Comitetul National Roman (1948)

Comitetul National Roman (1948)

Comitetul National de Coordonare Romaneasca - ulterior Comitetul National Roman (CNR) - a un organism care avea scopul de a apara interesele democratice romane in occident in perioada in care Partidul Comunist era la putere in Romania. Comitetul a fost organizat la Washington, sub patronajul Regelui Mihai I, de catre Generalul Nicolae Radescu, ultimul prim-ministru constitutional al Romaniei. Prezentat uneori ca un guvern roman in exil, Comitetul nu a avut de fapt niciodata acest caracter si nici nu a fost recunoscut ca atare. Comitetul National Roman a fost si una din cele noua organizatii care format Asociatia Natiunilor Europene Captive (Assembly of Captive European Nations).

Varianta unui comitet avand rol preponderent de politica externa.

Primul punct de vedere era cel de a da comitetului rolul care fusese conceput de Ministerul Afacerilor Straine din Romania, inca inainte de preluarea puterii de catre comunisti. Acest rol era cu prioritate unul de politica externa, comitetul urmand a apara acele interese ale Romaniei pe care un guvern lipsit de independenta nu le putea apara si de a determina guvernele straine sa actioneze in concordanta cu aceste interese ale Romaniei. In principiu, ei sustineau ca un comitet national ar actiona in baza unui mandat al ultimului guvern legitim al tarii. Principalele functiuni ale unui asemenea comitet ar fi fost cele diplomatice, avand drept scop pe de o parte mobilizarea puterilor occidentale in sensul eliberarii Romaniei si, in paralel, apararea intereselor romanesti. De aceea este normal ca principalii sustinatori ai acestei conceptii sa fi fost Grigore Niculescu-Buzesti, Constantin Visoianu si Alexandru Cretzianu, primii doi fiind fosti ministri romani ai afacerilor straine care concepusera inca din tara acest rol si chiar pusesera la o parte fonduri pentru functionarea unui asemenea comitet.

Diplomatii romani care erau mai familiarizati cu politica externa a tarilor occidentate s-au raliat si ei acestui punct de vedere. Dintre acestia sunt de mentionat Grigore Gafencu, Viorel Virgil Tilea si Carol Citta Davila care petrecusera anii celui de al doilea razboi mondial in vest. Tilea fusese ministru plenipotentiar la Romaniei la Londra, iar Davila avusese aceeasi functie la Washington in anii ante-belici si amandoi continuasera sa aibe contacte la nivelul ministerelor de externe ale tarilor in care fusesera acreditati. Gafencu publicase diferite lucrari cu privire la politica externa a tarilor occidentale si era o personalitate recunoscuta in cercurile diplomatice din occident. Totusi punctele de vedere ale celor doua grupuri de diplomati nu coincideau in intregime. Nici Niculescu-Buzesti nici Visoianu nu aveau experienta unei activitatii diplomatice in favoarea Romaniei duse in afara canalelor diplomatice uzuale fara a avea statutul de reprezentanti diplomatici acreditati. Gafencu, Tilea si Davila cautau sa demonstreze ca un comitet in exil nu este tratat la fel cu ministrii plenipotentiari acreditati ai unei tari suverane si de aceea pozitia trebuia sa fie mai nuantata. In perioada razboiului aliatii nu aveau relatii diplomatice cu Romania, si acceptau discutii diplomatice cu grupurile care se opuneau politicii oficiale a Romaniei. Dar, indiferent de faptul ca relatiile erau tensionate sau nu, existenta unor relatii diplomatice cu Romania implica recunoasterea de catre puterile occidentale a regimului de la Bucuresti. De aceea, comitetul nu putea pretinde sa reprezinte Romania in discutiile cu puterile occidentale, ci doar opozitia anti-comunista si pentru aceasta, dupa parerea lor, era important ca comitetul sa apara ca reprezentant al intregii emigratii romanesti anticomuniste.

Cea mai mare parte a cadrelor diplomatice erau constiente ca diviziunea Europei decisa prin Conferinta de la Ialta avea sa fie indelungata si ca puterile occidentale nu erau dispuse sa se angajeze intr-un conflict care sa modifice starea de lucruri. Razboiul civil din China si, ulterior, razboiul din Coreea au fost considerate de diplomati ca dovezi ca zona de tensiune se mutase din Europa in Asia. In aceste conditii, singurele actiuni care puteau avea un rezultat, chiar limitat, erau cele de natura diplomatica. Discutiile legate de rasturarea regimului de la Bucuresti si de componenta guvernului care ar prelua puterea dupa aceasta rasturnare li se pareau o pierdere de vreme si o risipire a resurselor.