Comitetul National Roman (1948)
Comitetul National de Coordonare Romaneasca - ulterior Comitetul
National Roman (CNR) - a un organism care avea scopul de a apara interesele democratice romane in occident in perioada in care Partidul Comunist era la putere in Romania.
Comitetul
a fost organizat la Washington, sub patronajul Regelui Mihai I, de catre Generalul Nicolae Radescu, ultimul prim-ministru constitutional al Romaniei. Prezentat uneori ca un guvern
roman in exil, Comitetul nu a avut de fapt
niciodata acest caracter si nici
nu a fost recunoscut ca atare. Comitetul National Roman a fost si
una din cele noua organizatii care format Asociatia Natiunilor Europene Captive (Assembly of Captive European Nations).
Varianta unui comitet avand rol
preponderent de politica externa.
Primul punct de vedere era cel de a da comitetului
rolul care fusese conceput de Ministerul Afacerilor Straine din Romania, inca inainte
de preluarea puterii de catre comunisti. Acest rol era cu prioritate unul de politica externa, comitetul urmand a apara acele interese
ale Romaniei pe care un guvern lipsit de independenta nu le putea apara si
de a determina guvernele straine sa actioneze
in concordanta cu aceste interese ale Romaniei. In principiu,
ei sustineau ca un comitet
national ar actiona in baza
unui mandat al ultimului guvern legitim al tarii. Principalele functiuni ale unui asemenea comitet ar fi fost
cele diplomatice, avand drept scop
pe de o parte mobilizarea puterilor occidentale in sensul eliberarii Romaniei si, in
paralel, apararea intereselor romanesti. De aceea este normal ca principalii sustinatori ai acestei conceptii
sa fi fost
Grigore Niculescu-Buzesti, Constantin Visoianu si Alexandru Cretzianu,
primii doi fiind fosti ministri
romani ai afacerilor straine care concepusera inca din tara acest rol
si chiar pusesera la o parte fonduri pentru functionarea unui asemenea comitet.
Diplomatii romani care erau mai familiarizati cu politica externa a tarilor occidentate s-au raliat si ei
acestui punct de vedere. Dintre acestia sunt de mentionat Grigore Gafencu, Viorel Virgil Tilea si Carol Citta Davila care petrecusera anii celui de al doilea razboi mondial
in vest. Tilea fusese ministru plenipotentiar la Romaniei la Londra, iar Davila avusese aceeasi functie la Washington
in anii ante-belici si amandoi
continuasera sa
aibe contacte la nivelul ministerelor de externe ale tarilor in care fusesera acreditati. Gafencu publicase diferite
lucrari cu privire la politica externa a tarilor occidentale si era o personalitate recunoscuta in cercurile diplomatice din occident.
Totusi punctele de vedere ale celor doua grupuri
de diplomati nu coincideau in intregime.
Nici Niculescu-Buzesti nici Visoianu nu
aveau experienta unei activitatii diplomatice in favoarea Romaniei duse in afara canalelor diplomatice uzuale fara a avea statutul
de reprezentanti diplomatici
acreditati. Gafencu, Tilea si Davila cautau sa
demonstreze ca un comitet in exil
nu este tratat
la fel cu ministrii plenipotentiari acreditati ai unei tari
suverane si de aceea pozitia trebuia
sa fie mai nuantata. In perioada razboiului
aliatii nu aveau relatii diplomatice
cu Romania, si acceptau discutii diplomatice cu grupurile care se opuneau politicii oficiale a Romaniei. Dar, indiferent de faptul
ca relatiile erau tensionate sau nu, existenta
unor relatii diplomatice cu Romania implica recunoasterea de catre puterile occidentale a regimului de la Bucuresti. De aceea, comitetul nu putea
pretinde sa reprezinte Romania in discutiile cu puterile occidentale, ci doar opozitia
anti-comunista si pentru aceasta, dupa parerea lor,
era important ca comitetul sa
apara ca reprezentant al intregii emigratii romanesti anticomuniste.
Cea mai mare parte a cadrelor diplomatice erau constiente ca diviziunea Europei
decisa prin Conferinta de la Ialta avea sa
fie indelungata si ca puterile occidentale
nu erau dispuse
sa se angajeze intr-un conflict care sa modifice starea de lucruri. Razboiul civil din China si, ulterior, razboiul din Coreea au fost considerate de diplomati ca dovezi ca zona
de tensiune se mutase din Europa in Asia.
In aceste conditii, singurele actiuni care puteau avea un rezultat,
chiar limitat, erau cele de natura
diplomatica. Discutiile
legate de rasturarea regimului
de la Bucuresti si de componenta guvernului care ar prelua puterea
dupa aceasta rasturnare li se pareau o pierdere de vreme si o risipire
a resurselor.