, în cazul în care institutia cedenta va continua se primeasca sumele rambursate, executarea ipotecilor si a privilegiilor va fi facuta de catre aceasta în numele si pentru institutia cesionara, pe cheltuiala acesteia din urma.

De asemenea, conform art. 25 din lege, în baza portofoliului creantelor ipotecare si privilegiate, institutiile financiare abilitate vor putea emite titluri de valoare negociabile pe piata de capital (numite titluri ipotecare), în limita a 75% din valoarea portofoliului detinut (valoarea nominala totala a creantelor ipotecare detinute la momentul emisiunii). Acestor titluri, care au calitatea de valori mobiliare emise în forma dematerializata, li se aplica dispozitiile Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare si bursele de valori.

În scopul atragerii de fonduri destinate creditului ipotecar, Legea nr. 190/1999 reglementeaza institutia obligatiunii ipotecare. Astfel, potrivit art. 29 din lege, institutiile financiare autorizate pot emite, în conditiile Legii nr. 52/1994, obligatiuni în baza portofoliului de creante ipotecare sau privilegiate detinut, în limita a 60% din valoarea portofoliului. Obligatiunile ipotecare sunt valori mobiliare emise în forma dematerializata si vor fi tranzactionate pe pietele de capital autorizate, institutiile financiare aflându-se, din acest punct de vedere, sub supravegherea Comisiei Nationale a Valorilor Mobiliare. Conform at. 32 din Legea nr. 190/1999, institutiile financiare autorizate vor constitui un fond de garantare a obligatiunilor ipotecare.

Potrivit art. 20 din Normele metodologice nr. 3/2000, titlurile de valoare si obligatiunile ipotecare emise de acelasi titular de creante ipotecare nu pot depasi împreuna 75% din valoarea nominala totala a creantelor ipotecare detinute la momentul ultimei emisiuni.


1.3 Contractul bancar de credit

1.3.1 Notiune si reglementare legala.

Legea bancara ofera definitia legala a creditului bancar. Potrivit art. 3 lit. g din Legea nr. 58/1998, creditul bancar reprezinta orice angajament de plata a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei platite, precum si la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de aceasta suma sau orice prelungire a scadentei unei datorii si orice angajament de achizitionare a unui titlu care încorporeaza o creanta sau a altui drept la plata unei sume de bani.

Exista, deci, în prezent trei modalitati legale ale creditului bancar, sintetizate de doctrina astfel:

·        împrumutul de fonduri;

·        prelungirea scadentei unei datorii;

·        scontul.

Pe cale de consecinta, operatiunile de credit nu se limiteaza la împrumutul de fonduri clasic, ci pot îmbraca o serie de alte forme, pe care le vom analiza în cele ce urmeaza.

Aceeasi dispozitie legala enumera trei categorii de credite bancare, în functie de scadenta:

a)      credite pe termen scurt, cu durata de rambursare ce nu depaseste 12 luni - aceasta forma de credit este legata de o serie de fenomene monetare si în primul rând de crearea monedei;

b)      credite pe termen mediu, cu durata de rambursare cuprinsa între 1 si 5 ani - aceasta forma de credit s-a dezvoltat îndeosebi în perioada postbelica, fiind legata în primul rând de sectorul constructiilor imobiliare, inclusiv de locuinte, care necesita un anumit numar de ani pentru a fi realizate;

c)      credite pe termen lung, cu durata de rambursare peste 5 ani.

Nu exista unitate de opinii în privinta elementelor esentiale care definesc creditul bancar. Astfel, într-o opinie creditul bancar presupune existenta cumulativa a urmatoarelor elemente: timpul care separa punerea la dispozitie a fondurilor de restituirea acestora; încrederea bancii în rambursarea creditului; riscul asumat de catre banca prin acordarea creditului. O alta teza considera ca fundamentale punerea la dispozitie de fonduri si remunerarea creditului[1].

Creditul bancar nu trebuie confundat cu împrumutul civil, cu creditul comercial sau cu creditul obligatar[2]. Astfel, în cazul împrumutului civil împrumutatorul pune la dispozitia împrumutatului proprii sai bani, iar împrumutul este unul, de regula, gratuit, în timp ce bancile împrumuta fondurile deponentilor sau, eventual, cele împrumutate de la Banca Nationala a României, în schimbul unei remuneratii. În cazul creditului comercial, comerciantul pune la dispozitia altui comerciant propriile fonduri, cu titlu de împrumut, sau îi ofera beneficiul amânarii platii, utilizând titlurile de credit (în acest din urma caz, creditul comercial gate fi transformat în credit bancar, prin scontarea titlului). Creditul obligatar prezinta o modalitate de finantare externa pe termen lung a societatii comerciale, în emisiunea de obligatiuni.

În fine, amintim aici calificarea data contractului bancar de credit în varianta împrumutului de fonduri: este vorba despre un antecontract de împrumut de consumatie, întrucât contractul de împrumut este unul real, deci încheiat valabil doar prin remiterea bunului[3].

1.3.2 Tehnici juridice utilizate pentru creditare.

Bancile comerciale si-au diversificat tehnicile de creditare pentru a raspunde solicitarilor întreprinderilor si pentru a face fata cerintelor dezvoltarii acestora, functie de profilul si posibilitatile lor de creditare.

Tehnicile de creditare au evoluat în ultima perioada, în sensul ca, dupa ce multa vreme scontul efectelor de comert a fost dominant, mai ales datorita posibilitatii de mobilizare a creditului prin rescont, în ultimul timp el si-a diminuat importanta, datorita costului relucrarii. Efectul a fost dezvoltarea tehnicilor de avans de fonduri si de descoperit de cont, care corespund mai bine creditelor pe termen mediu si lung destinate retehnologizarii si a tehnicilor de leasing financiar pentru procurarea de echipament industrial[4].

Alegerea tipului de credit adecvat depinde atât de necesitarile clientului, cât si de interesele bancii. Nevoia de lichiditati pentru trezoreria clientului determina solicitarea unui credit pe termen scurt, în timp ce procurarea de echipament tehnologic presupune alegerea unui credit pe termen mediu sau lung. Daca clientul bancii doreste sa obtina un credit, dar totodata si o selectie a clientelei pe criteriul solvabilitatii, va utiliza tehnica de factoring[5].

La rândul sau, banca îsi va determina optiunea în functie de securitatea si mobilizarea creditului. Securitatea presupune evitarea riscului nerambursarii, iar mobilizarea asigura refinantarea bancii. Daca riscul nerambursarii este evident sau daca posibilitatile de mobilizare nu sunt satisfacatoare, banca va refuza acordarea creditului, fara a fi obligata sa-si justifice refuzul[6].



Tehnicile juridice prin care se acorda creditele sunt adaptate necesitatilor finantarii diferitelor acte de comert. Astfel, creditul pe termen scurt poate fi acordat fie sub forma scontului efectelor de comert (cambie, bilet la ordin), fie sub forma leasingului financiar. Creditul pe termen mediu se poate acorda sub forma avansului de fonduri, a descoperitului de cont, a facilitatilor de casierie etc.

Contractul de credit poate reprezenta temeiul si premisa emiterii unor efecte de comert (cambii, bilete la ordin), care permit mobilizarea creantei prin scont si refinantarea bancii pentru reîntregirea fondurilor de creditare.

În ultimii ani, practica bancara europeana utilizeaza o noua tehnica de creditare[7], multiple option_financing facility (M.O.F.), reprezentând o deschidere de credit cu optiuni multiple, un ansamblu de facilitati pe care clientul bancii le poate utiliza într-o perioada determinata si în cadrul unui plafon limitat si care poate cuprinde: creditul confirmat multi-devize, avansuri de fonduri pe termen scurt, acceptari de cambii trase asupra bancii, linii de credit de substitutie, emisiune de bilete de trezorerie etc.

Nu trebuie pierdut din vedere faptul ca notiunea de creditare este una economica, fiind acoperita de diferite tehnici juridice: împrumut, descoperit de cont, scont, acceptare, aval, garantie autonoma, cautiune etc. În fiecare caz, este fundamentala operatiunea economica, mecanismul juridic adecvându-se realizarii acesteia.

Ca operatiune economica, potrivit literaturii de specialitate, creditul reuneste trei elemente, care se regasesc, în prezent, si în definitia legala a creditului: avansul de moneda fiduciara sau scripturala; remunerarea bancii; rambursarea.

Finalitatea economica a creditarii bancare fundamenteaza si necesitatea mentionarii în contract a destinatiei creditului. Aceasta mentiune confera bancii dreptul de a controla utilizarea fondurilor conform destinatiei prevazute si dreptul de a rezilia contractul în cazul deturnarii fondurilor, cu obligatia pentru client de a rambursa imediat sumele utilizate[8].

1.3.3 Cererea de acordare a creditului.

Fara îndoiala, examinarea unei solicitari de credit si evaluarea eficientei realizarii afacerii pentru care clientul cere un credit, implica o mare responsabilitate din partea bancii comerciale, atât din cauza riscurilor, a realitatii garantiilor oferite de client, cât si a "situatiei delicate" a relatiilor banca-client în cazul respingerii cererii.

Hotarârea managerului bancii trebuie sa fie bine motivata fie în situatia aprobarii creditului, fie în respingerea acestuia; managerul trebuie sa procedeze cu prudenta si elasticitate, atât în ceea ce priveste garantarea rambursarii creditului si a achitarii dobânzilor la scadenta, cât si mentinerea clientelei sau atragerea de clienti noi.

Creditul se acorda la initiativa clientului, initiativa constând într-o manifestare de vointa încorporate în cererea de acordare a creditului. Aceasta se adreseaza bancii si cuprinde datele informative ale solicitantului (numele si prenumele, data si locul nasterii, actul de identitate, codul numeric personal, domiciliul, declaratia pe proprie raspundere privind eventuala încadrare în categoria persoanelor aflate în relatii speciale cu banca sau în cea a personalului propriu al bancii), date privind creditul solicitat (tipul creditului, cuantumul, destinatia si perioada de acordare, modalitatea de acoperire a eventualelor diferente între valoarea obiectului de creditat si suma creditului, modalitatea de rambursare a creditului si cea de garantare a acestuia), declaratia pe proprie raspundere privind eventualele credite contractate la data depunerii cererii si semnatura solicitantului.

1.3.4 Documentatia de credit.

Potrivit art. 3 lit. s din Legea nr. 58/1998, documentatia de credit cuprinde cel putin urmatoarele:

Ř      situatii financiare curente ale solicitantului de credit si ale oricarui garant al acestuia, inclusiv proiectia fluxurilor financiare, pentru perioada de rambursare a creditului si de plata a dobânzilor;

Ř      descriere a modalitatilor de garantare pentru plata integrala a datoriei si, dupa caz, o evaluare a bunurilor care fac obiectul garantiei;

Ř      descriere a Conditiilor creditului, cuprinzând valoarea creditului, plata dobânzilor, schema de rambursare si obiectivul debitorului sau scopul pentru care a solicitat creditul;

Ř      semnatura fiecarei persoane care a autorizat creditul în numele bancii. Banca efectueaza analiza bilantului si contului de profit si pierdere al solicitantului de credit, utilizând o serie de indicatori specifici, potrivit normelor interne de creditare. Cei mai importanti indicatori sunt: excedentul sau deficitul brut prin exploatare, excedentul sau deficitul brut financiar, excedentul sau deficitul brut exceptional si capacitatea de autofinantare.

Pe baza aceleiasi documentatii se determine si bonitatea solicitantului de credit, utilizându-se doua categorii de indicatori[9]:

a)      indicatori de nivel si structura, cuprinzând:

·        cifra de afaceri;

·        capitalurile proprii;

·        rezultatul exercitiului (profit sau pierdere);

·        fondul de rulment; necesarul de fond de rulment;

·        trezoreria neta;

·        lichiditatea (imediata, curenta si viitoare);

·        solvabilitatea;

·        gradul de îndatorare (generala si financiara);

·        viteza de circulatie (a activelor circulante; a documentelor de materii prime, a stocurilor de produse în curs de fabricatie sau finite; durata medie de încasare a preturilor datorate de clienti si durata medie de efectuare a preturilor catre furnizori).;

b)      indicatori de performanta, cuprinzând:

·            rentabilitatea (de exploatare, economica, financiara);

·            riscul financiar;

·            rata valorii adaugate;

·            politica de dividende.

Concomitent cu determinarea bonitatii, se analizeaza si credibilitatea solicitantului de credit, în functie de anumite criterii nefinanciare, cum sunt[10]: calitatea conducerii (calificare profesionala, experienta, participare la capitalul social, moralitate etc.); calitatea activitatii si domeniul în care se exercita (productie industriala, servicii, distributia marfurilor); piata pe care activeaza si tendinta acestei piete; strategia si sansele de realizare a acesteia etc.

În acordarea creditelor, banca trebuie sa respecte anumite Conditii de ordin cantitativ si calitativ[11], prevazute de Legea bancara în materia cerintelor prudentiale.

1.4 Categorii de credite

1.4.1 Clasificari ale creditelor bancare.

Alaturi de clasificarile legale ale creditelor, amintite anterior, doctrina[12] a sintetizat o serie de alte criterii de clasificare:

§         dupa garantiile care însotesc creditele: credite "în alb" (personale) si credite cu garantii reale;

§         dupa creditor: credite consortiale (acordate de un grup de banci) si credite acordate de o singura banca;

§         dupa locul utilizarii creditului: credite interne si credite internationale;

§         dupa tehnicile juridice utilizate[13]: împrumuturi de fonduri banesti, credite întemeiate pe transferul unei creante (scontarea efectelor de comert, factoring) si credite prin semnatura (acceptarea sau avalul unui efecte de comert, cautiunea, garantia bancara autonoma);

§         dupa destinatia fondurilor: credite pentru furnizori (de finantare a productiei) si credite pentru cumparatori;

§         dupa posibilitatea bancii de a se refinanta: credite mobilizabile (de pilda, prin rescontarea efectelor de comert scontate[14]) si credite nemobilizabile.

În functie de modalitatea acordarii, creditele bancare pot îmbraca forma punerii la dispozitie a fondurilor (credit înregistrat în bilanturile contabile) sau pe cea a asumarii unui angajament prin semnatura (operat în conturi în afara bilantului)[15].

Creditele pe termen scurt (pâna la 12 luni) se acorda în moneda nationala sau în valuta.

În functie de destinatia lor, creditele pe termen scurt în lei pot fi:

Ń     credite globale de exploatare;

Ń     linii de credite;

Ń     credite pentru stocuri temporare si sezoniere;

Ń     credite pentru export;

Ń     credite de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricatie;

Ń     credite de scont;

Ń     credite pentru cecuri remise spre încasare;

Ń     credite de factoring; credite pentru facilitati de cont;

Ń     credite pentru echipament;

Ń     credite pentru marfuri vândute cu plata în rate;

Ń     credite acordate unor persoane fizice pentru consum etc.

Creditele pe termen scurt în valuta pot fi:

Ń     credite acordate importatorilor pentru bunuri determinate individual;

Ń     deschideri de credite pentru importul de materii prime;

Ń     credite acordate importatorilor de bunuri si servicii, pe baza de finantare externa;

Ń     credite garantate cu creante asupra strainatatii;




Ń     credite de factoring etc.

Creditele pe termen mediu (1-5 ani) si lung (5-25 ani) se acorda, în lei, pentru: echipamente; leasing; investitii imobiliare; procurarea de inventar agricol, mijloace de transport, bunuri de folosinta îndelungata etc., iar în valuta pentru: import destinat modernizarii si dezvoltarii capacitatilor de productie; import destinat retehnologizarii; achizitionarea din import de masini, utilaje, instalatii etc.

Prezentam, în cele ce urmeaza, câteva dintre tipurile de credit constând în punerea la dispozitie a fondurilor, asa cum au fost sintetizate de doctrina[16].

Creditele globale de exploatare (revolving) se acorda în limita unui plafon global, determinat periodic pe baza analizei fluxului de lichiditati (cash flow) constând în încasari si plati. Rezultatul analizei poate fi sau pozitiv (activitatea solicitantului de credit genereaza disponibilitati) sau negativ (aceasta activitate necesita lichiditati). Sub aspectul evidentei contabile, acordarea acestor credite se înregistreaza în contul credite globale de exploatare, care se debiteaza pe baza notelor contabile, concomitent cu creditarea contului curent al debitorului, din disponibilul caruia se efectueaza platile catre terte persoane, pe baza ordinelor de plata semnate de titularul contului. Creditul revolving permite clientului sa utilizeze împrumutul numai în masura în care îi este necesar, cu efecte pozitive asupra costului operatiunii[17].

Deschiderile de credite permanente (linii de credite) functioneaza tot pe principiul revolving: banca se obliga sa acorde, pe o durata de timp determinate, cu titlu de împrumut, fonduri utilizabile în mod fractionat, în limita unui plafon, astfel încât soldul zilnic al angajamentelor sa nu depaseasca volumul liniei de credite aprobat.

Creditele pentru facilitati de cont sunt acordate pe perioade de timp scurte (pâna la 15 zile) clientilor cu o buna situatie financiara, pentru acoperirea unor lipsuri temporare de lichiditati, în limita unor plafoane stabilite prin normele fiecarei banci.

Creditele pentru finantarea stocurilor temporare si a stocurilor sezoniere sunt acordate producatorilor având o activitate ciclica, pe baza documentatiei care justifica formarea acestor stocuri sau, dupa caz, agentilor economici care constituie, stocuri de produse agricole.

Creditele în valuta pe termen scurt se acorda pentru finantarea operatiunii de import efectuata de clientii proprii, care deruleaza aceste operatiuni prin conturi deschise la banca creditoare. Documentatia depusa de solicitantii de credite în valuta va cuprinde, pe lânga documentele uzuale, contractele de import pentru care se cere finantarea si eventualele contracte de export ale caror încasari în valuta se vor cesiona bancii finantatoare ca garantie a rambursarii creditului. Aceste credite sunt acordate, cu precadere, clientilor care efectueaza atât operatiuni de import, cât si operatiuni de export, în caz contrar creditul fiind rambursat prin cumparare de valuta pe piata interbancara.

Creditele pentru export sunt acordate pe baza documentatiei generale de creditare, precum si a contractelor de export care prevad obiectul exportului, conditiile si termenele de livrare, modalitatile si scadentele platii etc. Creditele pentru finantarea exporturilor se acorda numai daca solicitantul prezinta confirmarea unei alte banci, române sau straine, privind deschiderea unui acreditiv irevocabil în favoarea acestuia, sau un alt document similar (scrisoare de garantie bancara, avalul unui efect de comert etc.), emanând de la o asemenea banca, agreata de banca creditoare, care poate pretinde si contractarea unei asigurari contra riscului de neplata.

Creditele pentru marfuri cu plata în rate sunt destinate finantarii comerciantilor care vând, cu plata în rate, bunuri de folosinta îndelungata, pentru acoperirea necesitatilor de lichiditati în perioada de timp pana la încasarea integrala a pretului.

Creditele pe termen mediu si lung pentru echipament sunt acordate în completarea resurselor banesti proprii ale clientilor, pentru realizarea de investitii. Pe lânga documentatia uzuala, acestia prezinta bancilor si documentatia tehnica aferenta investitiei pentru care se solicita finantarea, studiul de fezabilitate, proiectia fluxurilor de lichiditati pentru întreaga activitate economica, memoriul de fundamentare incluzând rezultatele financiare scontate etc. Indicatorii specifici ai investitiei, care sunt analizati de banca înainte de adoptarea deciziei privind acordarea creditului sunt, printre altii: investitia totala, investitia specifica pentru care se acorda finantarea prin credit, durata medie a platii furnizorilor, pragul de rentabilitate, rata interna de rentabilitate, durata recuperarii investitiei.

1.4.2 Forme speciale ale creditului bancar. Enumerare.

Alaturi de creditele traditionale, acordate de banca sub forma punerii la dispozitia clientilor, în mod direct si efectiv, de fonduri, cu obligatia de restituire, fara implicarea unor titluri sau tehnici speciale, operatiunile de creditare pot îmbraca o serie de forme speciale[18], constând în mobilizarea juridica a creantelor sau asumarea unui angajament pentru client: factoringul; creditele de forfetare; scontarea cambiei si a biletului la ordin; creditele acordate pe baza cecurilor remise spre încasare; creditele pentru operatiunile de leasing; creditele prin semnatura (scrisoarea de garantie bancara si avalul titlurilor de credit).

1.4.3 Creditul prin scontarea cambiei sau a biletului la ordin.

Scontarea se realizeaza prin girarea efectului de comert de catre client în favoarea bancii, care crediteaza imediat, sau la termenul convenit, contul curent al girantului cu o suma inferioara celei înscrise pe efectul de comert. Diferenta reprezinta rata scontului si este alcatuita din dobânda corespunzatoare sumei si timpului ramas pâna la scadenta efectului de comert, la care se adauga comisionul bancii (comisionul de scont, eventual comisionul de acceptare)[19]. Creditarea contului curent al girantului se face sub conditia rezolutorie a încasarii creantei la scadenta de catre banca, de la tras sau emitent. Natura juridica a operatiunii este controversata: scontul este privit atât ca împrumut garantat prin remiterea de efecte de comert, cât si ca cesiune de creanta. Nu se poate contesta, totusi, faptul ca banca anticipeaza plata unei creante, punând la dispozitia clientului fondurile de care are nevoie la momentul respectiv[20].

În mod uzual[21], bancile sconteaza numai bilete la ordin sau cambii care sunt acceptate de tras si numai daca scadenta este sub un an. În plus, în cazul în care trasul sau emitentul nu sunt clienti ai bancii giratare, de regula se pretinde ca efectul de comert sa fie avalizat pentru tras (emitent) de banca acestuia. Înainte de acceptarea girului de scont, bancile analizeaza bonitatea trasului (emitentului) si evalueaza riscul creditului de scont, consultând si Fisierul National al incidentelor de plati. Obiect al scontului pot fi titlurile de credit (îndeosebi cambia). Nu poate fi scontat un cec, întrucât este platibil la vedere. Totusi, se admite ca se efectueaza o operatiune de creditare si în cazul cecurilor remise bancii spre încasare[22].

1.4.4 Creditele acordate pe baza cecurilor remise spre încasare.

Aceste credite reprezinta anticipari ale creditarilor conturilor curente ale clientilor remitenti fata de data încasarii efective a cecurilor. Creditarea se face sub rezerva încasarii sumei înscrise în cec de la emitent si se storneaza daca cecurile se restituie neplatite. Banca mandatara verifica data si locul emiterii cecurilor, pentru a se încadra în termenele de prezentare, precum si daca emitentul cecului nu este înregistrat în Fisierul National al incidentelor de plati.

1.4.5 Creditele de factoring.

Operatiunea de factoring presupune plata de catre o banca sau o alta institutie financiara a facturilor transmise de catre un comerciant, urmând ca platitorul sa încaseze el însusi facturile respective de la debitorii comerciantului. Factoringul poate fi explicat pe baza mecanismului subrogatiei conventionale a bancii în drepturile creditorului prin plata creantelor acestuia[23], însa, din punctul de vedere al dreptului bancar, este un transfer de creante urmat de punerea la dispozitie a fondurilor respective, diminuate cu comisioanele si dobânzile percepute de banca[24].

Factoringul este definit de art. 2 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 10/1997 privind diminuarea blocajului financiar si a pierderilor în economie[25] ca fiind un contract încheiat între o parte, denumita aderent, furnizoare de marfuri sau prestatoare de servicii, si o societate bancara sau o institutie financiara specializata, denumita factor, prin care aceasta din urma asigura finantarea, urmarirea creantelor si protectia riscurilor de credit, iar aderentul cedeaza factorului, cu titlu de vânzare sau de gaj, creantele din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terti.

În calitate de factor, banca poate acorda aderentilor credite pentru creantele comerciale dobândite, daca sunt reprezentate prin facturi emise pentru plata livrarilor de marfuri si prestarilor de servicii. Aceste creante, cu scadenta sub 180 de zile, acceptate de debitori, sunt recapitulate într-un borderou si se preiau selectiv de catre banca, criteriul fiind bonitatea debitorului si performantele lui financiare. Unele banci îsi rezerva dreptul de a îsi revoca acceptarea anumitor debitori sau de a refuza anumite creante asupra unor debitori acceptati, dar nu pot revoca acceptarea unei creante determinate, garantata de aderent prin executarea integrala a propriilor obligatii contractuale fata de partenerul care a acceptat factura. Normele interne ale fiecarei banci stabilesc plafoanele maxime de expunere pentru fiecare debitor. Borderourile se întocmesc de aderent separat pentru fiecare debitor, anexându-se contractele, declaratia de transmitere a creantelor catre factor si chitanta subrogatorie care cuprinde si individualizarea facturilor acceptate de banca.

Creantele preluate în proprietatea bancii sunt urmarite si încasate de aceasta, cu colaborarea aderentului. Practic, banca nu suporta riscul neîncasarii decât în situatia insolventei sau insolvabilitatii debitorului. În ipoteza în care neîncasarea se datoreaza refuzului de plata din partea debitorului, justificat cu neexecutarea obligatiilor contractuale asumate de aderent, banca va notifica acest refuz aderentului si, daca în intervalul de timp stabilit prin normele interne ale bancii, aderentul nu rezolva incidentul în sensul platii catre debitor, banca debiteaza cu suma neîncasata contul factoring indisponibil al aderentului si crediteaza, cu aceeasi suma, contul credite de factoring în lei.

Creditele de factoring în valuta au ca obiect creante comerciale în valuta constatate prin facturi acceptate pentru livrari de marfuri la export sau pentru executari de lucrari sau prestari de servicii în valuta, cu scadenta platii de pâna la 180 de zile. Pe lânga documentatia de credit uzuala, bancile factor solicita aderentilor borderoul facturilor oferite. Bancile accepta selectiv debitorii aderentilor, prin aceea ca îsi rezerva dreptul de a-si retrage acordul pentru anumiti debitori, fara a afecta irevocabilitatea în privinta facturilor deja acceptate. Facturile sunt însotite de contractele încheiate între aderenti si debitori, în care sunt stipulate inclusiv modalitatile de plata, de declaratia de transmitere a creantelor si de chitanta subrogatorie. În anumite cazuri, bancile pretind si asigurarea contra riscului de tara, contractata de aderent cu o institutie financiara specializata[26].

1.4.6 Creditele pentru activitatea de leasing.

Bancile se pot implica în activitatea de leasing fie prin creditarea leasingului operational, fie prin constituirea societatilor de leasing financiar, potrivit art. 8 din Legea bancara.

Operatiunea de leasing este definita de art. 1 al Ordonantei Guvernului nr. 51/1997[27], ca fiind operatiunea prin care o parte, denumita locator sau finantator, transmite pentru o perioada determinata dreptul de folosinta asupra unui bun, al carui proprietar este, celeilalte parti, denumita utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plati periodice, denumita rata de leasing (redeventa), iar la sfârsitul perioadei de leasing, locatorul (finantatorul) se obliga sa respecte dreptul de optiune al utilizatorului de a cumpara bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale. Utilizatorul poate opta pentru cumpararea bunului înainte de sfârsitul perioadei de leasing, daca partile convin astfel si daca utilizatorul achita obligatiile asumate prin contract.

Bancile pot acorda societatilor de leasing credite pe termen mediu, pentru achizitionarea bunurilor care fac obiectul contractelor de leasing financiar sau operational. În mod uzual, volumul creditului nu depaseste 85% din pretul de cumparare a bunului[28]. Determinarea cuantumului total al creditului se efectueaza în concordanta cu cuantumul redeventei, deoarece aceasta reprezinta principala sursa de rambursare a creditului. De aceea, banca verifica daca redeventa acopera costul bunului dat în leasing (mai putin valoarea reziduala) si dobânda cuvenita bancii pentru creditul acordat, plus celelalte cheltuieli, si daca, totodata, asigura un profit pentru locator, atât la fiecare contract, cât si pe ansamblul activitatii societatii de leasing. La acordarea creditului, bancile verifica daca bunul este asigurat si stipuleaza cesionarea în favoarea bancii a drepturilor asiguratei care decurg din polita de asigurare. Durata pentru care se acorda creditul nu depaseste durata contractului de leasing. În acest scop, contractul de leasing va contine clauza conform careia contractul nu va putea fi reziliat înainte de expirarea duratei pentru care s-a încheiat. De asemenea, bancile creditoare prevad, în contractele de credit, clauza conform careia plata ratelor de leasing de catre utilizator sa fie efectuata numai prin contul curent al locatorului deschis la banca creditoare. Garantarea rambursarii creditului bancar consta, prioritar, în gajul asupra bunurilor care fac obiectul leasingului si în cesiunea creantei de redeventa.

1.4.7 Creditele de forfetare.

Creditele de forfetare, amintite expres de art. 8 din Legea nr. 58/1998 printre operatiunile bancare de creditare, se realizeaza prin cumpararea de catre banca a unor creante comerciale, pretul fiind determinat sub forma unei taxe de forfetare. Devenita cesionara a creantei, banca renunta la regres contra cedentului.

În mod uzual, în cazul creditelor de forfetare în valuta, creantele sunt incorporate în titluri de credit pe termen mediu (maximum trei ani), cambii acceptate, bilete la ordin, girate odata cu cesionarea creantelor si avalizate de o banca straina, agreata de banca cesionara[29]. Exportatorul cedent adreseaza bancii cesionare oferta de forfetare în una dintre urmatoarele variante: oferta "fara obligo", optiunea ferma sau oferta ferma. În primul caz, cedentul solicita bancii comunicarea costului forfetarii la un moment dat sau într-un interval de timp determinat, fara obligatia bancii cesionare de a mentine cota procentuala indicata, daca se realizeaza forfetarea, iar daca nu se realizeaza, cedentul nu are obligatia platii comisionului. În cel de-al doilea caz, cedentul solicita bancii o optiune ferma de forfetare, iar banca îi comunica acestuia conditiile de forfetare, pe care este obligate sa le mentina un anumit interval de timp. Banca percepe, în acest caz, un comision de optiune, care nu se restituie daca renunta la optiune. Primele doua ipoteze se refera la perioada anterioara dobândirii de catre cedent a titlurilor de credit emise de partenerul sau strain. A treia ipoteza este aplicabila dupa dobândirea de catre cedent a titlurilor de credit. Prin oferta ferma, banca cesionara exprima irevocabil conditiile de forfetare, ca raspuns la solicitarea cedentului. Titlurile de credit acceptate la forfetare sunt fie avalizate de o banca straina agreata de banca cesionara, fie însotite de o scrisoare de garantie din partea unei asemenea banci. Taxa de forfetare cuvenita bancii se calculeaza în functie de valoarea creantei cedate, de dobânda perceputa de banca la creditele în valuta respectiva si de numarul de zile ramase pâna la scadenta titlului acceptat la forfetare, la care se adauga o marja globala de risc si, eventual, comisionul de optiune si comisionul de angajament.

1.4.8 Creditele prin semnatura. Scrisoarea de garantie bancara.

Creditele bancare prin semnatura îmbraca forme diverse, în care banca se obliga, pentru clientul sau, fata de un tert, în principiu fara a pune la dispozitie fonduri în mod efectiv[30]. Cele mai importante sunt scrisorile de garantie bancara si avalul titlurilor de credit.

Scrisoarea de garantie bancara consta în asumarea de catre banca a angajamentului de a plati o suma determinate, în considerarea unui contract fundamental si în vederea executarii acestuia, obligatia de plata fiind privita ca independenta de acel contract, în sensul ca creditorului nu-i vor fi opozabile exceptiile bazate pe clauzele contractului. La cererea clientului bancii, furnizor de bunuri sau de servicii, banca se angajeaza fata de partenerul comercial solicitantului, denumit beneficiar, sa plateasca sumele convenite, daca vor pretinse, fara a pune în discutie contractul fundamental dintre client si beneficiar. Este frecventa practica asigurarii unei contra-garantii în favoarea bancii garante catre o alta institutie de credit. Asa dupa cum s-a aratat în doctrina[31], în absenta unei reglementari interne, regulile aplicabile scrisorilor de garantie bancara sunt cele elaborate de Camera de comert international.

Mecanismul scrisorii de garantie functioneaza astfel: beneficiarul cere plata, prevalându-se de garantie, iar banca plateste fara discutie si apoi actioneaza în regres contra clientului. Acesta poate cere beneficiarului restituirea sumei încasate de la banca, invocând neexecutarea obligatiilor contractuale. Scrisoarea garantie bancara însoteste diversele obligatii ale clientului care o solicita, restituirea aconto-ului încasat, executarea unui contract de furnizare de bunuri sau de executare de lucrari, plata unor taxe vamale, rambursarea unui credit. Ea poate îmbraca forma garantiei documentare (beneficiarul trebuie sa prezinte documente prevazute în scrisoarea de garantie), cea a garantiei la prima cerere prezentata termenul prevazut sau cea a garantiei la prima cerere justificata (beneficiarul explica motivul cererii, bazat pe neexecutarea contractului fundamental, fara a fi obligat sa prezinte dovezi). Garantia oferita prin scrisoarea de garantie bancara se caracterizeaza prin faptul ca[32]:

q       este o garantie prin semnatura, fara deblocare de fonduri. Banca va plati numai daca si numai când beneficiarul o va cere si apoi va actiona în regres contra clientului garantat;

q       însoteste un contract principal (fundamental) si adeseori este completata cu o contra-garantie în favoarea bancii semnatare;

q       este o garantie autonoma, spre deosebire de cautiune. Banca nu angajeaza sa plateasca o datorie a clientului garantat, ci propria obligatie, motiv pentru care actul este calificat drept abstract în doctrina[33]. De aceea, banca nu poate invoca exceptiile care apartin clientului; ea va plati daca sunt întrunite Conditiile prevazute în scrisoare, cu exceptia cazului fraudei sau al abuzului.

Premisele contractuale ale scrisorii de garantie bancara sunt contract fundamental între beneficiar si clientul bancii, prin care acesta din urma se obliga sa furnizeze beneficiarului o scrisoare de garantie bancara, în conditii determinate si contractul dintre banca si clientul ei, care reprezinta un credit prin semnatura remunerat cu un comision. Banca pretinde în mod uzual clientului solicitant constituirea unor garantii ale eventualului regres. Totodata, banca ofera clientului sau consiliere pentru formularea clauzelor din contractul fundamental referitoare la scrisoarea de garantie. Dupa semnare, scrisoarea de garantie bancara trebuie sa fie mentinuta pe toata durata prevazuta, o revocare intempestiva putând atrage raspunderea bancii pentru daune-interese. Este uzual ca cuantumul garantiei sa fie variabil, în sensul diminuarii sale pe masura executarii obligatiilor din contractul fundamental.



Sub aspectul formei, garantia bancara autonoma se materializeaza într-o scrisoare adresata de banca beneficiarului. La expirarea duratei, garantia îsi înceteaza efectele. Pe durata prevazuta, garantia independenta nu functioneaza automat. Este necesar ca beneficiarul sa ceara în scris si expres bancii sa plateasca, iar dovada de primire a cererii sa fie certa. În practica, se recomanda ca banca sa îsi informeze clientul garantat despre existenta cererii de plata a beneficiarului, pentru a preveni urmarile unor cereri abuzive sau frauduloase[34].

Banca garanta trebuie sa plateasca fara sa discute, dar nu si fara sa verifice îndeplinirea conditiilor stipulate: documente, cuantum, durata de valabilitate etc. Banca nu poate refuza plata invocând exceptii proprii debitorului din contractul fundamental, cum ar fi, de pilda, neexecutarea obligatiilor de catre beneficiar, nulitatea contractului, rezolutiunea sau rezilierea contractului, executarea integrala a obligatiilor debitorului fata de beneficiar, compensatia între creanta beneficiarului fata de banca si datoria acestuia fata de debitor sau între creanta din garantia autonoma si o creanta a bancii fata de beneficiar. Beneficiarului nu îi pot fi opuse nici exceptiile decurgând din raportul juridic dintre banca si clientului garantat, cum ar fi, de exemplu, neplata comisionului sau neconstituirea garantiilor promise ori imposibilitatea regresului fata de debitor. Singurele exceptii care pot fi invocate de banca garanta sunt cele bazate pe contractul de garantie autonoma, materializat în scrisoarea de garantie (de exemplu, dolul beneficiarului, neîndeplinirea conditiilor prevazute în scrisoarea de garantie, frauda, abuzul, expirarea duratei de valabilitate a garantiei).

Dupa ce a platit beneficiarului, banca garanta are regres contra debitorului pentru care a emis scrisoarea de garantie. În unele cazuri, contractul dintre banca si clientul garant stipuleaza posibilitatea regresului anticipat platii.

Bancile românesti emit, în mod uzual[35], garantii bancare în lei, în urmatoarele situatii:

§         garantii de buna executie a licentelor de export pentru produse nesupuse regimului de contingente;

§         garantii pentru plata taxelor vamale si a altor creante bugetare aferente acestora, în cazul importurilor temporare;

§         garantii de restituire a avansurilor acordate de beneficiari bugetari unor executanti de lucrari sau furnizori de bunuri ori servicii, în cazul neîndeplinirii obligatiilor contractuale;

§         garantii pentru plata ratelor de leasing de catre utilizatori.

De asemenea, bancile emit scrisori de garantie în valuta pentru plata bunurilor importate, participari la licitatii internationale etc.

În toate cazurile, scrisorile de garantie bancara contin cel putin urmatoarele elemente: banca emitenta, societatea comerciala garantata, beneficiarul garantiei, obiectul garantiei, valoarea maxima garantata, durata maxima a garantiei, clauza de renuntare la beneficiul opozitiei, discutiunii si diviziunii, clauza prelungirii valabilitatii garantiei, clauza diminuarii valorii garantiei, conditiile în care, beneficiarul poate cere plata, semnaturile reprezentantilor bancii emitente.

Cu toate ca prin emiterea scrisorii de garantie bancara nu se deblocheaza fonduri, riscurile asumate sunt aceleasi ca ale unui credit obisnuit; de aceea, riscul rambursarii se evalueaza dupa aceleasi criterii. Pentru scrisorile de garantie, bancile percep un comision calculat procentual în functie de valoare si durata. Comisionul aferent perioadei de neutilizare se poate restitui. În scopul limitarii riscului asumat prin emiterea scrisorilor de garantie, banca poate apela la o contra-garantie din partea altei banci sau a unei societati de asigurari. Contra-garantia este autonoma fata de garantia bancara de rangul întâi.

1.4.9 Creditele prin semnatura. Avalul cambiei sau a1 biletului la ordin.

Avalul titlurilor de credit constituie o alta forma a creditului bancar prin semnatura. Principalul rol al avalului este de a spori valoarea obligatiei cambiale, prin solidaritatea unei pluralitati de debitori. Cel mai interesat în obtinerea avalului este tragatorul cambiei si respectiv emitentul biletului la ordin. Teoretic, cambia sau biletul la ordin va putea cuprinde mai multe avaluri, date pentru acelasi avalizat sau pentru avalizati deosebiti; practic, formularul tipizat nu are decât o singura rubrica de aval.

Avalul poate fi dat de un tert sau chiar de un semnatar al cambiei, pâna în momentul dresarii protestului de neplata, respectiv al expirarii termenului pentru dresarea protestului. Formula avalului se scrie pe fata cambiei sau a biletului la ordin, în rubrica destinata acestei mentiuni: "avalizat de ... pentru ...", urmata de semnatura avalistului. Obligatia avalistului este identica cu obligatia debitorului cambial pentru care a acordat avalul. Avalistul este obligat fata de creditorul cambial chiar si în cazul în care obligatia avalizatului ar fi nula, cu exceptia cazului în care nulitatea este efectul unor vicii de forma. În acest sens, obligatia avalistului este autonoma.

În concordanta cu normele proprii, bancile primesc, pentru a fi avalizate, cambii si bilete la ordin care îndeplinesc conditiile legale de forma, prezentate de tragatori, trasi acceptanti sau emitenti care sunt clienti ai bancii, daca scadenta nu depaseste un interval de timp anumit (de regula cinci ani) de la data cererii de avalizare[36]. Riscul de nerambursare fiind acelasi ca si în cazul împrumutului de fonduri, metodologia de evaluare a riscului este si ea aceeasi. Avalul acordat de banca este remunerat cu un comision, calculat procentual, în functie de valoarea înscrisa în titlu si de intervalul de timp pâna la scadenta titlului.



[1] Christian Gavalda, Jean Stoufflet, op. cit, p. 18; Thierry Bonneau, op. cit, p. 34-35

[2] Pe larg, despre deosebirile dintre aceste tipuri de credit, Ion Turcu, Operatiuni..., p. 101-109.

[3] Francisc Deak, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucuresti, 1998, p. 368.

[4] Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 31; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 13­

[5] Ion Turcu, Drept bancar, vol. LII, p. 31; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 14.

[6] Christian Gavalda, Jean Stoufflet, op. cit, p. 178; Ion Turcu, Drept bancar, vol. IIl, p. 32; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 14.

[7] Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 31; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 13.

[8] Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 32; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 14.

[9] Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 43; ton Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 22-

[10] Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 43; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 23.

[11] Françoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 22-23

[12] Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 30; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 12­-13.

[13] Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 93.

[14] Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 120.

[15] Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 43; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, în Revista de drept comercial nr. 2/2000, p. 15.

[16] Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 43-58; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 16-2b; o analiza exhaustiva a împrumutului bancar de fonduri, în Thierry Bonneau, op. cit., p. 312-319.

[17] Françoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 97.

[18] Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 46-67; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 17-33.

[19] Thierry Bonneau, op, cit, p. 341; Françoise Dekeuwer-Defossez, op. cit:, p. 101.

[20] Christian Gavalda, Jean Stoufflet, op. cit, p. 202-203; Thierry Bonneau, op. cit, p. 343-344.

[21] Ion Turcu, Drept bancar, vol. III p. 46; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 17.

[22]Françoise Dekeuwer-Defossez, op, cit., p. 101.

[23] Françoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 108-109.

[24] O analiza a institutiei în legislatia franceza, în Christian Gavalda, Jean Stoufflet, op. cit, p. 211­216; Thierry Bonneau, op. cit., p. 345 si urm.

[25] Publicata în Monitorul Oficial nr. 72 din 22 aprilie 1997; aprobata prin Legea nr. 151/1997, publicata în Monitorul Oficial nr. 172 din 28 iulie 1997.

[26] Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 48-49; 51-52; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 18-l9, 21.

[27] Aprobata si modificata prin Legea nr. 90/1998, publicata în Monitorul Oficial nr. 170 din 3G aprilie 1998. si prin Legea nr. 99/1999 privind unele masuri pentru accelerarea reformei economice, publicata în Monitorul Oficial nr. 236 din 27 mai 1999.

[28] Ion Turcu Drept bancar, vol. III, p. 53-56; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 24.

[29] Ion Turcu Drept bancar, vol. III, p. 57; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p.

[30] Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 140

[31] Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 58; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar. 26.

[32] Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 59; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, 27

[33] Thierry Bonneau, op. cit, p. 407; Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 143

[34] Ion Turcu Drept bancar, vol. III, p. 61; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 28.

[35] Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 64; Ion Turcu Diversitatea formelor creditului bancar, p. 30-31.

[36] Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 67; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 33.













Document Info


Accesari: 10912
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )