Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Viziuni despre modernizare in Europa secolelor XIX-XX. Curente si politici culturale, identitati nationale si identitate europeana

istorie












ALTE DOCUMENTE

CONTINUAREA REVOLUŢIEI DE LA 1848 哞 TRANSILVANIA
Zeii Egipteni
ISTORIA BUDDHISMULUI DE LA MAHAKASYAPA LA NAGARJUNA
CAND ISRAEL ERA COPIL
Primitivi intr-o lume civilizata
Civilizatia maori, adica niste copii ai cerului care au devenit tarani
TUDOR VLADIMIRESCU - Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei
Teoria Istoriei si Istoria Istoriografiei
CALATORI APUSENI SUPT BRANCOVEANU SI NICOLAE MAVROCORDAT
Ascensiunea la tron si primele doua domnii ale lui Mihai Racovita in Moldova

Viziuni despre modernizare in Europa secolelor XIX-XX.

Curente si politici culturale, identitati nationale si identitate europeana



1. Europa secolelor XIX-xx si modernizarea

Secolul al XIX-lea in Europa poate fi considerat un secol al revolutiilor. Fie ca au fost revolutii sociale sau nationale, industriale sau culturale ele au ca rezultat modernizarea statelor europene. In acelasi timp, secolul al XIX-lea a fost secolul in care s-au cristalizat noi ideologii cu o contributie marcanta la schimbarile majore pe care le cunoaste Europa in secolul al XIX-lea, cu prelungire si in secolul urmator. Societatea europeana a cunoscut in s 535g62f ecolul al XIX-lea transformari fundamentale in domeniile cultural, economic, politic si social prin comparatie cu Vechiul Regim. Aceste transformari poarta generic numele de modernizare. Procesul modernizarii s-a manifestat in viata culturala si sociala a europenilor prin extinderea instructiei scolare, in consecinta prin alfabetizare, prin crearea unei culturi omogene, care sa fie liantul societatii de masa ce isi facuse aparitia in urma exploziei demografice si a urbanizarii. Explozia demografica, urbanizarea si societatea de masa au fost expresia in plan social a modernizarii economice si politice europene din veacul al XIX-lea, care s-a manifestat prin revolutia industriala, respectiv prin afirmarea ideologiei liberale ori a ideii democratice.

In secolul al XX-lea procesul de modernizare a continuat. Acesta se desfasoara accelerat in conditiile create de globalizare. Globalizarea este un feno衫en controversat, dar obiectiv. Datorita globalizarii sunt puse in legatura zone ale globului aflate la mare distanta unele de altele. De exemplu, activitati eco要omice sunt transferate in arii in care forta de munca este mai ieftina, ceea ce provoaca mutatii sociale profunde in structura ocupationala din acea zona. Existenta unor resurse naturale intr-o anumita parte a pamantului transfera in acel loc resurse financiare si schimba modul de viata traditional; se schimba functiile traditionale ale statului.

Atitudini in fata modernizarii. Modernizarea a generat atitudini diverse, in functie de problemele pe care societatile trebuiau sa le rezolve. In societatea romaneasca, odata cu intrarea in epoca moderna au existat dezbateri in ceea ce priveste calea dezvoltarii si modernizarii. Astfel, adeptii unei dezvoltari dupa modelul occidental sustineau necesitatea industrializarii si urbanizarii (Dionisie Pop Martian, A. D. Xenopol, Petre S. Aurelian etc). Adeptii dez赳oltarii prin conservarea societatii traditionale romanesti considerau ca un astfel de tip de moder要izare se indeparta de dezvoltarea naturala, organica a tarii noastre. Modernizarea ar trebui sa se realizeze tinandu-se cont de structurile si valorile culturale romanesti traditionale; institutiile aduse din Occident alcatuiesc forme care nu au nimic in comun cu fondul constituit din structurile traditionale romanesti (teoria "formelor fara fond" sustinuta de junimistii din jurul revistei "Convorbiri literare"). Ideea dezvoltarii cu prioritate a agriculturii a stat in atentia asa-要umitilor samanatoristi (grupati in jurul lui Nicolae Iorga) si a poporanistilor (condusi de Constantin Stere). Dupa realizarea Marii Uniri, disputa a conti要uat intre europenisti (intre care Eugen Lovinescu, Stefan Zeletin) si traditionalisti (Nechifor Crainic, Lucian Blaga, Constantin Radulescu-Motru). Dupa 1989, in general, s-a considerat ca modernizarea Romaniei este facilitata si incurajata de revenirea la democratie si de reluarea legaturilor cu lumea occidentala prin aderarea Romaniei la Uniunea Europeana, eveniment care a avut loc la 1 ianuarie 2007.

Exista si pareri conform carora problemele ome要irii sunt produse chiar de dezvoltare; astfel, au fost respinse modernizarea si civilizatia, propunandu-se intoarcerea la epoca preindustriala; astfel de opinii erau sustinute de membrii miscarii hippy din anii '60 si inceputul anilor '70, in SUA si Europa occidentala.

2. modernizare in plan politic

Alexis de Tocqueville (1805-1859), autorul faimoasei lucrari "Despre democratie in America" considera ca modernizarea se realizeaza prin democratizarea societatii. A vizitat Statele Unite (1830-1832) cu scopul de a studia sistemul de penitenciare din aceasta tara. Acolo a vazut insa functionand un sistem de guvernare mai democratic decat oricare din Europa acelei vremi. Alexis de Tocqueville a extras anumite concluzii: pe termen lung democratia este superioara oricarui alt sistem de organizare a statului, chiar daca pe termen scurt viciile sistemului sunt foarte vizibile; statul democratic asigura prosperitatea pentru intreaga societate, nu numai pentru anumite grupuri sociale; baza statului democratic o constituie principiul suveranitatii poporului; statele demo苞ratice nu sunt interesate sa poarte razboi impotriva altor state democratice etc. In secolul al XX-lea au continuat discutiile asupra democratiei. Amenintata de aparitia regimurilor totalitare, democratia se dovedeste a fi cea mai viguroasa forma de organizare a societatii, in ciuda imperfectiunilor sale. Ea a asigurat o lunga crestere economica, prosperitatea cetatenilor, protectia drepturilor si libertatilor omului, o lunga perioada de pace. La aceste realizari au contribuit mai multi factori ca, de exemplu, faptul ca exista o capacitate de reinnoire manifestata prin alternanta la putere a oamenilor si a ideilor data de competitia dintre partide. Este necesar, insa, ca sistemul democratic sa se perfectioneze datorita necesitatii adaptarii la schimbarile sociale si la amenintarile la care este supusa societatea prin: globalizare, terorism, criza de materii prime si surse de energie, pericolul unei catastrofe ecologice (de exemplu, incalzirea globala), pericolul unui nou conflict generalizat.

Ideologiile semnificative ale secolului al XIX-lea au fost conservatorismul, liberalismul, socialismul, iar cele ale secolului al XX-lea fascismul si comunismul. Fiecare dintre aceste ideologii au exercitat influente in plan cultural, dar si invers: actul cultural a reprezentat o sursa de inspiratie pentru unele ideologii.

2.1. Conservatorismul. Nascut ca o critica a violentei Revolutiei Franceze, a rationalismului ei exacerbat care inventa o societate artificiala, conservatorismul secolului al XIX-lea a fost o ideologie a moderatiei, ce nu ignora experienta timpurilor trecute si traditia politica ori culturala. Din aceasta perspectiva, conservatorii sustineau ca modernizarea societatii nu se putea realiza prin schimbarea brusca, necon負rolata a institutiilor existente, validate in timp, ci printr-un reformism lent, progresiv, care sa fie initiat si condus de autoritatile politice legitime. Asadar, din punctul de vedere al conservatorismului politic, progresul (notiune inse計arabila de cea a modernizarii), nu era un proces infinit, continuu, ci unul gradual si atent contextualizat. In ultimele doua secole termenul de conservatorism a fost folosit mai mult in sensul de opozitie fata de progres. Conservatorismul nu trebuie confundat cu traditionalismul care se opune la ce este nou fata de schimbare si reforma. Ideologia conservatoare a aparut ca o reactie la schimbarile provocate de revolutia franceza, dar si fata de liberalism pe care il considera a fi o conceptie revolutionara. Esenta acestei ideologii se afla in dictonul contelui Falkland care spunea: "atunci cand nu este necesar sa schimbi ceva, este necesar sa nu schimbi nimic".

Cel care a fundamentat ideologia conservatoare a fost englezul Edmund Burke. In lucrarea "Reflectii pe marginea revolutiei din Franta" arata ca a distruge o veche ordine sociala pentru a o inlocui cu alta duce la o inutila varsare de sange si la despotism. Numai statul poate garanta libertatea oamenilor. In afara statului nu poate exista nici libertate si nici drepturi. Conservatorii resping conceptul burghez de egalitate. Oamenii sunt prin natura lor intima inegali. Nu se opun reformelor, dar doresc sa amelioreze o situatie si nu sa o schimbe, fiind preocupati de continuitate cu trecutul, sustinand respectarea ordinii traditionale, in care fiecare om sa-si accepte pozitia mostenita in ierarhia sociala. Monarhia si aristocratia trebuie pastrate, iar biserica trebuie sa-si mentina autoritatea spirituala. Conservatorismul romanesc se aseamana cu cel european. A aparut ca o reactie la liberalism si a militat pentru dezvoltarea organica a societatii prin pastrarea traditiilor. Crearea institutiilor moderne trebuia sa se faca, in conceptia lor, in masura in care societatea insasi le simtea nevoia. Promova politica "pasilor marunti", ceea ce insemna un ritm mai lent dar temeinic de infaptuire a progresului.

2.2. Liberalismul. In veacul al XIX-lea, concurentul ideologic principal al conservatorismului in lupta politica a fost liberalismul. Liberalii promovau proiectul politic al unei societati in care primau libertatea individuala si rationalitatea actiunii umane, crezand sincer ca modernizarea era un proces neintrerupt, ce-si avea izvorul in progresul continuu, intretinut de competitia dintre oameni. Din punct de vedere politic, cetatenii participau la conducerea statului prin reprezentantii lor alesi in parlament. Votul era cenzitar, intrucat liberalii se aratau reticenti fata de sufragiul universal, idee centrala a miscarii democratice de la mijlocul secolului al XIX-lea. Treptat, pana catre 1918, regimurile liberale europene au acceptat si ideea democratica a sufragiului universal. Modelul politic liberal se mai definea si prin separatia puterilor in stat sau prin neinterventia statului in mecanismele de functionare ale pietei libere.

Liberalismul este o doctrina politica si economica care proclama principiul libertatii politice si economice a indivizilor si se opune colectivismului, socialismului, etatismului si in general tuturor ideilor politice care pun interesele societatii, ale statului sau natiunii inaintea celor individuale. Liberalismul "clasic" a aparut in Europa secolelor XVII-XVIII ca un curent filosofic ce pleca de la ideea ca fiecare fiinta umana are, prin nastere, drepturi naturale precum: dreptul la viata, la libertate si proprietate. A fost fundamentat teoretic de ganditorii englezi Thomas Hobbes, Benedict Spinoza si John Locke si de iluministii francezi, iar ca ideologie politica, de englezul John Mill si fiul acestuia John Stuart Mill. Liberalismul economic este componenta cea mai importanta a ideologiei liberale. Bazele lui au fost puse de creatorii englezi ai economiei politice moderne, in primul rand de Adam Smith si de fiziocratii francezi. Adam Smith publica in 1776 cartea "Bogatia natiunilor", considerata a fi la originea economiei politice ca stiinta. El considera ca bogatia unui popor consta in marfurile create atat in industrie cat si in agricultura. Pentru a asigura cresterea acestei bogatii trebuie asigurate diviziunea muncii si libertatea concurentei. Dupa Adam Smith statul nu trebuie sa intervina in economie, deoarece oamenii actioneaza liber in cautarea propriului interes. Fiziocratii sunt promotorii unui suflu nou, lansand lozinca "laisser faire, laisser passer" (lasati sa se faca, lasati sa treaca) care a devenit deviza liberalismului de mai tarziu. Bogatia unei natiuni nu consta numai in bani sau metalele pretioase pe care le detin, ci si in produsele utile care pot satisface diferitele trebuinte.

Pornind de la aceste idei din secolul al XIX-lea se afirma ideologia liberala, considerand ca economia se dezvolta atunci cand este asigurata libertatea individuala, care impune concurenta si reglementeaza raporturile economice pe baza legii "cererii si ofertei". Este totodata respinsa orice interventie a statului in economie. In conceptia liberalilor, statul trebuie sa asigure ordinea publica si sa realizeze protectia intreprinzatorilor, sa respecte libertatile individuale si sa aplice aceeasi lege pentru toti. In Romania liberalismul a avut pronuntate trasaturi nationale. Liberalii romani au adoptat principiul protectionismului, sustinand politica "prin noi insine" care sa duca la dezvoltarea societatii prin propriile eforturi. Nu excludeau participarea capitalului strain, insa considerau ca acesta trebuie sa fie subordonat intereselor tarii. Liberalii romani au constituit in 1875 Partidul National Liberal, participand la guvernarea tarii, in alternanta cu Partidul Conservator, pana la primul razboi mondial. Liberalismul a fost unul din cele mai reprezentative curente social politice ale secolului al XIX-lea. Aplicarea modelului liberal a asigurat dezvoltarea si modernizarea societatii prin sustinerea liberei initiative si larga participare a cetatenilor la viata publica.

2.3. Socialismul. Ideologia socialista este un produs al lumii moderne si in special al dezvoltarii capitalismului industrial in secolul al XIX-lea. Ea apare ca un protest la adresa liberalismului, a burgheziei in ascensiune. Socialistii preconizau o forma de organizare sociala, in care interesul societatii primeaza in fata interesului individual sau al unui grup restrans. Primele manifestari ale ideologiei socialiste aveau un caracter utopic deoarece solutiile propuse se bazau pe existenta egalitatii depline intre membrii societatii. Cei mai de seama reprezentanti ai socialismului utopic din secolul al XIX-lea au fost englezul Robert Owen si francezii Charles Fourier si Saint Simon.

Ideologia socialista propriu-zisa, asa numitul "socialism stiintific", a fost fundamentata de germanii Karl Marx si Friedrich Engels. Acestia publica in 1848 lucrarea "Manifestul Partidului Comunist" care devine baza teoretica a ideologiei socialiste. Marx sustinea ca societatea capitalista este impartita in clase sociale antagonice datorita modului inechitabil de repartitie a mijloacelor de productie si a bunurilor. Socialismul marxist este o teorie bazata pe conceptia materialismului istoric care sustine ideea ca "lupta de clasa" este motorul istoriei. Clasa muncitoare este cea oprimata si munca ei exploatata de burghezie. De acea "proletariatul" era clasa revolutionara care va inlocui capitalismul cu o noua societate, cea socialista in care se va institui proprietatea comuna, va avea loc o repartitie echitabila a bunurilor, iar membrii societatii se vor bucura de egalitate deplina.

Ideologia socialista a cunoscut insa forme diverse de interpretare, determinand ample confruntari ideologice in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Socialistii anarhisti criticau mult mai radical societatea capitalista si toate formele de guvernare, inclusiv statul si partidele politice. Ei sperau ca o greva generala spontana va provoca prabusirea acestuia. Folosesc atentatul ca instrument politic de destabilizare a societatii. Spre sfarsitul secolului al XIX-lea castiga tot mai multi adepti socialismul reformator, care preconiza folosirea mijloacelor nonviolente de cucerire a puterii. Spre sfarsitul secolului al XIX-lea ideile socialiste au patruns si in Romania. Principalul teoretician al socialismului a fost Constantin Dobrogeanu Gherea, care a publicat in 1886 manifestul "Ce vor socialistii romani?". Ideile cuprinse in acest manifest au stat la baza programului Partidului Social Democrat al Muncitorilor din Romania, infiintat in 1893.

3. Modernizare in plan economic

Revolutia industriala, aparuta in Anglia sfarsitului de veac al XVIII-lea, s-a generalizat in Europa Occidentala pe parcursul secolului urmator. Inventarea masinilor cu aburi, folosirea lor in industria textila, in minerit si in transporturi au avut drept consecinta o crestere fara precedent a productivitatii muncii. Productia obtinuta in fabricile si uzinele europene a luat drumul pietei, care, reglata de mecanismul liber al cererii si al ofertei, punea in circulatie produse din ce in ce mai ieftine pentru o populatie din ce in ce mai numeroasa.

Dupa 1880, lumea a trecut prin "a doua revolutie industriala". Inlocuirea in industria siderurgica a fierului cu otelul, descoperirea si generalizarea unor noi surse de energie (electricitatea, petrolul, gazele naturale etc.), care se impu要eau treptat in fata celei clasice, carbunele, au constituit doua dintre cele mai importante elemente ale acesteia. Era perioada in care suprematia economica a Angliei lua sfarsit, locul ei fiind ocupat in spatiul european de Germania, iar in competitia mondiala de Statele Unite ale Americii.

Secolul al XIX-lea este secolul revolutiei industriale, cauza marelui avans al Europei si a prelungirilor sale (in primul rand America de Nord) asupra restului lumii. Modernizarea economica a continuat in secolul al XX-lea, in special in a doua jumatate a veacului, prin introducerea noilor tehnologii. Utilizarea com計uterului personal (PC), a comunicatiilor prin satelit, a robotilor si a Internetului reprezinta cateva dintre marile inventii ale epocii contemporane. A crescut enorm cantitatea de informatie care circula prin diferite medii (in special prin Internet). Toate evenimentele care au loc sunt transmise in timp real pe intreg globul datorita acestor noi tehnologii. In fenomenele economice contemporane cel mai important element al procesului de productie a devenit informatia. In acest mod, cei mai calificati oameni nu mai participa in mod direct la fabricarea bunurilor materiale, ci prin crearea, stocarea si prelucrarea informatiei cu ajutorul noilor tehnologii.

4. Urbanizarea si lumea oraselor

Activitatile industriale, comerciale si de credit erau in veacul al XIX-lea in mare masura urbane. Numarul angajatilor in aceste domenii a crescut sensibil, initial prin migratia populatiei rurale catre oras, unde se castiga mai bine si erau mai multe oportunitati. Ulterior, populatia urbana a cunoscut o crestere specta苞uloasa ca urmare a revolutiei demografice, determinata in mare masura de imbunatatirea conditiilor de viata si de progresele din medicina. Daca in prima parte a secolului al XIX-lea, oamenii de curand veniti in orase se stabileau in cartiere periferice, insalubre si acceptau salarii mici, in cea de-a doua jumatate a veacului, statele moderne s-au preocupat de imbunatatirea conditiilor de viata ale populatiei urbane: apar serviciile publice, orasele se sistematizeaza, iar reteaua sanitara si invatamantul primar obligatoriu devin constante ale vietii cotidiene.

Aceasta populatie urbana, cu o cultura omogena, nutrita din lectura foile負oanelor la moda din periodicele populare de mare tiraj ale timpului, dobandea o noua identitate. Ea nu mai apartinea unei lumi ierarhizate, inchise, traditio要ale, ci uneia egalitare, deschise, moderne. Se transformase intr-o asa-numita societate de masa, in interiorul careia diferentele dintre diversele categorii sociale care o compuneau erau minime, atat din punctul de vedere al condi負iilor de trai, cat si din cel al instructiei scolare. Totodata, in Europa celei de-a doua parti a veacului al XIX-lea a aparut si clasa mijlocie, o categorie care avea castiguri financiare insemnate si o cultura consistenta. Atenta la modul de viata al elitelor burgheze ori aristocratice, clasa mijlocie isi conturase un mod de viata care includea investitia in locuinte mai aspectuoase, o anumita moda in vestimentatie sau frecventarea anumitor productii culturale.

5. Modernizarea prin stiinta

Stiinta a cunoscut o dezvoltare spectaculoasa care a schimbat viziunea oamenilor asupra lumii. La inceputul secolului al XIX-lea se credea ca stiinta reprezinta speranta pentru un viitor mai bun al omenirii bazat pe posibilitatea de cunoastere a adevarului pus in slujba crearii unei societati apropiate de perfectiune. Secolul al XX-lea este veacul unei dezvoltari uluitoare a stiintei. Descoperirile in fizica, chimie, biologie, cercetarea spatiului cosmic au fost utilizate in economie si in viata cotidiana, ducand la cresterea calitatii vietii. In ziua de astazi exista opinii autorizate care considera ca problemele complexe cu care se confrunta omenirea (criza de materii prime, criza energetica, poluarea, incalzirea globala etc.) isi vor gasi rezolvarea cu ajutorul cuceririlor stiintei.

Increderea neconditionata in progresul continuu, idee preluata de la enci苞lopedistii francezi ai secolului al XVIII-lea, a dus la un optimism excesiv al oa衫enilor de stiinta, care si-au inchipuit ca pot explica totul in mod rational. Progresul epocii industriale a fost sustinut de o schimbare radi苞ala a modului de a gandi. Secolul al XIX-lea este dominat de pozi負ivismul lui Auguste Comte, curent care exprima increderea in puterea ratiunii si a cunoasterii. Aflata intr-un proces de evolutie, societatea umana este guvernata de legi asemanatoare universu衍ui fizic, totul fiind supus observatiei si experimentului. Increderea nemarginita in puterea stiintei eliberate de orice implicatii metafi述ice a dus la combaterea Bisericii si la tendinta de laicizare a societatii. Oamenii de stiinta erau sfintii epocii industriale. Pe aceeasi directie se inscrie si evolutionismul lui Charles Darwin, potrivit caruia toate fiintele vii se inscriu pe o linie de dezvoltare ascen苓enta, de la simplu spre complex.

Inceputul secolului XX a amendat insa radacinile pozitivismului si ale evolutionismului. Sigmund Freud (1916) si Carl Gustav Jung pun in evidenta rolul inconstientului in viata omului, sustinand ca indivizii nu sunt condusi in actiunile lor de ratiune, ci de instincte. Albert Einstein redefineste bazele newtoniene ale fizicii, punand totul sub semnul relativitatii (teoria relativitatii - 1905). William James propune o abordare pragmatica, potri赳it careia orice idee care "functioneaza" este adevarata, iar ade赳arul nu mai este imuabil, ci creat prin actiunea umana. Henri Bergson analizeaza timpul, spatiul sau libertatea dintr-o perspec負iva metafizica, respingand abordarile materialiste si mecaniciste ale realitatii. Din perspectiva sa, elanul vital este forta creatoare care determina evolutia vietii, iar intuitia este metoda de cunoas負ere cu adevarat profunda. Friedrich Nietzsche se opune cu vehementa credintei in existenta unei structuri obiective a lumii, unei realitati profunde, propunand in schimb simturile si simtul comun ca mijloace utile de intelegere a lumii. Avand puternice radacini in secolul al XIX-lea, materialismul dialectic si istoric exprima viziunea marxist-leninista despre evolutia societatii. Intuitionismul lui Henri Bergson, fenomenologia lui Edmund Husserl sau existentialismul reprezentat de Martin Heidegger si Jean-Paul Sartre vor influenta puternic dezvoltarea stiintei, literaturii si artei secolului XX.

6. Modernizare in cultura si arta

Formarea societatii moderne a impus conditii favorabile infloririi literaturii si artelor. Mai multi factori au facut ca realizarile culturale, pana atunci accesibile unui numar restrans de oameni, sa poata fi apreciate de cercuri din ce in ce mai largi de cetateni: dezvoltarea presei si a tiparului, deschiderea saloanelor de expozitie in care erau expuse publicului larg productiile artistilor plastici, cresterea procen負ului de populatie instruita in urma extinderii retelei de invatamant. Democratizarea accesului la cultura a fost posibila cu precadere datorita fotografiei, cinematografului, radioului si presei scrise. Stralucirea marilor capitale, Paris, Berlin, Viena, Londra, a atras circulatia ideilor si a curentelor culturale si a demonstrat unitatea intelectuala a elitelor europene occidentale. Principalele curente culturale si artistice apar in contextul in care omul este capabil sa descopere mecanismele universului si incearca sa dirijeze evolutia societatii omenesti. Modernizarea structurilor politice si economice, sociale si juridice in Europa Rasariteana a generat, in contextul afirmarii fiintei nationale, o noua ideologie. Conflictul de idei in lumea europeana a condus la noi viziuni despre modernizare in randul elitei intelectuale, reflectat prin manifestarea succesiva, dar si concomitenta a curentelor culturale precum: romantismul, realismul, impresionismul, naturalismul, parnasianismul, simbolismul.

6.1. Romantismul. In domeniile literaturii si artei, secolul al XIX-lea a debutat prin afir衫area romantismului, curent cultural care respingea canoanele impuse de academism. Exprimarea libera a sentimentelor si trairilor, cautarea mode衍elor eroice in istorie, valorizarea idealurilor nationale si democratice au reprezentat trasaturi definitorii ale operelor artistice si literare romantice, manifestandu-se

* in proza lui Victor Hugo si Walter Scott, in poezia lordului Byron, a lui Heinrich Heine sau Aleksandr Puskin,

* in creatia muzicala a lui Schubert, Schumann sau Chopin,

*in pictura lui Eugene Delacroix.

Romantismul romanesc se adre貞eaza deopotriva istoriei si folclorului ca surse pentru afirmarea unei spiritualitati nationale. La aceasta au contribuit deopotriva isto訃ici si oameni politici revolutionari - Balcescu si Kogalniceanu - scriitori - Ion Heliade Radulescu, Carlova, Bolintineanu, Asachi - pictori - Constantin Lecca, Theodor Aman - poeti ca Alecsandri si, mai apoi, ca ultimul mare romantic al Europei, Mihai Eminescu - innoitor neegalat si profund al expresiei poetice romanesti, ganditor si spirit superior, carturar de impresionanta eruditie.

6.2. Realismul. Daca romantismul a insemnat exteriorizarea sentimentelor, a emotiilor, realismul a cautat sa descrie cu atentie si raceala societatea acelor vremuri, constituindu-se astfel intr-o reactie antiromantica. La mijlocul secolului al XIX-lea, realismul aducea o viziune noua in creatia artistica, incercand sa realizeze o fotografie a societatii contemporane asa cum era ea, prin reprodu苞erea fidela si obiectiva a realitatii si a psihologiei umane, se mani苯esta un nou curent cultural si artistic, realismul. Realismul a lansat in literatura nume prestigioase:

* Balzac si Flaubert - in Franta,

* Dickens - in Anglia, Ibsen - in Norvegia,

*Lev Tolstoi si Feodor Dostoievski - in Rusia, Mark Twain - in Statele Unite ale Americii.

Realismul romanesc - pus in slujba idealurilor nationale in epoca Razboiului de Independenta - a oferit creatii atat in literatura, cat si in pictura Nicolae Grigorescu si Ion Andreescu. Critica sociala a burgheziei a dat nastere creatiei dramaturgice a lui Ion Luca Caragiale.

Progresul cultural romanesc se realiza pe fondul infruntarii de idei in jurul problemei necesitatii modernizarii, a ritmului si cailor acesteia. In acest context, dand glas temerilor ca un ritm rapid ar putea altera fondul spiritual national, ar crea o societate bazata pe valori false si imitatie, Titu Maiorescu lanseaza teoria "formelor fara fond", fara a respinge insa nevoia de modernitate. Adeptii progresului rapid si profund justificau greutatea schimbarilor si nu le considerau un motiv de respingere a progresului.

Catre sfarsitul veacului, dar mai ales in secolul urmator, cultura si arta moderna au depasit granitele impuse de realism, cautand sa dea glas impresiilor abstracte ale artistilor, ca reflex al irationalitatii umane. Astfel, au aparut, spre exemplu, impresionismul sau cubismul in artele plastice ori simbolismul in literatura. Societatea de masa, nascuta in amurgul veacului al XIX-lea, nu aprecia insa cultura moderna, ea fiind atrasa de spectacole de varietati, de cinematograf, de reviste ilustrate etc., adica de asa-numita cultura de masa urbana.

La cumpana secolelor al XIX-lea - al XX-lea, simbolismul si parnasianismul exprimau dorinta de desprindere de realitatea imediata si de cautare a unor noi valori cul負urale. In artele plastice, ultimele decenii ale secolului al XIX-lea au fost marcate de impresionism, exprimare a cautarilor pentru redarea unor nuante si fenomene subtile ale luminii si ale miscarii. Mijloacele de expresie utilizate de oamenii de cultura sunt atat de noi si de neasteptate, incat se poate vorbi, in a doua jumatate a veacului al XIX-lea, de o revolutie in creatia literara si artistica.

6.3. Impresionismul. Aparitia impresionismului reprezinta un moment revolutionar in istoria artelor. Artistii isi arata trairile si sentimentele fara a se mai preocupa de reprezentarea fidela a realitatii, asa cum este perceputa de ochiul omenesc. Pictand in aer liber, impresionistii fac din lumina elementul principal al compozitiilor lor. Figurile, obiectele sunt estompate de culoarea stralucitoare care irumpe din tablourile artistilor. O astfel de maniera de a picta nu era inteleasa de publicul vremii, picturile impresionistilor nefiind expuse in saloanele oficiale de expozitie. Franta este centrul unde apar aceste inovatii revolutionare, numele unor artisti precum Monet, Manet, Renoir, Pissaro, Degas, fiind intalnite astazi in cele mai de seama muzee ale lumii. Curajul impresionistilor de a se indeparta de mo苓ul traditional de a face arta a deschis camp larg inovatiilor celor mai indraznete. Spre sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul celui urmator a aparut o multitudine de curente artistice care se indepartau de modul traditional in care artistii creasera timp de doua milenii, pe baza regulilor puse in aplicare inca in antichitatea greaca. Intre cele mai insemnate sunt: postimpresionismul (Van Gogh, Cezanne, Gauguin), fovismul (Matisse), cubismul (Picasso) etc.

6.4. Curente culturale europene in secolul al XX-lea. Realitatile si problemele societatii secolului al XX-lea, eve要imentele istorice majore si transformarile petrecute in istoria ome要irii au generat noi forme de gandire intelectuala si de atitudine culturala. Protestul fata de razboi, fata de uniformizare si tehnicizare, cautarea unor noi forme artistice au reprezentat cateva dintre trasaturile culturii perioadei interbelice. Totodata, aparitia culturii de masa a dus la decaderea culturii traditionale si, prin intermediul publicitatii, la incurajarea consumului de masa, dar si la standardizarea gusturilor publicului, la impunerea unor modele comportamentale noi. In tarile cu regimuri politice totalitare, cultura de masa a reprezentat un instrument de propaganda in slujba puterii politice.

O noua miscare culturala, modernismul, incluzand dome要iile artei, arhitecturii, muzicii si literaturii, a aparut inainte de 1914, cand artistii se revolta impotriva traditiilor academice si istorice, refuza ideea de frumos, de perfectiune. Temele abordate si, mai ales, formele noi de expresie artistica sunt in stransa legatura cu ideile si starea de spirit generate de realitatile istorice. Modernismul se caracterizeaza printr-o varietate de curente literar-artistice sau doar artistice; cubismul, expresionismul, futurismul, dadaismul, suprarealismul. Proza genereaza productii literare moderne in:

*romanul istoric, romanul de analiza interioara (Marcel Proust, James Joyce);

*romanul existentialist (Franz Kafka, Albert Camus, William Faulkner).

*In creatia poetica se remarca poezia revolutiei, a rezistentei, cea militanta socialista si lirica personala.

* In dramaturgie, modernizarea creatiei se reflecta in teatrul de idei de catre Bernard Shaw, Luigi Pirandello, Eugene O'Neill, Federico Garcia Lorca.

In arta exceleaza cubismul, prin picturile francezului Georges Braque si ale spaniolului Pablo Picasso, expresionismul germanilor Ernst Ludwig Kirchner, Emile Nolde, dar si al norvegianului Edvard Munch,

futurismul promovat de pictorii italieni Umberto Boccioni, Gino Severini,

suprarealismul lui Salvador Dali, dar si al romanului Victor Brauner.

Filosofia europeana interbelica a fost dezvoltata de ganditori si scriitori ca Jean Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Albert Camus. Cultura europeana a continuat sa fie perceputa, in mare parte, datorita diplomatiei culturale, ca un model pentru restul lumii. Aceasta s-a dez赳oltat cu precadere dupa al Doilea Razboi Mondial, urmarind strangerea legaturilor dintre state. Dupa al Doilea Razboi Mondial, progresele in plan tehnic si social, mai ales in statele occidentale, dezvoltarea rapida a mijloacelor de comu要icare in masa au produs anumite modificari ale practicilor culturale in favoarea cinematografiei, a televiziunii si a noilor tehnologii informatice. In perioada postbelica, modelele arhitecturale au accentuat caracterul functional si social al edificiilor, printre arhitectii epocii numarandu-se Le Corbusier, A. Aalto, M. Breuer, R. Bofil.

Incepand cu mijlocul secolului XX, a inceput sa se manifeste o noua forma de cultura, specifica tinerilor, care, imbracand forma unei "contra-culturi", se constituie intr-o alternativa la cultura oficiala. Foarte influenta, cultura tinerilor indica existenta unor valori, idealuri si aspiratii specifice, o schimbare profunda a raportului dintre generatii. Din aceasta perspectiva, secolul XX poate fi perceput si ca o epoca a protestelor tineretului, a unui conflict tot mai evident intre valorile promovate si maniera de exprimare a diferitelor generatii. Din punct de vedere al artelor, dar si al filosofiei, ultimele decenii ale secolului XX fac trecerea de la modernism la postmodernism.

6.5. Preocupari culturale in spatiul romanesc, pana la Primul Razboi Mondial. Dezvoltarea literaturii si artei a fost caracterizata, pe de o parte, de racordarea mediului cultural romanesc la cel occidental si, pe de alta parte, de cultivarea specificului national, prin alegerea temelor de inspiratie din creatia folclorica sau din trecutul istoric. Au aparut primele publicatii in limba romana (Curierul romanesc, Albina romaneasca - 1829; Gazeta de Transilvania - 1838). Un rol deosebit in promovarea culturii nationale a revenit societatilor literare, artistice si stiintifice ca de pilda, Societatea Academica Romana (Bucuresti, 1867), devenita, din 1879, Academia Romana.

In plan cronologic si tematic, literatura romana moderna s-a structurat pe doua etape: pasoptismul, atasat valorilor romantismului, reprezentat de I.H. Radulescu, V Alecsandri, C. Negruzzi, si epoca marilor clasici, ilustrata de T. Maiorescu, M. Eminescu, I. Creanga, I.L. Caragiale, G. Cosbuc, O. Goga, I. Slavici. Arta romaneasca a secolului al XIX-lea fost repre述entata de Th. Aman, Gh. Tatarescu, N. Grigorescu, I. Andreescu, St. Luchian (pictura).

6.6. Tendinte in cultura romaneasca a secolului al XX-lea. Constituirea statului national unitar si afirmarea Romaniei in randul statelor europene moderne s-a reflectat in plan cultural printr-o ampla efervescenta a for衫elor si modalitatilor de expresie, ca si prin deschiderea spre cultura europeana, fara a nega valoarea specificului national. Scriitori din pe訃ioada interbelica, precum Ion Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, George Bacovia, Mircea Eliade, Lucian Blaga si Al. Phillipide, au ilustrat curentele culturale ale vremii. Printre reprezentantii culturii romane s-au numarat si femei, devenite cunoscute in Europa pentru preocuparile lor literare, precum Elena Vacarescu, prima femeie primita in Academia Romana, Martha Bibescu si Anna de Noailles.



Cultura romaneasca a perioadei interbelice este marcata de confruntarea dintre modernism si traditionalism. Traditionalismul ramane o componenta fundamentala, argumentata de Garabet Ibraileanu, teoretician al "specificului national", promovata neobosit de revista Viata Romaneasca, ilustrata de poezia lui Goga, de proza lui Sadoveanu, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu si chiar de o parte a creatiei lui Lucian Blaga. Traditionalismul este accentuat de teoreticienii ideologiei de dreapta, Nae Ionescu, in special. Aspiratia spre europenism, componenta opusa, dar fericit complementara era cea de-a doua orientare a culturii romanesti. In anii '20, raspunzand curentelor traditionaliste, Eugen Lovinescu sustinea necesitatea sincronizarii cu modernitatea occidentala. Revista Sburatorul si cenaclul cu acelasi nume au devenit principalele tribune de imprimare a modernismului in evolutia literaturii romane. Ca scriitori modernisti romani s-au consacrat nume precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Ion Barbu, Camil Petrescu, George Calinescu. In cultura romana modernismul a luat si formele avangardismului, promovat de reviste ca Unu, Contimporanul si ilustrat de nume devenite cele苑re in cultura europeana: Tristan Tzara - doctrinarul dadaismului - si Eugen Ionesco - dramaturgul "absurdului". Pledoaria pentru concilierea modernism-traditionalism a pus in evidenta fundamentul vicios al polemicii "indarjirea unei superficialitati pe care o ameninta alta superficialitate" (Camil Petrescu).

Figura centrala in miscarea artistica moderna si un pionier al abstractizarii, romanul Constantin Brancusi este considerat parintele sculpturii moderne. Sculpturile sale (Poarta sarutului, Coloana fara sfarsit, Pasarea maiastra, Masa Tacerii) se remarca prin eleganta formei si utilizarea sensibila a materialelor, combinand simplitatea artei populare romanesti cu rafinamentul avangardei pariziene. In arhitectura, miscarea artistica Art Nouveau, cu larga raspandire europeana, dar si nord-americana, face tranzitia de la specificul secolului al XIX-lea la modernismul secolului al XX-lea. Stilul arhitectonic Art Nouveau utilizeaza noile materiale de constructie: fierul, betonul si sticla. Modernismul este liniar, simplu si ieftin de realizat, mai apropiat de estetica simplificatoare si relativ bruta a designului industrial. Postmodernismul respinge granitele rigide intre stiluri si favorizeaza eclectismul, amestecul de idei si forme: "Reia elemente gotice la o cladire baroca cu intrare neoclasica, iar gradina ar putea fi japoneza" (Mircea Malita).

Arhitectura romaneasca in secolul al XX-lea dezvolta atat stilul romantic, cat si stilul eclectic, in care vechile forme arhitec負onice se imbina cu cele venite din afara. Stilul romantic se evidentiaza prin Palatul Sutu si Casa Filipescu. Stilul eclectic aduce reali述ari de exceptie ca: Ateneul Roman, Palatul Cantacuzino, Palatul Justitiei, Palatul Bancii Nationale, cladirea CEC-ului din Bucuresti, Teatrul National din Iasi, Casinoul din Constanta, in timp ce modernismul monumental se regaseste in arhitectura Facultatii de Drept, a Institutului Agronomic, a Palatului C.F.R.

In perioada postbelica, legaturile culturale dintre Romania si restul Europei au fost limitate de regimul comunist. Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, dirijorul Sergiu Celibidache, muzicianul Constantin Brailoiu, aflati in exil, au continuat sa reprezinte cultura romaneasca. Dupa inlaturarea regimului comunist, deschiderea politica a Romaniei spre spatiul euro-atlantic a fost insotita de dorinta de a reveni in marea familie culturala europeana.

7. POLITICI CULTURALE

7.1. Politici educationale in secolul al XIX-lea. Propagarea revolutiei industriale, dezvoltarea economica, urbanizarea, dar si afirmarea statelor nationale au facut ca, in secolul al XIX-lea, guvernele sa acorde o atentie sporita educatiei si invatamantului. Dezvoltarea invatamantului a fost insotita, pe intregul continent european, de modernizarea programelor scolare, a manualelor, ca si de cresterea constanta a numarului de elevi. De o atentie deosebita s-au bucurat invatamantul primar si cel secundar, introducerea gratuitatii scolarizarii primare, reducerea analfabetismului, dezvoltarea invatamantului de stat. In unele tari, de pilda in Franta, au fost luate masuri in vederea laicizarii invatamantului. Totodata, obiectivele educatiei scolare erau acelea de a asigura formarea unor cetateni devotati statului caruia ii apartineau.

Actiunea de modernizare a invatamantului porneste din Europa Occidentala aflata in plina revolutie industriala. A fost elaborata o legislatie scolara corespunzatoare. In Franta, cu toate schimbarile politice ce au avut loc, invatamantul a fost o preocupare constanta. Prin "legea Guizot" din 1833 s-a impus fiecarei comune obligatia de a intretine o scoala elementara. In celelalte tari europene atentia guvernelor a fost canalizata in primul rand asupra invatamantului primar, menit sa asigure baza instruita a natiunii. In Belgia legislatia scolara a determinat o vie disputa intre catolici, care doreau mentinerea controlului biserici asupra invatamantului si liberali care au introdus invatamantul primar public, laic si partial gratuit. Diferitele tipuri de scoli au realizat difuziunea culturii in functie de cerintele fiecarui nivel social. Sporirea numarului cititorilor, alaturi de inmultirea mijloacelor tehnice au asigurat extinderea activitatii editoriale, a publicatiilor periodice.

Daca in secolul al XVIII-lea, in Principate, cursurile scolare erau sustinute indeosebi in limba greaca, de la inceputul secolului urmator s-a trecut la promovarea invatamantului in limba romana, un rol deosebit in acest sens revenindu-le lui Gheorghe Asachi in Moldova (fondatorul Scolii de la Trei Ierarhi, Iasi) si lui Gheorghe Lazar in Tara Romaneasca (Scoala de la Sfantul Sava, Bucuresti).

Reteaua scolara urbana si rurala s-a dezvoltat in urma adoptarii unei legislatii menite a incuraja modernizarea invatamantului. Prima lege speciala adoptata in timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (Legea Instructiunii Publice - decembrie 1864) introducea invatamantul primar obligatoriu si gratuit. Ea era menita sa asigure educatia scolara de baza a natiunii, garantata si prin constructia de scoli in toate localitatile, tiparirea de manuale, plata salariilor ca苓relor didactice din bugetul statului. Acesteia i s-a adaugat, mai tarziu, legea initiata de Spiru Haret, sustinatorul celei mai cuprinzatoare reforme scolare din Romania moderna. Legea Haret (1899) a conso衍idat scoala primara romaneasca, prin extinderea retelei scolare ca urmare a construirii "Scolilor Haret" si a organizat scoala secundara cu opt clase, ca in majoritatea statelor europene. Si in Transilvania, prin grija comunitatilor satesti, ponderea stiutorilor de carte care frecventau cursurile se ridica la 63%, in ciuda politicii de maghiarizare a invatamantului public, sustinuta de guvernul de la Budapesta. Ca institutii fundamentale care au stat la baza modernizarii Romaniei au fost si societatile si asociatiile culturale. Dintre acestea, Societatea literara romana (1866), Academia Romana din anul 1879, s-a impus ca fiind cea mai importanta institutie de cultura. Scopul ei principal era promovarea "culturii, limbii si istoriei nationale, a literelor, stiintelor si artelor frumoase". Invatamantul superior din a doua jumatate a secolului al XIX-lea a fost reprezentat de institutii de prestigiu precum Universitatile din Iasi (1860), Bucuresti (1864), Cluj (1871) si Cernauti (1874).

Cultura a fost asumata in secolul al XIX-lea ca o problema de stat, fiind adoptate masuri politice pentru sustinerea ei. Trasaturi fundamentale ale epocii au fost perfectionarea invatamantului si eforturile pentru reduce訃ea analfabetismului. Totodata, au fost incurajate constituirea de asociatii culturale, academii nationale manifestarile expozitionale. Preocuparea pentru urbanism a permis avantul arhitecturii, construirea unor edificii impresionante (gari, biblioteci, monumente, cladiri guvernamentale) si utilizarea unor materiale noi, precum betonul armat, otelul si sticla.

7.2. Scoala si educatia in secolul al XX-lea. Evolutia regimurilor politice, ca si formarea noilor state europene dupa Primul Razboi Mondial au determinat guvernele sa acorde atentie sporita mediului scolar si educatiei in general. Legislatia scolara din perioada interbelica a pus accentul pe raspandirea stiintei de carte, pe construirea de scoli noi si pe dezvoltarea invatamantului secundar si superior. In acelasi timp, mai ales din anii '20, s-au inmultit scolile tehnice si de meserii, invatamantul raspunzand astfel nevoilor crescute ale industriei in privinta mainii de lucru calificate.

Politica educationala a fost abordata diferit in statele cu regimuri demo苞ratice fata de cele cu regimuri totalitare. In acestea din urma, educatia avea ca scop manipularea cetatenilor si transformarea lor in supusi devotati lipsiti de vointa de a se opune regimului politic. In Italia fascista, in Germania nazista, in U.R.S.S. sau, dupa al Doilea Razboi Mondial, in statele europene cu regimuri comuniste, scoala a reprezentat si un mijloc de inregimentare a tinerilor in structurile sistemului totalitar. In perioada postbelica, evolutia invatamantului s-a caracterizat prin cresterea alocarilor bugetare pentru domeniul educatiei sporirea numa訃ului elevilor si al absolventilor cu studii medii si superioare, preocuparea constanta pentru dezvoltarea educatiei permanente, a educatiei pentru cetatenie democratica (indeosebi dupa 1989, cand fostele state comuniste europene au revenit la democratie), pregatirea tinerilor pentru societatea bazata pe cunoastere.

Cultura este astazi inteleasa ca un factor care exprima gradul de dezvoltare al unei societati, calitatea vietii, integrarea sociala a unor grupuri etc. Aderarea la Uniunea Europeana presupune un proces de echilibru intre valorile culturale comune si cele nationale, specifice; astfel, diversitatea culturala este inteleasa ca o bogatie a patrimoniului european si nu o sursa de divizare si conflicte. In acest context, o functie importanta a politicilor culturale vizeaza conservarea identi負atii si pastrarea diversitatilor, dar si stimularea creativitatii cetatenilor, protectia minoritatilor etc. In elaborarea politicilor culturale se are in vedere: pastrarea patrimoniului, marturie a unor mo衫ente istorice sau a unor realizari culturale remar苞abile. Pastrarea patrimoniului are un rol deo貞ebit in conservarea identitatii nationale; dezvoltarea turismului ca o activitate menita sa puna in valoare patrimoniul cultural si natural al unei tari, cunoasterea si intelegerea reciproca. In acelasi timp, turismul aduce venituri necesare pentru proiectarea altor activitati in cadrul politicilor culturale; conservarea si dezvoltarea muzeelor, arhivelor si bibliotecilor; incurajarea industriilor culturale. Acestea includ, radioul, televiziunea, editurile, casele de discuri, industria mobilei si a designului, moda, publicatiile (ziarele si revistele) etc.

In acelasi timp, politicile culturale vizeaza respectarea unor drepturi ale omului, inscrise in documente internationale: dreptul de acces la viata culturala, dreptul de participare la viata culturala, dreptul respectarii identitatii culturale, dreptul de acces la patrimoniul cultural etc. In aceasta directie, Consiliul European din noiembrie 2001 a adoptat "Rezolutia cu privire la rolul culturii in Uniunea Europeana", care considera cultura "un element esential al integrarii europene, mai ales in contextul extinderii Uniunii." Uniunea sprijina politicile culturale ale statelor membre prin finantari realizate in cadrul unor programe, cum ar fi Cultura 2000 sau Media (aprobate de Parlamentul European si Consiliul European in anul 2000). De asemenea, fondurile structurale acordate de UE pot fi utilizate in conditiile in care, de exemplu, dezvoltarea unei regiuni sau activitati economice prezinta si o componenta culturala (de exemplu, protejarea unei activitati traditionale sau lucrari de restaurare).

8. identitatile nationale

In Europa centrala si rasariteana, alfabetizarea, industrializarea si urbanizarea au avut un ritm foarte lent. Existent inca din Vechiul Regim, decalajul tehnologic sau de civilizatie fata de Europa occidentala s-a pastrat si adancit in prima parte a secolului al XIX-lea. Constientizarea decalajului de catre elita intelectuala sau politica din centrul si sud-estul batranului continent a pus in circulatie ideea ca Occidentul este modelul ce trebuia urmat (imitat) pentru ca Europa orientala sa se modernizeze. Astfel, isi vor face aparitia in cultura politica a zonei ideile moderne liberale, care au constituit esenta codului libertatilor civile. Insa tot pe aceasta cale, a prins contur si ideea diferentei, a identitatii nationale, cu atat mai mult cu cat majoritatea popoarelor din Europa centrala si rasariteana nu aveau un stat propriu si se gaseau in componenta imperiilor austriac (Austro-Ungaria dupa 1867), german, otoman sau rus.

Din perspectiva politica, concepte precum "natiune", "nationalism" sau "identitate nationala" au fost si sunt inca in centrul proiectelor politice ale lumii moderne. In mod cert, lupta pentru afirmarea identitatii nationale reprezinta dominanta secolului al XIX-lea si a avut fundamente etnice. Italienii, germanii sau romanii, dar si multe alte popoare ale Europei au incercat sa se reuneasca in granitele aceluiasi stat. A fost momentul in care, sub influenta scriitorilor romantici si a artistilor militanti, s-a creat un sentiment de solidari負ate care mergea dincolo de orice alte interese. Asocierea ideilor de libertate si de natiune a creat o fantastica emulatie in randul popoarelor europene si a impins aproape intreaga Europa spre revolutia pasoptista. Revolutia romantica nu a putut face fata fortei militare concentrate impotriva sa. Ideea de natiune insa a ramas si va da roade cativa ani mai tarziu. Trecand de la romantism la rea衍ism, germanii si italienii isi vor realiza obiectivul national utilizand aceeasi arma a razboiului. La randul lor, romanii folosesc contextul international favorabil creat de un alt razboi, cel al Crimeii, si, prin dubla alegere a lui AI. I. Cuza, fac primul pas spre statul national. In 1867, ungurii obtin un statut preferential in cadrul Imperiului Habsburgic, in cazul polonezilor verdictul fiind insa inca o data amanat, ca si in cel al popoarelor din Balcani.

Constituirea statelor nationale. Expresie a evolutiei politice si istorice de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, constituirea natiunilor - comunitati umane coerent structurate, cu o identitate etnica, lingvistica si istorica proprie, a reprezentat totodata rezultatul impunerii burgheziei in plan social si politic. Acest proces a marcat cu deosebire perioada dintre anii 1815 si 1914 ("Secolul nationali負atilor"). Astfel, de pilda, pe continentul european, in aceasta perioada, si-au indeplinit treptat nazuintele de independenta si unitate nationala belgie要ii, romanii, italienii, germanii, norvegienii, in timp ce imperiile multinationale, austro-ungar, rus sau otoman, s-au confruntat cu revoltele popoa訃elor supuse, ce au determinat, in cele din urma, dezagregarea lor. La asigu訃area coeziunii statelor nationale europene au contribuit politicile de stat, manifestate prin impunerea invatamantului obligatoriu, a limbii oficiale, a votului universal si a recrutarii obligatorii in sistemul militar.

Secolul al XIX-lea a fost denumit "secolul nationalitatilor" deoarece in acest secol a avut loc o puternica afirmare a ideologiilor nationale si a actiunilor in vederea punerii lor in practica. In prima jumatatea a secolului al XIX-lea se afirma cu precadere nationalismul romantic, reprezentat de ganditori si oameni politici precum Jules Michelet, Giuseppe Mazzini, Nicolae Balcescu. Ei porneau de la ideea ca nu se poate construi nimic durabil decat pornindu-se de la istorie. Lupta pentru eliberarea si unitatea nationala a popoarelor aflate sub dominatia unor state de alta nationalitate si religie este legitimata prin intrebuintarea unei limbi comune si apartenenta la aceeasi religie. Asociat cu ideea liberala, nationalismul romantic considera statul national ca fiind ideal pentru dezvoltarea societatii moderne.

Miscari nationale in prima jumatate a secolului al XIX-lea. In zona Balcanilor se dezvolta dupa 1815 primele miscari nationale, care pun in cauza Actul final al Congresului de pace de la Viena. Zona Balcanilor formeaza un veritabil mozaic etnic dar intre provinciile din zona respectiva exista o anumita unitate data de religia ortodoxa. In 1821 grecii incep lupta de eliberare nationala prin rascoala antiotomana condusa de Alexandru Ipsilanti si sprijinita de Rusia. In ianuarie 1822 Grecia isi proclama independenta la care turcii raspund cu masacrarea a 22.000 de greci din insula Chios. Masacrul de la Chios determina interventia puterilor Europei. Imperiul Otoman a fost nevoit sa recunoasca statul grec prin tratatul de la Adrianopol din 1829. La 3 februarie 1830 ia nastere statul national grec. Miscarea nationala s-a extins in perioada urmatoare. Apar tot mai multe societati secrete: "carbonarii" in Italia, "comuneros" in Spania, "Burchenschaften" in statele germane, "Fratia" in Tara Romaneasca, care vor impulsiona miscarea liberala si nationalista.

In 1830 in Belgia izbucneste o revolutie burgheza si nationala impotriva hotararii marilor puteri din 1815, de unire cu Olanda. Congresul belgian a proclamat independenta Belgiei la 4 octombrie 1830, independenta recunoscuta de Olanda in 1839. Aspiratiile nationale au avut un rol deosebit in Imperiul Habsburgic in timpul revolutiilor de la 1848. Ele au determinat fie o miscare de desprindere a natiunilor dintr-un imperiu formandu-se state nationale - cazul Imperiului Habsburgic - fie una de reunire intr-un stat national a unor unitati statale separate (Germania), fie mixta, de deprindere de sub dominatia straina si de reunire (Italia, Romania).

Unificarea nationala. Dupa 1848 in centrul vietii politice si social-culturale a Principatelor Romane se afla ideea infaptuirii unitatii nationale. Situatia internationala de dupa razboiul din Crimeea (1853-1856) devine favorabila indeplinirii acestui ideal. Unirea Principatelor Romane este luata in discutia Congresului de Pace de la Paris din 1856, devenind o problema europeana. Marile puteri au hotarat aici consultarea romanilor cu privire la unire, prin intermediul unor Adunari ad-hoc. Acestea, convocate in anul 1857 la Bucuresti si Iasi, se pronunta in unanimitate pentru unirea Principatelor intr-un singur stat sub numele de Romania. Ignorand propunerile Adunarilor ad-hoc, Conventia de la Paris din 1858 a trasat un cadru incomplet pentru unirea celor doua Principate Romane. Trecand peste prevederile Conventiei si impunandu-si propria vointa romanii aleg, la 5 ianuarie 1859 in Moldova si la 24 ianuarie 1859 in Muntenia, pe Alexandru Ioan Cuza drept unic domnitor. Alegerea aceluiasi domnitor in ambele Principate a avut rolul hotarator in infaptuirea Unirii.

Unificarea Italiei s-a realizat in mai multe etape, prin mijloace diferite: razboiul, actiunea revolutionara si calea diplomatica. Initiativa actiunii de unificare a avut-o Piemontul al carui rege, Victor Emanuel al II-lea (1849-1878) se bucura de sprijinul nationalistilor italieni. Artizanul acesteia a fost insa Camillo Cavour, ajuns prim-ministru din 1852. Prima etapa a fost razboiul contra Austriei pentru eliberarea nordului Italiei. Cavour a obtinut promisiunea de sprijin din partea Frantei. Armata franco-piemonteza ii invinge pe austrieci la Magenta si Solferino. Prin pacea incheiata, Piemontul elibereaza Lombardia, dar Venetia ramane austriecilor. Franta primea in schimb Nisa si Savoia. A doua etapa este reprezentata de cele doua actiuni revolutionare: ducatele Parma, Modena, Romagna si Toscana care au rasturnat vechiul regim si s-au unit cu Piemontul, iar apoi s-a declansat o revolutie nationala in Sicilia care apartinea regatului Neapole. Sub conducerea lui Giuseppe Garibaldi, 1.000 de voluntari au eliberat Sicilia si apoi Neapole, care s-au unit cu Piemontul. Noul stat italian care reunea cea mai mare parte a teritoriilor italiene l-a proclamat rege al Italiei pe Victor Emanuel al II-lea. Ramaneau in afara statului italian Venetia, detinuta de habsburgi si Statul papal aparat de francezi. In 1866, cand izbucneste razboiul dintre Prusia si Austria, Italia se aliaza cu Prusia si in urma victoriei asupra Austriei, Italia obtine Venetia. Unificarea Italiei se incheie in 1870, cand trupele franceze se retrag din Roma care este proclamata capitala statului italian.

Unificarea Germaniei a fost pregatita economic prin uniunea vamala (Zollverein) initiata de Prusia in 1828, la care au aderat cea mai mare parte a statelor germane. Austria dorea ca unificarea statelor germane sa se realizeze sub egida sa. Rivalitatea dintre Austria si Prusia a dominat procesul de unificare al Germaniei. Unificarea, sustinuta de cancelarul Bismarck, s-a realizat in urma a trei razboaie initiate de Prusia. Primul, in 1864, impotriva Danemarcei, pentru ducatele germane Schleswig si Hollstein. Prusia, aliata cu Austria, declara razboi Danemarcei, pe care o inving. Danemarca cedeaza ducatele care sunt impartite intre Prusia si Austria. In 1866 izbucneste conflictul intre Prusia si Austria din care victorioasa iese Prusia, in batalia de la Sadova. Prin tratatul de la Praga, din august 1866, Austria este exclusa din Confederatia Germana. Prusia pune bazele Confederatiei Germane de Nord. Din Confederatie nu fac parte statele din sud, care erau sustinute de Franta. Unificarea Germaniei se incheie in urma razboiului Prusiei cu Franta, din 1870-1871. Armata franceza sufera o umilitoare infrangere si capituleaza la Sedan. Statele germane din sud intra in Confederatie. Acest moment marcheaza practic incheierea procesului de unificare a Germaniei. La 18 ianuarie 1871, regele Prusiei Wilhelm I s-a proclamat imparat al Germaniei in Sala Oglinzilor din Versailles. Germania anexa doua provincii franceze: Alsacia si Lorena.

Dupa 1871 ideea nationala si-a schimbat in parte esenta. In anumite state (Franta, Germania) ideea nationala a fost exacerbata ajungandu-se uneori pana la sovinism si xenofobie. La alte popoare, indeosebi la cele care luptau pentru constituirea statelor nationale sau desavarsirea unitatii nationale, nationalismul isi pastreaza forma romantica si liberala. Mentinerea imperiilor multinationale la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea a facut ca problema nationala sa devina tot mai tensionata.

Odata constituite, statele-natiune au promovat la sfarsitul seco衍ului al XIX-lea un alt tip de nationalism, cel al dominatiei si cuceririi. Este cel care creeaza ierarhii intre natiuni si chiar neaga dreptul la existenta al unor natiuni. In mod paradoxal, curentul apare in Franta, este cunoscut si in Anglia sau in Rusia, dar va fi impins la extrem in Germania, unde va imbraca forme agresive, xenofobe si antisemite. Noul context politic international blocheaza dorinta de emancipare a popoarelor slave din Imperiul Habsburgic (cehi, slo赳aci, sloveni, croati, polonezi) sau a romanilor din Transilvania. Instalarea in 1867 a dualismului austro-ungar a avut consecinte nefaste pentru Romanii din afara granitelor. Majoritatea lor, respectiv cei din Transilvania, Banat, Crisana si Maramures, se aflau sub autoritatea maghiara; cei din Bucovina traiau sub guvernarea austriaca. Ungaria, sub a carei autoritate se aflau majoritatea romanilor din monarhia dualista, a cautat sa dea statului un caracter maghiar, promovand nationalismul si urmarind asimilarea minoritatilor din stat. Romanii si-au declarat opozitia categorica fata de dualism inca din momentul proclamarii sale. Prima manifestare deschisa impotriva dualismului a fost Pronunciamentul de la Blaj, o reafirmare a programului din 1848, prin care se solicita autonomia Transilvaniei si se cerea aplicarea legilor votate de Dieta de la Sibiu in 1863-1864. In 1869, au fost create cele doua partide nationale: Partidul National al Romanilor din Banat si Ungaria (la Timisoara, in ianuarie) si Partidul National Roman din Transilvania (la Miercurea Sibiului, in martie). Partidul National Roman din Transilvania milita pentru recunoasterea autonomiei Transilvaniei (obiectiv principal) si impotriva legilor prin care se urmarea deznationalizarea natiunii romane (legea nationalitatilor si legea invatamantului, adoptate de Parlamentul Ungariei in decembrie 1868, potrivit carora in Ungaria exista o singura natiune, cea maghiara, si o singura limba oficiala, limba maghiara). Cele doua partide au fuzionat in 1881, formand Partidul National Roman. Partidul a adoptat tactica pasivismului politic si nu a participat la alegerile pentru parlamentul de la Budapesta, declarand ca refuza sa recunoasca actul din 1867. Programul partidului avea ca prevedere centrala autonomia Transilvaniei. Apogeul politicii romanesti bazate pe pasivism a fost Memorandumul din 1892. Memorandumul nu continea cereri noi, dar se opunea anexarii Transilvaniei la Ungaria si critica maghiarizarea fortata, revendicand drepturi pentru nationalitati. Principalilor conducatori ai actiunii, in frunte cu Ion Ratiu, li s-a intentat procesul de la Cluj din 1894, fiind condamnati la inchi貞oare. La cererea regelui Carol I, imparatul i-a gratiat pe memorandisti. Desi neimplinita, miscarea memorandista a reprezentant apogeul tacticii pasiviste, avand un puternic ecou european. La inceputul secolului al XX-lea s-au afirmat noi fruntasi politici romani, indeosebi tinerii "tribunisti" (Ioan Slavici, Eugen Brote s.a.), grupati in jurul gazetei politice "Tribuna". Aceasta si-a inceput aparitia in aprilie 1884, la Sibiu, si sustinea ideea autonomiei etnice a romanilor din intreaga Ungarie. La inceputul secolului al XX-lea, tinerii tribunisti au decis apli苞area activismului, idee sustinuta totodata de liberalii aflati la putere in Romania. Astfel, in 1905, Partidul National Roman a renuntat la pasivismul politic si la cererea traditionala privind recunoasterea autonomiei Transilvaniei, reintrand in viata politica a Ungariei. Obiectivul sau principal era acum recunoasterea individualitatii politice a romanilor in cadrul statului maghiar.

In aceeasi situatie se gaseau insa si finlandezii, polonezii ori locuitorii statelor baltice, precum si celelalte popoare incluse in Imperiul Rus. Desi in evident declin, si Imperiul Otoman continua sa blocheze aspiratia spre independenta a popoarelor balcanice. In 1912 are loc primul razboi balcanic dintre Grecia, Serbia si Bulgaria pe de o parte si Imperiul Otoman pe de alta parte, pentru eliberarea de sub stapanirea otomana a tuturor teritoriilor balcanice. Neintelegerile privind impartirea acestora duc la izbucnirea, unui nou razboi, in 1913, intre Bulgaria si fostele aliate Grecia si Serbia , in care se va implica si Romania. Pacea de la Bucuresti din 1913 punea capat conflictului printr-觔 noua impartire a teritoriilor eliberate. Se constituia si statul national albanez.

Confruntarea dintre "natiunile dominante", pe de o parte, si aspiratia spre libertate a natiunilor dominate, pe de alta parte, a condus spre declansarea Primului Razboi Mondial. Nu intamplator, unul dintre principiile care au stat la baza noii lumi a fost acela al dreptu衍ui tuturor popoarelor la autodeterminare. In fapt insa, desi pacea de la Versailles recunoaste aspiratiile nationale, nu face acest lucru decat pentru puterile invingatoare, creand astfel dorinta de revansa.

Primul razboi mondial a reprezentat ultimul act in procesul de formare a statelor nationale din Europa. De la un continent dominat de imperii multinationale s-a ajuns la unul in care, in linii generale, a invins principiul autodeterminarii nationale. Dreptul popoarelor la autodeterminare a fost unul din cele 14 puncte ale programului propus de presedintele american W. Wilson la Conferinta de Pace de la Paris (1919-1920). Aplicarea acestui principiu a permis constituirea a noi state nationale in urma dezmembrarii Imperiului Austro-Ungar si Rus. Se formeaza astfel Austria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda. Slavii sudici din fosta monarhie austro-ungara s-au unit cu Serbia in regatul Sarbo-Croato-Sloven, care din 1929 a luat denumirea de Iugoslavia. Romania si-a desavarsit unitatea nationala prin unirea Transilvaniei, Bucovinei si Basarabiei cu Vechiul Regat. Dupa primul razboi mondial nationalismul a luat forma radicala a ultra-nationalismului care a stat la baza ideologiilor fasciste. S-au instaurat regimuri totalitare in mai multe tari europene, unele dintre ele promovand o politica revizionista, care a condus la declansarea unui nou razboi mondial.

Primul Razboi Mondial a pus capat definitiv increderii europenilor in ratio要alitatea actiunilor fiintei umane. Mai mult, civilizatia batranului continent era pusa in cauza de unii ganditori europeni, care, precum Oswald Spengler, vor苑eau despre un declin al Occidentului. In aceasta atmosfera, marcata si de trauma Marii Conflagratii, modernizarea si-a continuat totusi drumul in formula consa苞rata in veacul al XIX-lea: progres tehnologic si dezvoltare industriala in economie, urbanizare accentuata, instructie scolara tot mai accesibila, emancipare intelectu苔la si americanizare in plan social, respectiv democratie liberala in spatiul politic. Numai ca au existat reactii violente la adresa acestui model, favorizate fie de modernizarea incompleta a unor componente ale societatilor respective ori de imaturitatea civica a societatii de masa, fie de dezamagirea provocata de intocmirile politice interne sau internationale care au urmat Primului Razboi Mondial. Aceste reactii, materializate prin instituirea regimurilor totalitare inter苑elice (comunist, fascist, nazist etc.) sau a celor autoritare (Polonia, Portugalia, Romania etc.), vizau in fapt sistemul democratiei liberale, caruia i se reprosa fragmentarea puterii si discontinuitatea in urmarirea unui proiect politic.

Imediat ce elitele elene, romanesti, sarbe, bulgare sau poloneze au fondat propriile state, si-au construit si promovat, prin ample politici educationale ori de propaganda, identitatea lor nationala. Cat priveste actiunea de modernizare culturala, economica, politica sau sociala, aceasta cadea tot in sarcina statului. In linii mari, partidele politice din aceste tari, desi apropiate intre ele prin ideologia nationala, pe care o adoptasera fara echivoc, se deosebeau cu privire la felul in care vedeau modernizarea. Partidele de orientare liberala sau de stanga credeau ca imitatia modelului occidental ducea inevitabil la moderni述area rapida a societatii si la sincronizarea cu civilizatia Europei vestice. Parti苓ele conservatoare ori de dreapta sustineau un ritm mai lent al modernizarii pentru a nu bulversa intocmirile functionale, traditionale, precum si pentru o mai mare atentie in adecvarea formelor occidentale imprumutate la fondul autohton.

Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, ideea de natiune etnica intra intr-un con de umbra, fiind tot mai mult asociata conflictelor armate, mondiale sau regionale, care au devastat secolul XX. In locul sau este pusa natiunea civica, care ignora originea etnica si evidentiaza calitatea de cetatean al unui stat.

Schimbarea de perspectiva este impusa de evidenta ca pretentia existentei unor natiuni pure din punct de vedere etnic a devenit o iluzie in conditiile globalizarii si ale circulatiei tot mai intense a fortei de munca fara sa se tina cont de granitele etnice. Departe de a solutiona problematica nationala, crearea unor entitati politice suprastatale de tipul Uniunii Europene a creat o noua problema: aceea a respectarii identitatii nationale a cetatenilor sai. Va reprezenta acest context sursa unei revigorari a sentimentului national? Sau vom asis負a la disparitia treptata a natiunilor si, implicit, a problemei nationale?

9. Identitatea europeana

La mijlocul anilor '90, dupa niciun secol de existenta, statul national constituit pe baze etnice isi demonstrase avantajele, dar si limitele. Elanul revolutionar specific secolului al XIX-lea s-a aflat la originea modernizarii Europei, dar excesele au generat cele mai mari catastrofe ale umanitatii, cele doua razboaie mondiale. Harta politica a Europei a fost reconfigurata, raspunzand unor mai vechi nevoi de identitate nationala, dar au fost frecvente situatiile in care statele nationale s-au ridicat unul impotriva celuilalt. Inchis in propriile gra要ite, statul national nu mai raspundea nici nevoilor dezvoltarii eco要omice. Statelor europene le era tot mai greu sa faca fata concurentei cu alte zone economice, in special cu cea nord-americana.

Solutia imaginata de europeni a fost una deosebit de indraz要eata pentru contextul politic al acelui moment istoric: unitatea. Ideea in sine nu era noua. Au existat numeroase incercari de a pune lumea europeana sub semnul unor valori comune si al unei conduceri comune. Primele tentative temporar reusite apartin anti苞hitatii greco-romane Imperiul Roman), civilizatia din care si astazi mai toti europenii isi revendica identitatea. I-a urmat incercarea de creare a Europei crestine (Imperiul Carolingian), stindard sub care generatii intregi de cavaleri si oameni politici au luptat impotriva "necredinciosilor". Din acest motiv, baza identitatii europene o constituie civi衍izatia greaca, alcatuirea politica romana si cres負inismul. De-a lungul istoriei, aceasta identitate s-a imbogatit cu valori diverse tinand de existenta statului de drept, a democratiei, respectului pentru drepturile omului, suprematiei legii, economiei libere de piata si concurentei loiale etc. Animati de valori mai curand seculare, suveranii Frantei incearca in doua randuri sa se impuna in fruntea unei Europe unite (Ludovic al XIV-lea si Napoleon Bonaparte). Proiectele politice au fost dublate de cele culturale, Europa incercand in mai multe randuri sa se autode苯ineasca fie pe principiile umanismului si rationalismului, fie pe cele ale libertatii si democratiei. In ciuda intereselor nationale ale fiecarui stat, a pastrarii identitatii nationale, un vis vechi al europenilor la o confederatie europeana, se manifesta in faza unui proiect propus de contele Henri de Saint-Simon, inca de la Congresul de pace de la Viena (1814-1815). Mai tarziu, Mazzini lanseaza proiectul unei federatii de republici europene (1834), iar cartea lui Joseph Proudhon - Despre principiul federator (1863) - propune crearea unor entitati politice pentru securitate si progres economic pe baza principiului asocierii. In secolul al XX-lea, excesul ideologic a condus la explozia orgoliilor nationale, manifes負ata prin cele doua razboaie mondiale.

In anii 1920, Richard Coudenhove-Kalergi punea in circulatie ideea PanEuropei (1922), un organism care ar fi reunit tarile batranului continent, initial intr-o uniune vamala, apoi intr-un sistem politic confederal parlamentar. Asemenea lui Kalergi, raspunzand asertiunilor pesimiste ale celor care vorbeau despre declinul civilizatiei continentale, Carlo Sforza staruia asupra unor State Unite ale Europei (precum altadata Victor Hugo), iar Aristide Briand, ministru de externe al Frantei, propunea Adunarii Generale a Societatii Natiunilor infiintarea unei "uniuni federale europene" (7 septembrie 1929). Toate acestea aminteau de mai vechile proiecte europene datorate ducelui de Sully (secolul al XVII-lea) ori lui Saint-Simon (1814). Dupa al Doilea Razboi Mondial, Occidentul a cautat solutii postnationale pentru viitorul euro計ean. Pornind de la noua realitate geopolitica, la 19 septembrie 1946, fostul premier englez Winston Churchill, cu prilejul unei conferinte la Universitatea din Zrich, propune constituirea unor state unite ale Europei. In acelasi an, Charles de Gaulle lanseaza ideea Casei Comune a Europei de la Atlantic la Urali. In tarile care fusesera ocupate de nazisti, numeroase miscari de rezistenta s-au pronuntat in favoarea unei viitoare unitati europene: in Franta miscarea "Lupta", in Italia grupul numit "Partidul de actiune". In 1949, intr-un eseu pe aceasta tema, filosoful spaniol Jose Ortega y Gasset, identificand coexistenta a doua dimen貞iuni in cadrul natiunilor europene, sustinea viziu要ea "Statelor Unite ale Europei".

Situatia in care se afla Europa la mijlocul secolului al XX-lea a impus cu necesitate parcurgerea drumului de la intentie la realitate. Proiectele pri赳ind formarea Europei unite au fost reluate, avand ca baza reconcilierea franco-germana si asigurarea, prin legaturi economice stimulative, a unei piete comune care sa asigure dezvoltarea economica a statelor membre. In anul 1950, Planul (Declaratia) Schuman deschidea calea spre construi訃ea cadrului identitar european, pornind de la valorile democratice comune, dar fara a contesta traditiile mostenirea nationala si culturala a statelor membre ale noii structuri politice. Primul organism politic continental a fost Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949. Apoi, in 1951, sase state (Franta, Republica Federala Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg) au format Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului. In 1957, reprezentantii acestora au semnat Tratatul de la Roma, fundamentul Comunitatii Economice Europene, numita si Piata Comuna. In timp, statele membre ale Comunitatii au dezvoltat politici comune, care au fost preluate de Uniunea Europeana. Uniunea Europeana (UE) a fost constituita prin Tratatul de la Maas負richt (7 februarie 1992), care avea o componenta politica (privind armo要izarea sistemului politic european) si una economica (formarea Uniunii Economice si Monetare - respectiv adoptarea monedei unice - euro, intrata in circulatie din anul 2002). In 2004, a fost elaborat textul unei Constitutii a Uniunii.




Masurile de ordin administrativ au facut ca procesul de integrare a statelor europene sa ajunga la un nivel foarte avansat, care a pre貞upus dezvoltarea unei largi zone economice de liber schimb ce include in acest moment 27 de state membre care functioneaza pe principiile libertatii de miscare a bunurilor, serviciilor, capitalurilor si persoanelor. In afara intereselor dictate de competitia economica, se mai afla ceva in spatele constructiei europene? Raspunsul dat a fost in general pozitiv si s-a referit la existenta unei identitati euro計ene. Adica a unui set de valori comune, a unor idei forta care au traversat istoria Europei. Prima dintre acestea ar fi ideea de liber負ate. Invocata inca din Renastere, nevoia de libertate a fost consa苞rata prin Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului. Istoria Europei este una a luptei pentru libertate, a taranilor, a oraselor sau natiunilor. Din secolul al XIX-lea, societatea europeana se concen負reaza pe obtinerea libertatii de opinie si a libertatii presei, a libertatii individuale si a dreptului la vot pentru tot mai largi categorii sociale.

Criza liberalismului si punerea sa in discutie de catre optiunile autoritariste si colectivist-corporatiste (fascismul, comunismul) a semnalat limitele acestei doctrine, indicand necesitatea regandirii ei. Dar anii '80 si `90 au propulsat in avanscena social-politica drep負urile omului si ale cetateanului. Din acest moment, Europa si-a pus intreaga experienta si pricepere in slujba cetatenilor, con苞eptelor de libertate si democratie adaugandu-li-se cele de toleranta si diversitate, acceptarea valorilor celuilalt, pacea. Sa fie identitatea europeana un bun castigat odata pentru totdeauna? Problema de actualitate, problema identitatii europene are circumscrisa problematica pastrarii identitatii nationale. Aceasta problematica - intr-o Europa unita, supranationala - constituie o preo苞upare pentru noile state si natiuni care se inte茆reaza, cat si pentru celelalte state care au initiat procesul si s-au integrat. Chiar si occidentalii cei mai avansati in "postnationalism" pledeaza totusi pentru o Europa a statelor, deci a natiunilor, o Europa "unita in diversitate", in care "popoarele Europei, ramanand mandre de identitatea lor si de istoria nationala, sunt decise sa depaseasca vechile divizari si din ce in ce mai unite, sa-si faureasca un destin comun " (Preambul la Constitutia europeana).

In Romania, miscarea nationala s-a repliat spre interior dupa realizarea statului national unitar la 1 decembrie 1918. In acest context, apar si mani苯estari traditionaliste, de autohtonism si nationalism virulent, apartinand lui Nae Ionescu, marele guru ideologic al extremei drepte interbelice. In perioada postbelica, nationalismul de factura comunista a fost unul artificial si propagan苓istic, astfel incat se poate concluziona ca Romania recenta, in ciuda diversitatii etnice, a disputelor ro衫ano-maghiare in curs de atenuare si a unor mani苯estari izolate de fals nationalism rezidual, reprezinta mai degraba un spatiu al sigurantei din punctul de vedere al unor posibile conflicte interetnice.

In perioada posdecembrista, tara noastra a realizat o baza legala a relatiilor cu UE, prin sem要area acordului de asociere la 1 februarie 1993. Prin Declaratia de la Snagov, 21 iulie 1995, Parla衫entul Romaniei a sustinut strategii nationale de pregatire a aderarii. Alte etape ale procesului de integrare s-au realizat in cadrul summitului de la Helsinki - decembrie 1999 -, unde s-a hotarat deschiderea negocierilor pentru aderare, al summi負ului de la Bruxelles - decembrie 2004 -, cand statele membre au votat pentru semnarea tratatului de aderare, si 1 ianuarie 2007, cand, prin aderarea oficiala la UE, a inceput pro苞esul de integrare efectiva, ce va dura pana in 2013.

Europa recenta - gratie noilor proiecte inte茆ratoare, dar si a facilitatilor tehnice de comunicare - ofera imaginea unui spatiu al disponibilitatii pentru cunoasterea si intelegerea celuilalt. Turis衫ul, contactele si schimburile culturale si educa負ionale, firmele multinationale si circulatia fortei de munca atat in spatiul Uniunii, cat si dinspre est spre Occident creeaza retele de comuniune bene苯ice constructiei unei familii europene.

Receptivitatea culturii romane la tendintele europene este sustinuta si de patrunderea contestatului curent postmodernist, ca reactie la modernismul poetic impus oficial in regimul comunist. Este contextul in care se afirma in literatura Generatia '80, cea mai orgolioasa generatie de scriitori din a doua jumatate a secolului al XX-lea.

Crizele prin care au trecut natiunile europene in ultimele doua secole au aparut ca urmare a lipsei de cunoastere reciproca, a oglindirii in celalalt, a refuzului comunicarii, a ermetizarii existentelor nationale si a mentalitatii de cetate asediata. Globalizarea nu a inceput in ultimele doua decenii, ci este o manifestare a mersului istoriei: ea a inceput odata cu explozia dezvoltarii transporturilor si a sistemelor de comunicare electronica, cu cresterea rolului mass-mediei ca putere supranationala si continua prin generalizarea Internetului.

Identitatea europeana se manifesta prin:

Identitatea politica, care exista prin realizarea unitatii europene, proces inceput odata cu Planul Schumann, infiintarea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO), prin Tratatul de la Paris (1951), si a Comunitatii Economice Europene (CEE), prin Tratatul de la Roma (1957). De-a lungul timpului, gradul de integrare politica a statelor membre a crescut progresiv, in urma adoptarii unor documente, precum Tratatele de la Maastricht (1992), Amsterdam (1997), Nice (2000). S-a instituit cetatenia europeana, prin Tratatul de la Maastricht (1992), ale carei drepturi au fost stabilite prin Carta Drepturilor Fundamentale (2000). Tot prin Tratatul de la Maastricht a fost lansat proiectul de Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC); in acest fel, Uniunea Europeana se manifesta din ce in ce mai mult ca o prezenta constanta in relatiile cu alte state (politice, economice, culturale etc.).

Identitatea culturala. Cultura europeana se raporteaza la idei si valori comune inca din Evul Mediu. In special in secolul al XX-lea, se poate vorbi de curente culturale comune culturilor europene.

Identitatea economica. Initial, Comunitatile Europene au avut ca obiectiv realizarea unei mari piete comune europene, ridicarea tuturor obstacolelor din calea circulatiei persoanelor, marfurilor si capitalurilor. Integrarea economica a statelor europene a sporit odata cu introducerea monedei comune, euro.

Simbolurile constituie o manifestare a identitatii europene: steagul european este albastru cu 12 stele, 12 fiind simbolul perfectiunii; imnul Europei este Oda bucuriei, parte a Simfo要iei a IX-a a lui Beethoven, pe versurile poetului Schiller; moneda europeana comuna euro a intrat in vi茆oare in statele Uniunii de la 1 ianuarie 2002; ziua Europei este 9 mai, data ce se refera la lansarea Planului Schumann (1950), care a pus bazele Uniunii Europene; pasaportul european a fost lansat in 1986; orasele europene de care sunt legate anumite evenimente ale istoriei Uniunii Europene (Roma, Bruxelles, Maastricht etc) si orasele "capitale culturale" (in anul 2007, capitala culturala a Europei a fost Sibiul).

Identitatea nationala este legata de ideea de natiune si de cea de stat-natiune. Exista mai multe puncte de vedere in legatura cu momentul si cu conditiile istorice ale aparitiei identitatii nationale. Identitatea nationala se caracterizeaza prin urmatoarele elemente: limba, care este un aspect esential al identitatii nationale; cultura nationala, realizari in domeniul literaturii, artei, stiintei, tehnicii etc.; setul de valori care este impartasit de o anumita natiune; religia; simbolurile natiunii respective (steag, imn, per貞onalitati istorice si culturale, realizari de referinta etc); teritoriul istoric, istoria, institutiile simbol (parlamentul, banca nationala, monarhia in anumite state etc).

Identitatea romaneasca are ca fundament limba romana, in care s-au realizat lucrari de referinta ale culturii noastre, in special in secolele XIX-XX. Ea include un teritoriu care depaseste granitele statului national. Valorile cele mai des citate, care ii caracterizeaza pe romani sunt legate de toleranta, rabdare, spirit diplomatic. Religia majoritatii romanilor este crestinismul ortodox, care a contribuit la pastrarea identitatii romanesti de-a lungul istoriei. Simbolurile nationale romanesti sunt:

-   Steagul tricolor (rosu-galben-albastru). Pentru prima data cele trei culori au fost reunite in timpul domniei lui Alexandru D. Ghica (1834). In aprilie 1848, la Blaj, tricolorul a fost arborat pentru prima oara, avand deviza VIRTUS ROMANA REDIVIVA. Steagul tricolor a fost adoptat de revolutionarii din Tara Romaneasca, prin decretul guvernului provizoriu din 14 iunie 1848. In timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, tricolorul a devenit steagul national. Stema alipita pe steag a cunoscut mai multe variante pana la actuala forma care imbina insemnele heraldice ale provinciilor istorice romanesti (Tara Romaneasca, Moldova, Transilvania, Banatul, Crisana, Maramuresul si Dobrogea);

-   Imnul national "Desteapta-te, romane". Muzica a fost compusa de Anton Pann, iar versurile de Andrei Muresanu (1848);

-   Moneda nationala este leul. Inca din timpul domniei lui Cuza s-a incercat introducerea monedei nationale cu numele de romanat, tentativa esuata. In perioada domniei lui Carol I a fost adoptata moneda national cu numele de "leu" (1867), afirmandu-se suveranitatea nationala. Numele de "leu" provine de la talerul olandez de argint care a circulat in secolul al XVII-lea pe teritoriul Tarilor Romane, avand gravat un leu pe avers;

-   Ziua nationala este 1 Decembrie, data la care s-a incheiat procesul de desavarsire a statului national roman, prin unirea Transilvaniei cu Romania.

Ca simboluri nationale pot fi considerate personalitatile istorice si culturale intrate in constiinta nationala (Mihai Viteazul, Mihai Eminescu, George Enescu etc., ca si realizarile culturale, stiin負ifice, tehnice - Coloana Infinitului, Rapsodiile romane, Luceafarul etc, primul avion cu reactie etc.

Introducerea votului universal

Inventii si inventatori europeni

Obtinerea independentei de catre statele din sud-estul Europei pana in 1914

Societati culturale

1848: Franta

1769: masina cu aburi (James Watt)

1830: Grecia

1861- ASTRA - Sibiu

1849: Danemarca

1829: locomotiva (George Stephenson) 1866: dinamul (Ernst von Siemens)

1878: Muntenegru

1865 - Societatea culturala "Ateneul Roman"

1864: Grecia

1885: automobilul cu motor cu explozie (Daimler si Benz)

1878: Romania

1868 - Societatea Filarmonica Romana

1871: Germania

1895: cinematograful (fratii Lumiere); tele茆raful fara fir (Guglielmo Marconi)

1878: Serbia

1909 - Societatea Scriitorilor Romani

1889: Spania

1908: Bulgaria

1893: Belgia

1912/1914: Albania

1905: Norvegia

1909: Portugalia

1917/1918: Romania

1918: Marea Britanie

DICTIONAR

Cubism = curent artistic caracterizat prin analiza si recompunerea formelor in volume si planuri geometrice.

Expresionism = miscare artistica si literara care proclama primatul expresiei asupra formei.

Fiziocrati = reprezentantii doctrinei burgheze care critica mercantilismul, analizand stiintific economia capitalista si politica liberului schimb.

Futurism = curent artistic si literar italian de avangarda corespunzand avangardei tehnologice.

Dadaism = curent cultural si artis負ic nonconformist indreptat impotriva rutinei in viata, gandire si arta.

Suprarealism = curent artistic si literar antiacademic. Promoveaza explorarea subconstientului, deplina libertate de expresie.

Socialism = termenul a fost folosit pentru prima data in Anglia, in 1827, pentru a-i desemna pe discipolii lui Robert Owen.

Sovinism = atitudine politica constand in afirmarea superioritatii unei natiuni asupra altora, a exclusivismului si intolerantei fata de alte natiuni.

Xenofobie = ura fata de straini si fata de tot ceea ce este strain.

II. Secolul al XX-lea intre democratie si totalitarism.

Ideologii si practici politice in Europa

1. Victoria democratiei

"Democratia a trecut ultima si cea mai grea dintre probe si triumfa acum in intreaga lume", declara, la sfarsitul Primului Razboi Mondial, omul politic italian Giovanni Giolitti, unul dintre principalii reprezentanti ai liberalismului in Italia. Giolitti se insela, deoarece pe ruinele Imperiului Tarist aparuse deja, in octombrie 1917, primul regim totalitar al secolului al XX-lea (cel sovietic), iar in deceniile urmatoare regimuri totalitare, fasciste sau comuniste, se vor instaura in numeroase tari din Europa, Asia si America Latina. Partidele si regimurile totalitare au fost principalii adversari ai drepturilor omului si democratiei intre 1917 si 1989, iar infruntarea dintre democratie si totalitarism este una dintre principalele caracteristici ale secolului al XX-lea.

Sfarsitul Primului Razboi Mondial nu a reprezentat numai victoria militara a Statelor Unite ale Americii, Frantei si Angliei impotriva Germaniei si Austro-Ungariei, ci si o victorie a democratiei: marile imperii multinationale s-au destramat, monarhiile seculare rusa, ger衫ana si austro-ungara au fost inlaturate. Anul 1918 reprezinta apogeul ideii nationale in Europa Centrala, locul imperiilor multinationale fiind luat de state nationale - Germania, Austria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Regatul Sarbo-Croato-Sloven (lugoslavia din 1928), Finlanda si statele baltice. Noile state au adoptat fie regimuri politice republicane, fie monarhia parlamentara, in cazul Iugoslaviei. Adoptarea votului universal si reformele agrare consolideaza regimurile democratice, mai noi sau mai vechi, din Europa. In Anglia (1918) si in Statele Unite ale Americii (1920) sufragiul universal devine o realitate, dreptul la vot fiind extins si asupra femeilor.

a) Caracteristici generale ale evolutiei regimurilor democratice din Europa. La incheierea Primului Razboi Mondial, regimurile democratice s-au instaurat in unele dintre statele nou constituite in centrul si estul Europei, asa cum a fost cazul Cehoslovaciei. Totusi, perioada interbelica a fost dominata de instituirea, inclusiv in noile state europene, a regimu訃ilor autoritare sau dictatoriale (Polonia, Iugoslavia, Austria etc.). Regimurile democratice, bazate pe principiul separarii puterilor in stat, vot universal, alegeri libere, respectarea drepturilor si libertatilor cetatenesti, pluripartidism, s-au consolidat in tarile nordice, precum Danemarca, Suedia sau Norvegia, si in cele mai multe state din vestul Europei. In timp, s-au manifestat diferente in abordarea problemelor economico-so苞iale, potrivit modelelor democratice consacrate.

In secolul al XX-lea are loc o confruntare intre regimurile democratice si cele totalitare. In timpul primului razboi mondial principiile democratiei liberale au avut de suferit datorita interventiei puternice a statului pentru obtinerea victoriei. Mai mult, dupa incheierea acestuia statul cauta sa mentina controlul pentru solutionarea marilor probleme cu caracter economic sau social. Totusi, democratiile parlamentare din statele invingatoare se conso衍ideaza. In cele mai importante state democratice - Marea Britanie, Franta, S.U.A. - pentru rezolvarea gravelor probleme cu care se confrunta dupa razboi, electoratul a adus la putere partidele de dreapta: Partidul Conservator in Anglia, Blocul National in Franta, Partidul Republican in S.U.A. Acestea au promovat o politica economica de redresare dar cu efecte antisociale, ceea ce a dus la inmultirea actiunilor revendicative. Mai mult, in S.U.A. republicanii promoveaza o politica izolationista in plan extern, protectionista (pe plan economic) si puritana cu accente xenofobe (pe plan intern). Regimul politic ramane cel prezidential, pute訃ea presedintelui fiind controlata de un parlament bicameral. Dupa ce castigasera alegerile din 1912 si 1916, democratii se recunosc invinsi de republicani in 1920. Aceste partide vor domina scena politica pana la marea criza economica din 1929-1933. Alaturi de liberali si de conservatori, pe scena politica bri負anica apare Partidul Laburist. Alegerile din 1920 sunt castigate de Lloyd George, care conduce un guvern de coalitie alcatuit din conservatori si liberali. Alegerile ulterioare au asigurat insa alternanta la putere. Viata politica a celei de-a III-a Republici franceze este mai tumultuoasa: existenta unui mare numar de partide induce un anu衫it grad de instabilitate. Deceniul al treilea a fost dominat de coalitii cu un contur politic nedefinit (Blocul National si Uniunea Nationala). Acestea au inclus forte politice eterogene, de la dreapta moderata la stanga moderata, scopul politic principal fiind blocarea accesului la putere al extremelor politice care incepusera sa-si faca simtita prezenta imediat dupa incheierea razboiului.

In Europa centrala si rasariteana prabusirea marilor imperii (german, austro-ungar si rus) a fost urmata de aparitia unor state cu regimuri politice liberal - democratice. Consolidarea sistemului democratic depindea in aceste state de rezolvarea a doua probleme cheie: cea agrara si cea constitutionala. Noile state introduc, intre 1919 - 1921, legi care, cu mici diferente, prevad desfiintarea marii proprietati in schimbul despagubirilor si redistribuirea pamantului catre tarani. In acelasi timp guvernele elaboreaza constitutii democratice. Gravitatea problemelor ce le aveau de rezolvat, rivalitatea dintre partide, ambitiile conducatorilor si lipsa de experienta a electoratului, au dus la deteriorarea mecanismelor constitutionale si la concentrarea puterii in mainile executivului. In aceste conditii viitorul democratiei este tot mai mult legat de personalitatea sefului statului: daca acesta respecta regulile constitutionale, regimul respectiv evolueaza in sens democratic, cum a fost in Cehoslovacia. In schimb in alte state, ca de exemplu Polonia, evolutia a fost spre autoritarism.



La scara globala, asigurarea pacii parea un fapt realizabil. Punand in opera principiile securitatii colective, pentru prima data in istoria umanitatii majoritatea statelor lumii erau reunite intr-o singura organizatie internationala, Liga Natiunilor (1919). Principalul tel al noii organizatii era asigurarea pacii si a securitatii internationale prin respectarea principiilor dreptului international si al tratatelor internationale. In pofida ezitarilor si a dificultatilor intampinate dupa cinci ani de razboi, democratia parea consoli苓ata. Oare asa sa fi fost?

Marea criza din 1929 -1933 pune in dificultate democratiile liberale, care se confrunta cu grave probleme economice si sociale. In timp ce in state precum Marea Britanie, Franta, Olanda, Belgia, Elvetia, Danemarca, Norvegia, Suedia sau in Cehoslovacia, unde regimurile democratice supravietuiesc, in altele- Germania, Italia, Spania, Portugalia, Grecia - se instaleaza regimuri autoritare.

b) Liberalismul traditional si criza de dupa 1918. Sfarsitul crizelor politice si militare reprezentate de Primul Raz苑oi Mondial nu a insemnat insa sfarsitul tuturor crizelor. Regimurile politice democratice au intampinat reale dificultati de adaptare la provocarile lumii postbelice. Miscarile sociale, frustrarile create de rezultatele tratatelor de pace, fenomenele economice negative aparute in anii imediat urmatori incheierii razboiului puneau sub semnul intrebarii viabili負atea vechilor principii liberale. Crizele politice majore generate de victoria sovietelor in Rusia - revolutia spartakista de la Berlin (1918-1919) si proclamarea Republicii Sovietice Ungare (1919) - au fost cu greu solutionate. Europa si lumea intreaga erau amenintate de extremismul politic.

Paradoxal, prima sursa a viitoarelor crize politice au fost trata負ele de pace ce incheie Primul Razboi Mondial. In toate cele cinci cazuri, tratatele continuau distrugerea fostilor adversari, de data aceasta prin mijloacele diplomatiei. Cazul cel mai flagrant era cel al Germaniei, declarata unic vino赳at pentru declansarea razboiului si obligata nu numai sa plateasca uriase despagubiri de razboi si sa abandoneze orice pretentii colo要iale, dar si sa renunte complet la propria armata. Germania pierdea 13% din teritoriu, 12% din populatie, 48% din minereurile de fier, 15% din productia agricola si 10% din industrie. Frustrarea poporului german este alimentata si de criza economica, de inflatia galopanta si de ocuparea de catre francezi a zonei demilitarizate a Ruhrului (1923). In aceste conditii, tanara republica de la Weimar (1919) facea cu greu fata atat ofensivei extremei stangi, cat si celei drepte in curs de constituire. La randul ei, Italia era departe de a fi o sursa de stabilitate. In timp ce comunistii marcheaza pre苞aritatea situatiei economice prin greve de proportii (1920), fortele ultranationaliste fasciste nu ezitau sa-si afiseze violent nemultumirea atat fata de tratatele de pace care nu ofereau Italiei toate teri負oriile anterior promise, cat si fata de ascensiunea stangii.

Serioase probleme economice si sociale au existat insa si in statele invingatoare. Inflatia, cresterea lenta a salariilor, reconver貞ia industriei militare conduc la marile greve ale anilor 1919-1920. Admiratorii revolutiei ruse (1917) devin tot mai activi in Europa de Vest, determinand, pe de o parte, scindarea partidelor social demo苞rate si aparitia celor comuniste, iar pe de alta parte lovituri de forta de genul "revolutiei spartakiste". Liberalismul traditional parea sa nu gaseasca solutii pentru aceasta noua si complexa realitate economica, sociala si politica. Semnele declinului sau incep sa prinda tot mai evident contur in intreaga Europa. Demisia lui Lloyd George (1922), "topirea" liberalilor in diverse衍e grupari de forte care aveau sa conduca Germania, Italia sau Franta, ponderea tot mai mare pe care o au in viata politica par負idele populare, cele socialiste, comuniste sau nationaliste sunt numai cateva dintre argumentele care pot fi aduse in acest sens. Desi situatia liberalilor romani era mai buna, acestia reusind sa-si impuna programul politic, concurenta partidelor aparute dupa raz苑oi era tot mai acerba.

Boom-ul economic american al anilor '20 si cei cativa ani de crestere economica, de atenuare a problemelor sociale si de crestere a consumului ce au urmat (aproximativ 1923-1928) pareau sa readuca increderea in solutiile oferite de liberalismul traditional. Declansata chiar in patria "laissez-faire-ului", marea criza economica a anilor 1929-1933 avea sa dea acestuia lovitura de gratie.

2. Ideologii si practici totalitare

a) Idei si regimuri totalitare. Scaderea nivelului de trai, instabilitatea din primii ani ai perioadei interbelice, reactiile fata de modul cum s-au pus bazele pacii au condus la aparitia unor miscari extremiste si la instaurarea, in multe state europene a unor regimuri dictatoriale. In acest context isi fac aparitia ideologiile extremiste: fascista, nazista si comunista. Opuse celor democratice, regimurile politice totalitare au avut o serie de trasaturi co衫une: existenta partidului unic si a unui dictator in fruntea statului, incal苞area de catre regim a drepturilor omului, lichidarea oricarei forme de opozitie, supravegherea populatiei de catre politia politica, cenzura presei etc. Ideologia fascista si practicile politice ale regimului.

Cele doua razboaie mondiale au stat la originea aparitiei si proliferarii mis苞arilor si regimurilor totalitare. Dupa 1918, au aparut miscari politice fasciste mai intai in tarile invinse in Primul Razboi Mondial: Germania (1919), Ungaria sau Bulgaria (1923), ori nemultumite, ca Italia (1919), de beneficiile teritoriale si politice obtinute in urma conflictului. Partide cu caracter fascist au aparut si in Romania (1927), Spania, Portugalia, Belgia, Marea Britanie, Franta. Toate aceste miscari afisau un nationalism agresiv, erau profund antiliberale, iar multe dintre ele - Partidul National-Socialist in Germania, Partidul Apararii Rasei in Ungaria, Legiunea Arhanghelului Mihail in Romania - erau antisemite. Partidele fasciste intrebuintau in mod obisnuit violenta in spatiul public, iar unele aveau si o componenta paramilitara. Violentele de strada si asasinatul politic au fost practicate de toate miscarile fasciste. In unele tari, partidele fasciste au ajuns la putere intre cele doua razboaie mondiale (Italia 1922, Germania 1933), iar in altele, precum Slovacia, Romania sau Ungaria, acestea au fost aduse la putere in ajunul sau in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, cu sprijinul direct al Germaniei lui Hitler.

Dupa cucerirea puterii in Rusia de catre bolsevici in 1917, au aparut numeroase partide comuniste pe toate continentele, insa pana in 1945 doar in doua tari - Uniunea Sovietica si Mongolia - au existat regimuri comuniste. Spre deosebire partidele fasciste, partidele comuniste din perioada interbelica formau o organi述atie politica bine integrata - Internationala Comunista - coordonata din capi負ala sovietica. Asa se explica faptul ca partidele comuniste au jucat in tarile lor rolul de instrumente de subversiune politica si de spionaj ale Uniunii Sovietice.

Daca principalele regimuri fasciste - cel italian si cel german - au fost invinse in al Doilea Razboi Mondial si s-au prabusit, victoria obtinuta cu acest prilej de Uniunea Sovietica si ocuparea de catre armatele acesteia a celei mai mari parti a Europei centrale si de rasarit au dus la instalarea, intre 1944 si 1948, prin lovituri de forta si prin fraudarea alegerilor, a unor regimuri comu要iste in Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Romania, Ungaria si in estul Germaniei. Dupa 1944, comunistii au luat puterea, cu sprijinul direct sau indirect al Uniunii Sovietice, si in alte tari: lugoslavia, Albania, China, Coreea de Nord, Vietnam, Cuba.

b) Fascismul a aparut in Italia, dupa incheierea Primului Razboi Mondial, in conditiile crizei profunde pe care o traversa aceasta tara. Miscarea fascista era sustinuta atat de populatia debusolata de razboi si de saracie, cat si de multi industriasi si bancheri, care sperau ca noua formatiune politica sa reprezinte o contra計ondere eficienta la ideile comuniste. Fascismul a imbracat forma corporatista. Acesta preconiza o societate organizata in grupuri profesionale, numite corporatii. Pe plan politic corporatismul urmarea inlocuirea Parlamentului cu o Adunare a delegatiilor corporatiilor, noua organizare urmand, in conceptia initiatorilor ei, sa asigure prosperitatea tuturor categoriilor sociale. Fascistii au pus mare accent pe nationalism si pe promisiunile de restaurare a "onoarei nationale". Ei considerau ca statul natiune avea viata sa proprie, diferita de vietile fiintelor umane care-l compuneau. Regimul fascist a fost instaurat in Italia de Benito Mussolini. Deceptionata in privinta ambitiilor sale teritoriale, zguduita de ample miscari sociale, provocate si sustinute de stanga socialista, care ameninta cu instaurarea dictaturii proletariatului, democratia liberala italiana a devenit incapabila sa rezolve problemele tarii. In fata acestor primejdii fascismul a aparut ca singurul capabil sa apare ordinea in stat.

Fascistii organizeaza "marsul asupra Romei" (1922) determinandu-l pe regele Victor Emanuel al III-lea , care se temea de tulburari sociale, sa demita guvernul si sa accepte numirea lui Mussolini ca prim-ministru la 29 octombrie 1922. O luna mai tarziu Parlamentul ii acorda puteri depline, iar in urma alegerilor din 6 aprilie 1924 Camera Deputatilor devine majoritar fascista, asigurandu-i lui Mussolini toate parghiile puterii. Mussolini a organizat statul dupa principiile corporatismului. Activitatea sindicatelor a fost redusa la tacere, libertatea presei a fost suprimata, activitatea partidelor politice a fost interzisa, Partidul National Fascist devenind formatiune politica unica. Adversarii politici ai regimului au avut de infruntat represiunea militiilor fasciste "Ovra" si rigorile Tribunalului special infiintat in 1925, care stabilea ani grei de inchisoare impotriva adversarilor politici. Regimul fascist era sustinut de si de organizatiile paramilitare Camasile negre si Ballila. Propaganda fascista sustinea ca a luat nastere "statul corporatist" care asigura prosperitatea tuturor categoriilor sociale, dar in care nu primau interesele individului, ci ale "corporatiei" din care acesta facea parte. Pentru atragerea maselor "il Duce" a impus adoptarea unor masuri si programe care s-au bucurat de sustinere populara: a incercat sa controleze marele capital, sa stavileasca abuzurile si coruptia, a luat masuri impotriva Mafiei. Printr-o propaganda abila fascistii au urmarit sa redestepte in sufletul italienilor mandria de a fi demni urmasi ai Romei. Indoctrinarea cetatenilor se facea prin propaganda si prin diferite organizatii fasciste (populatia matura, prin Dopolavoro, copiii si tinerii, prin Avanguardisti si Ballila). Antrenarea Italiei in agresiuni externe si in al doilea razboi mondial a determinat scaderea popularitatii lui Mussolini si retragerea sprijinului popular. A fost inlaturat de la putere in iulie 1943.

c) Nazismul (national-socialismul german) ca ideologie a fost fundament de Adolf Hitler in lucrarea "Mein Kampf" (Lupta mea). La baza acestei ideologii au stat nationalismul exacerbat, rasismul si antisemitismul. Nazismul a aparut intr-o perioada dificila pentru natiunea germana. Germania care fusese invinsa in primul razboi mondial s-a considerat umilita prin prevederile Tratatului de Pace de la Versailles. Germanii considerau ca li s-a impus un "dictat". Nazistii au pus un mare accent pe nationalism si pe promisiunile de restaurare a onoarei nationale. Hitler considera vinovat pentru problemele economice si sociale ale Germaniei, sistemul democratiei parlamentare. Singura solutie pe care o sustinea Hitler era dictatura unui singur partid condus de un lider providential care sa supuna natiunea in numele binelui general. El urmarea crearea unui imperiu (Reich) care sa-i cuprinda pe toti germanii. Justifica expansiunea germana prin nevoia de "spatiu vital" pentru rasa ariana, considerata superioara si sustinea nece貞itatea cuceririi acestuia prin razboi. Spre deosebire de Mussolini, Hitler a facut din rasism si in special din antisemitism, o componenta esentiala a programului sau. Evreii erau gasiti vinovati de toate relele societatii germane si de aceea nazistii sustineau eliminarea lor prin exterminare.

Preluarea puterii de catre nazisti are loc in ianuarie 1933 cand, pe baza rezultatelor alegerilor din 1932, presedintele Hindenburg l-a numit cancelar al Germaniei pe Adolf Hitler, conducatorul Partidului National Socialist al Muncitorilor din Germania (NSDAP). Avand majoritatea in Parlament (Reichstag), Hitler a obtinut puteri dictatoriale, in martie 1933, devenind ulterior Fhrer (conducator). Acest fapt semnifica sfarsitul republicii de la Weimar si instaurarea dictaturii naziste in Germania. Primele masuri luate de Hitler i-a vizat pe adversarii politici: toate partidele au fost scoase in afara legii cu exceptia Partidului National Socialist, miscarea sindicala a fost distrusa, au fost eliminati adversarii din propriul partid. In anul 1934, dupa moartea presedintelui Hindenburg, a preluat si atributiile acestuia proclamandu-se "Fhrer".

De la inceput evreii au fost tinta predilecta a persecutiilor naziste. Pana la sfarsitul anului 1934 cei mai multi avocati, medici, profesori si functionari evrei si-au pierdut slujbele sau dreptul de a-si practica meseriile. Prin Legile de la Nrenberg, din 1935 evreilor le-au fost retrase toate drepturile civile in cadrul statului german. Crimele naziste asupra evreilor nevinovati s-au inmultit, asa cum s-a intamplat in 9/10 noiembrie 1938, cand multi au fost ucisi, in Noaptea de cristal. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, din 1942, regimul hitlerist a hotarat sa aplice solutia finala impotriva evreilor. Astfel a inceput drama Holocaustului ("Shoah"), pana in anul 1945, fiind ucisi aproximativ 6 milioane de evrei, proveniti atat din Germania, cat si din tarile ocupate de armatele hitleriste, in lagare de exterminare, precum cele de la Auschwitz, Treblinka sau Maidanek.

Toti germanii au fost inregimentati in organizatii controlate de Partidul National-Socialist al Muncitorilor Germani, precum Frontul Muncii, care a inlocuit sindicatele, sau Hitlerjugend (Tineretul hitlerist). Presa a fost cenzurata, iar propa茆anda regimului prin publicatii, radio, cinematografe s-a intensificat. Temuta politie politica a regimului, Gestapo, supraveghea orice activitate. Cultura a fost subordonata scopurilor regimului. Tineretul era educat in spiritul unui devotament fanatic fata de regim si inregimentat in organizatii precum "Tineretul Hitlerist". Controlul regimului a fost instituit si asupra bisericii. Aceasta a fost supusa persecutiilor din cauza valorilor promovate de crestinism - iubire si respect fata de aproapele tau - care constituiau contrariul valorilor promovate de national socialisti.

d) Comunismul isi are originea in operele lui Marx care a fundamentat teoria "luptei de clasa ". El sustinea ca societatea comunista se va edifica mai intai in tarile dezvoltate in care proletariatul va prelua pe cale revolutionara puterea de la burghezie. Lenin a dezvoltat teoria marxista, sustinand ca revolutia proletara poate sa iasa victorioasa si intr-un stat mai putin dezvoltat cum era Rusia.

In conceptia lui Lenin comunistii reprezentau "avangarda" proletariatului. Ideologia comunista promitea oamenilor o schimbare totala a modului de viata prin realizarea unei societati iara clase, in care sa fie instaurate egalitatea si dreptatea. Teoria marxista sustinea ca in prima etapa, cea a construirii socialismului, era necesara mentinerea statului, ca instrument al "dictaturii" proletariatului, necesar reprimarii oricarei forme de rezistenta a dusmanilor clasei muncitoare.

In luna februarie a anului 1917, Rusia era afectata de saracia generalizata si de infrangerile de pe front. In aceste conditii, a izbucnit, la Petrograd, revolutia condusa de Partidul Constitutional Democrat (al burgheziei liberale) si de mensevici (membrii Partidului Social-Democrat). A fost instaurat un guvern provizoriu la 16 februarie / 1 martie 1917, iar a doua zi, tarul a abdicat. Ulterior, condusi de Vladimir Ilici Lenin, bolsevicii au declansat actiunile in forta pentru preluarea puterii, realizata prin lovitura de stat de la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917, de la Petrograd. Denumita Revolutia din Octombrie, aceasta este considerata actul de nastere al statului sovietic. Reformele adoptate de bolsevici au fost: nationalizarea fabricilor si bancilor, nationalizarea pamantului, proclamarea dreptului la autodeterminare a natiunilor. Statul si-a impus controlul in economie, proprietatea privata fiind inlocuita cu cea de stat sau colectiva. Intre anii 1918-1921 s-a desfasurat un razboi civil intre partizanii vechiului regim (albii) si sustinatorii bolsevicilor (rosii). Mai multe state europene au intervenit militar impotriva Rusiei Sovietice. Bolsevicii au dezlantuit teroarea: au infiintat politia secreta (cunoscuta cu abrevierile CEKA, NKVD apoi KGB) cu misiunea de a-i lichida pe toti cei care se opuneau noului regim, a fost suprimata libertatea presei, taranilor le-a fost rechizitionata recolta, a fost decretata munca obligatorie, a fost infiintata Armata Rosie. Cu ajutorul acesteia s-a asigurat ordinea interna si a fost respinsa interventia straina. In Rusia, apoi in Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), stat creat de Rusia Sovietica, Ucraina, Bielorusia si Transcaucazia in anul 1922, toate domeniile de activitate au fost organizate conform conceptiei lui Lenin, expuse in Tezele din Aprilie 1917.

Orice forma de opozitie a fost desfiintata, fiind interzisa functionarea tuturor partidelor, in afara celui comunist (bolsevic) rus, denumit apoi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). Totalitarismul si teroarea s-au consolidat in timpul conducerii lui Iosif Visarionovici Stalin (1924-1953). Acesta a impus o economie centralizata si planificata rigid. Din 1929 s-a trecut la colectivi述area fortata a agriculturii (careia i-au cazut victime milioane de tarani ce nu vroiau sa-si cedeze pamanturile in gospodariile colective sau de stat), in paralel cu industrializarea fortata si planificarea productiei prin planu訃ile cincinale. Economia URSS a inregistrat unele progrese mai ales in domeniile: energetic, metalurgic, constructiilor de masini. S-a lichidat analfabetismul, au fost adoptate unele masuri de protectie sociala. Activitatea culturala a fost insa treptat subordonata slavirii lui Stalin, intr-un cult al personalitatii de proportii nemaiintalnite, In acelasi timp, cultul personalitatii lui Stalin a capatat proportii fara precedent, presa era cenzurata sever, intreaga creatie culturala fiind pusa in slujba intereselor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice si ale dictatorului.. Opozantii politici fie au fost executati, fie li s-au inscenat procese in urma carora au fost trimisi la inchisoare sau in lagarele de munca fortata din tara, care formau Gulagul, si unde au murit milioane de oameni. Marii Terori, desfasurate la ordinul lui Stalin intre anii 1936 si 1939, i-au cazut victime oameni din randul tuturor cate茆oriilor sociale si profesionale, inclusiv din randurile armatei.

Dupa moartea lui Stalin, noul secretar general al partidului, Nikita Hrusciov, a dezvaluit, in 1956, unele crime comise din ordinul lui Stalin si a con苓amnat cultul personalitatii acestuia, fara ca esenta regi衫ului sa fie modificata. Desi au aplicat modelul sovietic, regimurile comu要iste europene au avut si trasaturi specifice. Astfel, au existat o mai mare libertate economica in Iugoslavia, pastrarea proprietatilor asupra paman負ului in Polonia, nationalismul si interzicerea vietii religioase in Albania etc. Totusi, dupa al doilea razboi mondial, comunismul s-a aflat in ascensiune devenind mondial. dar in ultimul deceniu al secolului al XX-lea el s-a prabusit iar statele respective au optat pentru democratie. Abia dupa anul 1985, Mihail Gorbaciov, noul secretar general al parti苓ului, a initiat politica perestroika si glasnost (reconstructie si deschidere), prin care a incercat reformarea partidului si statului sovietic.

e) Asemanari si deosebiri intre ideologiile totalitare. Cu toate ca practicile politice ale fascistilor si comunistilor erau asema要atoare, anticomunismul a fost una dintre caracteristicile esentiale ale parti苓elor fasciste. Pe de alta parte, in sangeroasa confruntare a Razboiului Civil din Spania (1936-1939) si mai ales dupa esecul aliantei dintre URSS si Germania hitlerista din 1939-1941, partidele comuniste au reusit sa confiste tema luptei antifasciste.

De fapt, insa, ideologiile totalitare resping prin苞ipiile fundamentale ale Declaratiei de Independenta (1776) sau ale Declaratiei Drepturilor Omului si ale Cetateanului (1789), propunandu-si distrugerea democratiei si nu perfectionarea acesteia. Atat declinul statului si al economiei, cat si crizele sociale erau puse pe seama valorilor liberale si ale democratiei, iar pluralismul politic era privit ca sursa a divizarii natiunii. Ele au fost adversare declarate ale democratiei si pluralismului, ale drepturilor si libertatilor politice individuale. Toate regimurile totalitare au suprimat aceste drepturi si libertati, au lichidat orice forma de opozitie, instituind dominatia partidului unic, au practicat cultul liderului suprem (Mussolini, Hitler, Stalin, Mao Ze-Dong, Nicolae Ceausescu), au terorizat, inchis si exterminat adversarii politici, reali sau potentiali. Desi apartinea hitleris衫ului german, sloganul "Un popor, un Stat, un Conducator" este valabil, sub o forma sau alta, pentru toate regimurile extremiste. Atat regimurile comuniste, cat si cele fasciste au creat sau per苯ectionat instrumente de represiune, de manipulare si control al societatii - politie politica (Ceka/ NKVD/ KGB in Uniunea Sovietica, Gestapo in Germania nazista, Securitatea in Romania comunista), propaganda de stat, organizatii oficiale de masa pentru inregimentarea si indoctrinarea politica a copiilor, tinerilor, femeilor, muncitorilor si intelectualilor. Adversitatea organica fata de valorile democratiei a fost impinsa pana la arderea in piata publica a cartilor evreilor si ale oricaror adversari politici. De aici si pana la arderea oamenilor insisi nu a fost decat un pas.

Daca regimurile extremiste au avut trasaturi comune, indiferent daca vorbim de stanga bolsevica sau de dreapta national-socialista, acestea au cunoscut si elemente specifice. Astfel, stalinis衫ul, ideologia primului regim comunist din istorie, se baza pe prin苞ipiile fundamentale ale marxism-leninismului, tinta sa finala fiind construirea societatii comuniste, etapa in care atat statul, cat si clasele sociale urmau sa dispara. Acesta trebuia sa fie rezultatul luptei de clasa, care pe plan extern imbraca forma internationalismului proletar. Muncitorii de pretutindeni erau incurajati sa lupte impotriva statului capitalist si a tuturor inamicilor poporului. In cazul german, in schimb, conceptul in jurul caruia gravita in負reaga sa ratiune de a fi era rasa superioara. Pentru nazisti, poporul german se identifica cu o astfel de rasa superioara, cea ariana. Pentru Hitler, statul totalitar nu era altceva decat un instrument capabil sa apere aceasta comunitate rasiala de elementele impure si decadente, precum evreii, tiganii sau slavii, si sa asigure arienilor spatiul vital necesar propriei dezvoltari. Si cum acest spatiu era mult extins in raport cu granitele statului german, razboiul a devenit prin苞ipalul instrument menit sa impuna ideologia nazista.

In fata acestor evolutii, statele cu regim democratic au avut o atitudine care a fluctuat in timp. Dupa preluarea puterii de catre bolsevici in Rusia, o serie de state occidentale (Franta, Anglia, Statele Unite ale Americii, Japonia) au inter赳enit direct, prin trimiterea de trupe, sau indirect, prin sustinerea opozitiei armate, impotriva noului regim de la Moscova. Implicarea in razboiul civil din Rusia era justificata de diferentele ideologice, de incercarea de "export al revolutiei" (pro衫ovat de Trotki) - fapt demonstrat de atacul asupra Poloniei si aparitia unor "republici ale sfaturilor" (bolsevice) in Ungaria si Germania -, dar si de resenti衫entele fata de iesirea din razboi din 1917. Aceasta explica de ce anticomu要ismul manifestat de regimurile totalitare a contribuit la incercarea Angliei si Frantei de a ajunge la o intelegere cu Germania si Italia (politica de conciliatorism). Un al doilea factor este legat de nemultumirea Statelor Unite ale Americii fata de unele prevederi ale Tratatului de la Versailles. Absenta acestora din jocul diplomatic european a contribuit la dezvoltarea regimurilor totalitare.

Aceasta nu inseamna ca nu au existat eforturi constante de limitare a influentei regimurilor totalitare. O serie de tratate si aliante internationale, cum ar fi Mica Intelegere si Antanta Balcanica sau Pactul Briand-Kellogg, au avut ca scop izolarea militara si diplomatica a unor state revizioniste (in primul rand Germania, dar si Ungaria si Bulgaria). Un alt instrument al statelor democratice a fost Liga Natiunilor, care se dorea a fi un for de dezbateri pentru eliminarea razboiul ca instrument al relatiilor internationale. Cu toate acestea, Liga Natiunilor nu avea mijloace de a-si impune punctul de vedere sau de a face respectate "recomandarile" adunarii - este cazul esecului embargourilor impuse Italiei sau recomandarea de neinterventie in Razboiul Civil din Spania dintre republicani si trupele generalului Franco.

3. Statele democratice si politica de stavilire a comunismului in epoca postbelica

a) Divizarea Europei. Nici sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial nu a reusit sa transeze competitia dintre democratie si totalitarism. Prin infran茆erea Germaniei, Italiei si Japoniei au fost eliminati factorii care au determinat cea mai mare tragedie a secolului al XX-lea. Acest obiectiv a fost atins insa printr-un mare compromis istoric, cel pe care conducatorii statelor democratice ale lumii l-au facut cu URSS. Odata indepartat pericolul comun, aceasta alianta de con虻unctura s-a dizolvat si a facut ca razboiul "cald" sa fie inlocuit cu cel "rece". Statele lumii s-au regrupat, de aceasta data pe criterii politice, lumea evoluand pentru alte zeci de ani in logica noului tip de conflict. Desi fusesera aliate cu Uniunea Sovietica impotriva regimurilor fasciste, democratiile occidentale au sfarsit prin a intelege pericolul pe care il reprezenta totalitarismul comunist pentru libertatea si reconstructia democratica a Europei. Cu toate ca nu au putut sa impiedice instau訃area de catre sovietici a regimurilor comuniste in Europa de Est, Statele Unite ale Americii au initiat, in 1947, politica de containment (stavilire) a expansiunii comunismului in Europa de Vest si in restul lumii. Aceasta politica, conceputa de diplomatul american George F. Kennan si initiata de presedintele Harry Truman, a reprezentat prima reactie a "lumii libere" in fata totalitarismului comunist. Unul dintre primele rezultate ale acestei politici a fost lansarea de catre SUA a Planului Marshall (iunie 1947) de ajutorare economica a tarilor europene ruinate de razboi. Numai tarile din vestul Europei au putut beneficia de Planul Marshall, deoarece URSS a interzis tarilor pe care le ocupa militar sa accepte ajutorul economic american. Un alt rezultat al politicii de containment I-a reprezentat crearea, la 4 aprilie 1949, a unei aliante militare defensive - Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) - menit sa riposteze oricarui atac al URSS asupra Europei de Vest. Tot pe plan militar, razboaiele purtate de Statele Unite ale Americii si aliatii lor in Coreea (1950-1953) si in Vietnam (1961-1975) au reprezentat actiuni semnificative de stavilire a expansiunii comuniste, chiar daca numai razboiul din Coreea a fost incununat de succes.

Prin constituirea Tratatului de la Varsovia (mai 1955), alianta militara a statelor comuniste indreptata impotriva NATO, se nastea o lume bipolara, construita in jurul principalelor centre de putere economica si militara ale vremii, dar si in raport cu doua viziuni politice divergente. De aceasta data, actorii scenei internationale nu mai erau statele nationale, ci blocurile politico-militare constituite in jurul Statelor Unite ale Americii (NATO) si al URSS (Trata負ul de la Varsovia). In pofida principiului coexistentei pasnice, tensiunea politica din負re cele doua modele de dezvoltare s-a concretizat intr-o pericu衍oasa cursa a inarmarilor, dar si in conflicte locale deschise, pre苞um razboaiele din Coreea si din Vietnam sau "criza rachetelor" din Cuba. Diferenta dintre cele doua blocuri era imensa: daca in primul caz era vorba despre o alianta naturala a statelor democratice sustinute economic de SUA, blocul comunist s-a constituit in primul rand ca urmare a amenintarii "Armatei Rosii".

b) Evolutia postbelica a democratiilor occidentale. Prima grupare, cea a democratiilor occidentale, a continuat sa-si fundamenteze demersul politic, constructia economica si sociala pe principiile democratiei plura衍iste. Locul liberalismului in declin a fost repede ocupat de ideologi虹le populare si democrat-crestine. Dar democratia occidentala a per衫is si dezvoltarea partidelor social-democrate si socialiste (Germania, Franta) sau chiar a celor comuniste (Italia, Grecia). Au aparut si s-au dezvoltat miscari si partide ecologiste sau puternice organizatii ale societatii civile. Fara sa fi putut evita excese de genul "doctrinei McCarthy" in cercetarea activitatilor antiamericane, lumea occidentala a reusit sa asigure pluralismul politic si dreptul suveran al fiecarui cetatean de a-si exprima propria optiune politica.

In a doua jumatate a secolului al XX-lea, germanii au fost nevoiti sa traiasca in doua state separate. In zona de ocupatie militara occidentala, s-a constituit un stat democratic, avand ca forma de guvernamant republica federala, care a devenit apoi membru NATO si al Comunitatii Economice Europene (Republica Federala Germana). In actiunile de reconstructie si de consolidare a democratiei in statul vest-german s-a remarcat Konrad Adenauer, de orientare crestin-democrata. Un rol insemnat in istoria germana l-a avut cancelarul crestin-democrat Helmuth Kohl, in timpul caruia s-a realizat reunificarea Germaniei (1990). Franta a avut intre anii 1918 si 1940 un regim democratic republican, caracterizat insa prin instabilitate guvernamentala. Dupa al Doilea Razboi Mondial, a fost adoptata o noua Constitutie, care instituia un regim parlamentar clasic. Charles de Gaulle, presedinte al tarii din 1959, a sustinut ideea consolidarii puterii sefului statului. Reforma constitutionala din anul 1962 a stabilit ca presedintele Frantei sa fie ales de cetateni prin vot universal, nu de un colegiu electoral, ca pana atunci. Franta a inregistrat progrese economice importante, dar pro苑lemele sociale s-au mentinut. Datorita flexibilitatii arti苞olelor Constitutiei, in Franta a fost posibila si coabitarea la putere a unui presedinte si a unui prim-ministru de orientari diferite. Astfel s-a intam計lat, de exemplu, in anul 1986, cand presedintele Mitterand era de orien負are politica de stanga, iar prim-ministrul Jacques Chirac, de dreapta. In Marea Britanie, prim-ministrul, sef al majoritatii parlamentare, are un rol insemnat, isi alege ministrii si are puteri executive extinse. Cele mai puternice formatiuni politice au fost, dupa 1918, Partidul Conservator si Partidul Laburist. In prima jumatate a secolului al XX-lea; s-a remarcat personalitatea lui Winston Churchill, prim-ministru din partea Partidului Conservator, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial (1940-1945), apoi, dupa razboi, intre 1951-1955. In perioada postbelica, alt prim-ministru con貞ervator, Margaret Thatcher, s-a afirmat prin actiunile de consolidare a economiei, prin privatizarea unor intreprinderi si servicii de stat, cat si prin cele care au vizat cresterea prestigiului extern al tarii.

c) Evolutia postbelica a regimurilor comuniste. De cealalta parte se afla blocul comunist al "democratiilor popu衍are", reunind URSS, jumatatea estica a Europei, China si alte cateva state din Asia si din Africa. Instaurarea comunismului in jumatatea rasariteana a Europei a dus la o divizare fara precedent a continentului nostru - politica, economica si culturala. Frontierele apusene ale Ungariei, Cehoslovaciei si Republicii Democrate Ger衫ane, care alcatuiau limita de vest a sistemului comunist, au fost puternic militarizate, devenind o bariera continua de mii de kilometri de sarma ghimpata, presarata cu posturi de observatie si menita sa impiedice fuga in Germania de Vest sau in Austria a cetatenilor statelor comuniste. Un element aparte al acestei frontiere - care a devenit si un simbol al divizarii Europei - l-a reprezentat Zidul Berlinului. Acesta a fost ridicat in august 1961 de catre auto訃itatile comuniste din Germania de Est, la presiunea Uniunii Sovietice, pentru a impiedica fuga in Berlinul Occidental - care nu facea parte din Republica Democrata Germana - a cetatenilor est-germani. In ajunul ridicarii acestui "zid al rusinii", pana la 12.500 de cetateni est-germani se refugiau saptamanal in Berlinul Occidental - enclava capitalista si democratica pe teritoriul RDG.

Constituite pe baza modelului stalinist, statele blocului comunist au continuat sa fie dominate de sisteme politice monopartide care admiteau o singura ideologie, cea marxist-leni要ista. Modelul politico-economico-social propus era unul hipercentralizat, puterea politica si economica fiind atent controlate de partidul-stat si de nomenclatura aferenta. Fenomenele economice dominante au fost cooperativizarea agriculturii si industrializarea fortata, ambele rea衍izate pe fondul desfiintarii cvasitotale a proprietatii private si a eliminarii fizice a acelui segment social legat de aceasta. Erodarea sistemului comunist s-a petrecut treptat, incepand din 1953. Puternice miscari antisovietice, inabusite in cele din urma, au avut loc in mai multe tari comuniste: Republica Democrata Germana (1953), Polonia (1956) si Ungaria (1956). In aceasta din urma tara, revolutia anticomunista a fost inabusita in sange de trupele sovietice. In Romania, principala forma de rezistenta anticomunista a fost rezistenta din munti, la care au participat tarani, fosti ofiteri, studenti si chiar elevi; aceste miscari de rezistenta armata au fost lichidate oficial abia in 1961. In 1968, miscarea de reformare a sistemului comunist, initiata in Cehoslovacia, a fost inabusita de armata sovietica si de trupe din Polonia, Germania de Est, Ungaria si Bulgaria. Romania, desi stat comunist, nu a participat la aceasta interventie militara.

d) Falimentul sistemului comunist. Anii 1970-1989 au scos in evidenta falimentul economic al sistemului comunist, incapabil sa satisfaca nevoile de baza ale populatiei, precum si sa renunte la reprimarea oricarei forme de contestare politica. Prin contrast, succesele economice ale lumii occidentale si forta de atractie a libertatilor cetatenesti si a democratiei din Europa de Vest si Statele Unite ale Americii au compromis regimurile comuniste in ochii propriilor cetateni. Acest lucru a favo訃izat aparitia unor miscari de disidenta in tari ca Polonia si Cehoslovacia - unde opozantii regimurilor comuniste si militantii pentru drepturile omului, ca Adam Michnik, Bronislaw Geremek (Polonia) si Vaclav Havel (Cehoslovacia), au fost supusi persecutiilor politice de catre autoritati, devenind simboluri interna負ionale ale rezistentei anticomuniste.

Aventura militara a URSS in Afghanistan (1979-1988), unde trupele Moscovei n-au putut invinge rezistenta mujahedinilor, sprijiniti de SUA, precum si revolta muncitorilor polonezi si crearea sindicatului liber Solidaritatea (1980), condus de Lech Walesa, au marcat inceputul sfarsitului sistemului comunist. Tentativele de reformare a comunismului intreprinse in URSS de catre Mihail Gorbaciov nu au facut decat sa accelereze descompunerea regimurilor comuniste din Europa, iar unii reprezentanti ai elitelor comuniste au devenit constienti de caracterul ine赳itabil al acestei descompuneri. Teama pe care represiunea comunista si URSS o insuflasera timp de zeci de ani cetatenilor din statele Europei de Est a inceput sa se risipeasca. In unele tari, ca Polonia si Ungaria, a inceput in 1989 un proces de negociere intre fortele de opozitie recent recunoscute si partidele comuniste aflate la putere pentru introducerea pluralismului politic si tranzitia spre democratie. In altele, precum Cehoslovacia si Germania de Est, inlaturarea liderilor comunisti opusi oricarei reforme s-a petrecut in urma unor mari manifestatii de strada, care au avut loc in toamna anului 1989. Singura tara in care sfarsitul regi衫ului comunist, in decembrie 1989, a dus la varsare de sange a fost Romania. Caderea regimurilor comuniste din Europa de Est in cursul anului 1989 a prefigurat chiar sfarsitul URSS. Incapabila sa se mai opuna revendicarilor democratice si nationale ale popoarelor pe care le indusese cu forta intre granitele sale, Uniunea Sovietica, devenita o fictiune politica, s-a dizolvat oficial in decembrie 1991, iar Mihail Gorbaciov a demisionat din toate functiile pe care le detinea.












Document Info


Accesari: 40442
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )