Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































METODE sI TEHNICI ALE SOCIOLOGIEI MANAGERIALE

management


3. METODE sI TEHNICI ALE SOCIOLOGIEI MANAGERIALE

                  



3.1. Diagnosticarea, delegarea si tabloul de bord; 3.2. Observatia, tehnicile sociometrice si studiul de caz; 3.3. Utilitatea metodelor si tehnicilor sociologiei manageriale

3.1. Diagnosticarea, delegarea si tabloul de bord

                Diagnosticarea este acea metoda utilizata de manageri si specialisti pentru examinarea unei problematici complexe. În general, diagnoza este o operatiune premergatoare adoptarii unei solutii la o problema, constând în identificarea cauzelor unor procese negative (procese care constituie substanta problemei respective), a factorilor care ar putea influenta pozitiv sau negativ solutionarea problemei avute în vedere. Scopul fundamental al diagnozei consta în formularea problemei de rezolvat. Cu cât formularea acesteia este mai adecvata si mai clara, cu atât probabilitatea de a identifica solutia cea mai buna este mai ridicata.

            În sociologia manageriala, o "problema sociala" vizeaza situatia aparuta în dinamica unui sistem social, care afecteaza negativ functionarea sa si necesita o interventie de corectie. Cunoscutul sociolog american R. K. Merton defineste problema sociala ca o discrepanta semnificativa între normele sociale si realitatea sociala de fapt. Problemele sociale deriva în principal din procesele de dezorganizare sociala, de criza sau de schimbare, context în care apar tendinte de devianta personala insuficient controlate de catre societate. Deci, substanta unei probleme sociale cuprinde situatii tensionate, cu potential conflictual.

            Privind organizatia în întregul sau, o "problema organizationala"  se impune prin doua sensuri:

1.      un sens apropiat "problemei sociale", prin care organizatia este confruntata cu o situatie de criza, de schimbare, fiind solicitat potentialul sau de adaptabilitate; aceasta este o "problema de stare" (de stare a organizatiei); diagnoza, în acest caz, consta în identificarea presiunilor de schimbare si a componentelor organizatiei (structuri, indivizi, procese) care se cer a fi modificate, transformate, schimbate;

2.      cele mai frecvente sunt însa "problemele de scop", prin care scopul de ansamblu al organizatiei este realimentat, reînnoit cu sarcini specifice, concrete, diferite (dar nu total diferite) de sarcinile anterioare; în acest caz, diagnoza cuprinde atât întelegerea (cunoasterea) deplina a noii sarcini, cât si a tuturor disponibilitatilor pe care organizatia le are pentru realizarea sa.

            În ultima instanta, diagnoza semnifica cunoasterea organizatiei de catre conducator, a tuturor componentelor sale si a corelatiilor dintre ele, cât si receptarea (întelegerea, formularea) adecvata a solicitarilor cu care se confrunta organizatia.

            Diagnosticarea poate fi definita ca o metoda folosita si în sociologia manageriala, pe baza constituirii unei echipe multidiciplinare, din manageri si personal operativ, al carei continut principal consta în identificarea punctelor forte si, respectiv, a punctelor slabe ale domeniului de analizat, cu evidentierea cauzelor care le genereaza. Diagnoza se finalizeaza prin activitati cu caracter corectiv sau de dezvoltare.

            Diagnosticarea are trei caracteristici principale. Esenta aplicarii ei consta în analiza cauza-efect atât în depistarea si examinarea punctelor forte si a acelor slabe, cât si la formularea recomandarilor. În fapt, calitatea diagnosticului depinde tocmai de masura în care s-au identificat cauzele generatoare de disfunctionalitati si aspecte pozitive si, ulterior, de corelarea recomandarilor cu cauzele respective. Specific metodei diagnosticarii este si caracterul ei participativ. Pentru utilizarea corecta a metodei diagnosticarii este obligatorie parcurgerea mai multor etape:

1.      stabilirea domeniului de investigat, care este rezultatul deciziei adoptate de regula în managementul de nivel superior al firmei;

2.      documentarea preliminara, în cadrul careia se culege ansamblul de informatii cu caracter economic, etnic, uman, managerial etc., privitoare la domeniul de investigat. Obiectivul specific al acestei etape consta în reunirea fondului principal de informatii privind domeniul respectiv, pentru a se putea trece la analiza problematicii implicate. În prealabil însa, se întocmeste o lista cu simptomele pozitive si negative privind domeniul respectiv.

3.      stabilirea principalelor puncte slabe si a cauzelor care le genereaza. Prima parte a analizei este axata asupra identificarii deficientelor activitatilor investigate, cu accent asupra relevarii cauzelor care le genereaza si a efectelor acestora asupra activitatii de management si de executie.

4.      stabilirea principalelor puncte forte si a cauzelor care le genereaza este rezultatul partii a doua a analizei, care se desfasoara similar cu cea din faza anterioara.

5.      formularea recomandarilor axate asupra eliminarii cauzelor ce determina punctele slabe si asupra intensificarii celor care genereaza punctele forte se realizeaza de membrii echipei de diagnosticare.

Principalele avantaje ale folosirii sistematice a metodei diagnosticarii în conditiile tranzitiei sunt:

§     asigura fundamentul necesar elaborarii si aplicarii programelor de dezvoltare ale firmei;

§     preîntâmpina aparitia unor disfunctionalitati majore 19219l1116t datorita identificarii cauzelor ce le genereaza în faza incipienta;

§     amplifica rapid potentialul firmei prin actionare asupra cauzelor generatoare de puncte forte;

§     asigura baza informationala absolut necesara adoptarii unor decizii strategice si tactice curente si eficace.

La fel ca diagnosticarea frecvent utilizata este sedinta care, din pacate, este tratata adesea superficial, nefiind considerata întotdeauna ca o metoda a managementului stiintific. În esenta, sedinta consta în reunirea mai multor persoane pentru un scurt interval de timp sub coordonarea unui manager, în vederea solutionarii în comun a unor sarcini cu caracter informational sau decizional.

sedinta constituie modalitatea principala  de transmitere a informatiilor si de culegere a feed-back-ului concomitent de la un numar mare de componenti ai firmei. Calitatea ei conditioneaza sensibil calitatea managementului, fiind nemijlocit implicata în exercitarea previziunii, organizarii, coordonarii, antrenarii si control-evaluarii.

În functie de continut, sedintele se clasifica în mai multe categorii:

-         sedintele de informare au drept obiectiv furnizarea de informatii managerului si/sau colaboratorilor, referitoare la anumite domenii. Acestea se organizeaza fie periodic- saptamânal, lunar etc.- fie, si mai frecvent, ad hoc în functie de necesitati.

-         sedintele decizionale au în vedere adoptarea, cu participarea celor prezenti la sedinta, a anumitor decizii. Continutul lor consta în preponderant în prezentarea, formularea si evaluarea de variante decizionale vizând realizarea anumitor obiective. În conditiile proliferarii managemntului participativ are loc si multiplicarea sedintelor cu caracter decizional, ca expresie a democratizarii procesului de management.

-         sedintele de armonizare au drept continut principal punerea de accord a actiunilor managerilor si a componentilor unor compartimente situate la acelasi nivel ierarhic sau pe niveluri apropriate în careul structurii organizatorice a firmei. De regula, sunt sedinte operative, convocate cu o frecventa aleatorie în functie de necesitatile realizarii unor obiective, planuri, programe, caracterizate prin sfera larga de cuprindere si complexitate ridicata.

-         sedintele de explorare sunt axate pe investigarea zonelor necunoscute ale viitorului firmei, ale unor componente ale acesteia sau ale anumitor aspecte ce influenteaza desfasurarea activitatii sale.

Pregatirea unei sedinte are un impact sensibil asupra eficacitatii sale, reclamând un complex de decizii si actiuni destinate asigurarii premiselor pentru desfasurarea sa eficienta, dintre care cele mai importante sunt urmatoarele:

§     stabilirea unei ordine de zi judicioase, sarcina care trebuie sa revina în principal managerului care organizeaza sedinta ;

§     formularea problemelor înscrise pe ordinea de zi cu maximum de claritate;

§     desemnarea persoanelor care vor fi invitate la sedinta, fiind recomandabil sa participe managerii si personalul operativ implicati nemijlocit în problematica abordata;

§     elaborarea de materiale cât mai scurte pentru sedinta, rezumându-se strict la informatii necunoscute de participanti, formulând alternative decizionale, ipoteze de lucru, propuneri concrete etc., fiind trimise participantilor cu cel putin 1-2 zile înainte;

§     în cazul sedintelor cu caracter periodic, este importanta derularea lor în aceleasi zile si ore, facilitând formarea la participanti de obisnuinte privind atât pregatirea cât si participarea la respectivele reuniuni;

§     stabilirea locului de desfasurare si a ambiantei sedintei este necesar sa se efectueze în functie de obiectivele urmarite;

§     desemnarea persoanei care se ocupa de înregistrarea discutiilor de la sedinta si anuntarea ei din timp asupra datei si locului de desfasurare a sedintei.

Metoda sedintei este recomandata în toate situatiile manageriale, a caror solicitare implica participarea pe plan informational, decizional sau actional a mai multor persoane.

Delegarea consta în atribuirea temporara de catre un manager a uneia dintre sarcinile sale de serviciu unui subordonat, însotita si de competenta si de responsabilitatea corespunzatoare.

Principalele elemente componente ale procesului de delegare sunt urmatoarele: însarcinarea, atribuirea competentei formale si încredintarea responsabilitatii

Însarcinarea consta în atribuirea de catre  un manager, unui subordonat, a efectuarii unei sarcini ce-i revine de drept prin organizarea formala. Aceasta implica delimitarea sa de celelalte sarcini, împreuna cu precizarea perioadei în care trebuie realizata, a rezultatelor scontate si criteriilor de apreciere a lor.

Prin atribuirea competentei formale se asigura subordonatului libertatea decizionala si de actiune necesara realizarii sarcinii respective. Evident pentru a deveni efectiva, autoritatea formala trebuie dublata de autoritatea cunostintelor.

Încredintarea responsabilitatii asigura refacerea "triunghiului de aur" al organizarii pentru sarcina în speta, în virtutea responsabilitatii acordate, noul executant este obligat sa realizeze sarcina delegata, în functie de rezultatele obtinute fiind recompensat sau sanctionat.

De retinut este ca în cazul delegarii se produce dedublarea responsabilitatii, în sensul ca, desi executantul raspunde integral de realizarea sarcinii si de utilizarea competentei acordate, managerul care a efectuat delegarea îsi mentine în fata superiorilor responsabilitatea finala pentru realizarea sarcinii.

Problema cheie în utilizarea cu success a metodei delegarii este solutionarea  corespunzatoare a dilemei încredere- control.

Principalele limite ale utilizarii delegarii sunt: posibilitatea de diminuare a repsonsabilitatii în munca a persoanelor implicate si neexecutarea întocmai a sarcinilor datorita înlocuirii temporare a managerului cu un executant.

Metoda delegarii are un caracter universal, utilizându-se în toate firmele si la fiecare nivel managerial, ea nu trebuie sa lipseasca din arsenalul nici unui manager. Cu un plus de frecventa se recomanda utilizarea sa la nivelul managementului superior- director general, directori, directori adjuncti, directori economici si ingineri sefi.



Tabloul de bord poate fi abordat din mai multe puncte de vedere. În primul rând, este o importanta tehnica de management cu impact nemijlocit asupra eficacitatii muncii managerilor. În al doilea rând, este o modalitate principala de rationalizare a subsistemului informational, contribuind decisiv la îndeplinirea de catre  acesta a functiilor care îi revin. Prin intermediul tabloului de bord se asigura o informare completa, rapida si operativa a conducatorilor, ce poate fi apreciata ca suport al adoptarii unor decizii de calitate superioara, eficace, fiind indispensabil în toate firmele- de stat, particulare-individuale, particulare de grup si mixte.

Cercetarile proprii, cât si opiniile exprimate de numerosi specialisti ne-au condus la definirea tabloului de bord ca fiind ansamblul de informatii curente, prezentate într-o forma sinoptica, prestabilita, referitoare la principalele rezultate ale activitatilor firmei sau a unora dintre ele si la factorii principali ce conditioneaza derularea lor eficienta.

Tabloul de bord poate fi conceput, realizat si utilizat la nivelul fiecarui manager, fara însa a exista un tablou de bord tip, valabil pentru toate functiile de conducere.

Volumul si structura informatiilor prezentate diferentiaza tablourile de bord în doua categorii principale:

·        tablouri de bord restrânse, cu un volum mic de informatii zilnice, care necesita eforturi reduse pentru culegerea de informatii si transmiterea lor;

·        tablouri de bord complexe, destinate unei informari mai ample, cu referiri la toate aspectele importante implicate de activitatea respectivului organism de management participativ. O asemenea categorie necesita, evident, un volum de munca mai mare pentru completarea lui cotidiana.

Tabloul de bord, conceput ca instrument de sinteza care permite managementului sa efectueze într-un timp scurt o analiza complexa a derularii activitatilor conduse, facilitând adoptarea de decizii eficiente, trebuie sa satisfaca o serie de cerinte minime dupa cum urmeaza:

-         consistenta (integralitatea), în sensul ca tabloul de bord trebuie sa cuprinda informatii relevante referitoare la activitatile implicate, informatii suficient de sintetice si exacte, veridice pentru o fundamentare complexa a deciziilor adoptate la nivelul de conducere caruia i se adreseaza;

-         rigurozitatea, cerinta derivata din precedenta, care consta în aceea ca informatiile incluse în taboul de bord trebuie sa fie riguroase, axate pe evidentierea reala a fenomenelor economice, concomitent cu transmiterea "în timp real" a informatiilor necesare completarii acestuia;

-         agregarea, ce decurge din posibilitatea cuprinderii unor informatii cu grad diferentiat de sintetizare, în raport cu nivelul ierarhic pe care se afla managerul, pentru care se întocmeste;

-         accesibilitatea, adica structura clara, explicita a informatiilor, facilitând întelegerea si utilizarea lor operativa si completa pentru adoptarea rapida de decizii si initierea de actiuni imediate pentru transpunerea lor în practica;

-         echilibrarea, în sensul inserarii unor informatii referitoare la fenomenele si procesele economice, tehnice, sociale, politice, s.a., în proportii rezonabile si ponderi corespunzatoare gradului de regasire  a acestora în viata firmei;

-         expresivitatea, respectiv necesitatea reprezentarii informatiilor prin forme de vizualizare adecvate, capabile sa sugereze membrilor organismelor de management ori managerilor individuali elementele relevante referitoare la activitatile conduse, pozitive si negative, într-o abordare cauzala;

-         adaptabilitatea, adica posibilitatea modificarii tabloului de bord ori de câte ori intervin schimbari în activitatile firmei sau ale organului de conducere implicat;

-         economicitatea, cerinta ce vizeaza realizarea unui tablou de bord eficient, prin prisma costurilor implicate de completare si a efectelor cuantificabile si, mai ales, necuantificabile pe care le implica utilizarea lui.

3.2. Observatia, tehnicile sociometrice si studiul de caz

            Observatia este una dintre metodele cel mai des utilizate în cercetarile de tip psihosocial, dat fiind faptul ca este relativ usor de organizat si de aplicat, poate fi rapid adaptata si folosita în cele mai diverse situatii din evolutia grupului, permite folosirea unor forme variate si suple, în dependenta nu numai de obiectivul investigatiei, dar si de natura grupului, dispune de nenumarate valente pozitive si avantaje. Ea presupune urmarirea si consemnarea manifestarilor de comportament (individual sau psihosocial si interactional) în diferite situatii sociale, ca si analiza particularitatilor psihologice ale individului sau ale grupului. Observatia sistematica trebuie deosebita de observatia ocazionala. Observatia ocazionala se realizeaza accidental si poate fi o premisa a observatiei sistematizate.

            Observatia sistematica necesita din partea celui care o realizeaza sa aiba precizat obiectivul si sarcina de observare, sa observe pe baza unui program. Rezultatele observatiei trebuie înregistrate în timpul observarii sau imediat ce observarea a luat sfârsit. O alta cerinta a observatiei este aceea de a nu altera fenomenul observat, deci de a nu interveni în desfasurarea lui. Tehnica folosita în observatia sistematica a fost pusa la punct de psihosociologul american Robert F Bales. El încearca sa raspunda la unele întrebari cum ar fi:

-         Ce se întâmpla în grup la nivelul microinteractiunilor dintre membri?

-         Cine cu cine comunica?

-         Ce comunica?

-         Care este sensul si valoarea celor comunicate?

-         Cum participa fiecare membru si mai ales colectivul?

-         Cum debuteaza si cum evolueaza comunicarea?

Pe baza observatiei sistematice a comportamentului interactional al membrilor diferitelor grupuri, R. F. Bales stabileste 12 categorii interactionale:

Categoria 1- manifestarea solidaritatii

Contine toate manifestarile care exprima solidaritatea deschisa, adresarea unor cuvinte agreabile colectivului sau unui membru care abia a venit, invitarea lui sa ia loc, sa se simta bine, sa se faca comod, felicitarea sau compatimirea unor membri din colectiv, ajutorarea sau concilierea membrilor grupului.

Categoria 2- manifestarea destinderii

Contine acte ce vizeaza diminuarea sau înlaturarea tensiunilor din cadrul colectivului, manifestarea bucuriei, voiosiei, placerii, emiterea de glume lipsite de ironie la adresa unui coleg, în general reactiile de bucurie si multumirile atât la propunerile colectivului cât si la glumele facute.

Categoria 3- aprobarea pasiva

Exprima acordul dat de un membru al colectivului fata de  ceea ce se discuta, la solutiile la care s-a ajuns la un anumit moment, fara însa de a fi însotite de tendinta acestuia de a se afirma, de a se pune în valoare; este mai mult un accord pasiv, exprimat printr-un "Da", "Sunt de accord", "Am aceeasi parere" etc.

Categoria 4- emiterea de sugestii

Contine sugestiile aduse de un membru al colectivului, care respecta autonomia celorlalti interlocutori si care vrea sa directioneze discutiile, sa le scoata din impas, sa le faca sa avanseze, dar fara a-si impune propriul punct de vedere, fara a deprecia sau pune în inferioritate alte persoane sau alte puncte de vedere emise de colectiv.

Categoria 5- emiterea de informatii

Se refera la actele prin care se aduc informatii noi sau suplimentare, care sa faciliteze întelegerea, la cele prin intermediul carora, se explica, se confirma; cuprinde acte care sunt neutre din punct de vedere afectiv, interactiuni care nu sunt imperative, care se vor a fi obiective, cu caracter mai ales constatativ; expresii de tipul: "Vreau sa va informez ca.", "Trebuie sa stiti ca.", "Au trecut deja 30 de minute de când discutam si nu am ajuns la nici un rezultat".

Categoria 6- solicitarea de informatii

Cuprinde actele care solicita aducerea în grup a unor informatii noi sau suplimentare, menite a facilita întelegerea, pe cele care cer clasificari, confirmari; exprima de regula un deficit de informare si de cunoastere, este neutra din punct de vedere afectiv, nu cuprinde evaluari; pentru aceasta categorie sunt specifice formulari de tipul: "Cum?", "Ce vreti sa spuneti cu asta?", "Ce ati mai aflat în legatura cu." etc.

Categoria 8- solicitarea de opinii

Se refera la acele acte prin care se cere celorlalti membri ai grupului sa-si expuna parerea lor, propria lor opinie, sa faca aprecieri, evaluari, judecati de valoare. Întrebari specifice: "Ce gânditi despre asta?", "Ce parere aveti despre aceasta solutie?", "Cum apreciati modul lui de  a se exprima?", "Nu înteleg de ce reactionati asa, ati putea sa îmi spuneti?".

Categoria 9- solicitarea de sugestii

Presupune solicitarea de noi directii de actiune, indicarea unor mijloace de rezolvare a unor situatii, fixarea unor scopuri noi, prin întrebari de genul: "Ce credeti ca ar trebui facut?", "Ce v-ati propus?", "Ce ati propune pentru a iesi din impas?". Pentru ca aceste întrebari sa poata fi introduse în aceasta categorie nu trebuie sa contina o tenta emotionala evidenta.

Categoria 10- dezaprobare pasiva

Cuprinde actele de dezacord pasiv ale unor membri ai grupului fata de ceea ce se petrece în grup sau fata de solutiile avansate; ei ramân reci, îmbufnati, indiferenti, zâmbesc ironic; formularile "Nu sunt de acord", "Argumentul dumneavoastra nu ma convinge", daca nu sunt spuse cu furie, ci, placid, cu indiferenta, se încadreaza în aceasta categorie.

Categoria 11- manifestarea tensiunii

Cuprinde actele care induc tensiuni în grup, cresc anxietatea, frustrarea, sentimentele de vina, dau nastere la atmosfere grupale greu de suportat; subiectul se umileste, se acuza, actioneaza cu exces de scrupule, cedeaza în favoarea altora, exagereaza unele atitudini pentru a demonstra ca el este umilit, ignorat; cuprinde expresii de tipul: "Întotdeauna m-ati batjocorit", "Ascultati-l pe el ca-i mai destept decât mine", "Sunt vinovat, întotdeauna eu am fost vinovatul".

Categoria 12- manifestarea antagonismului

Presupune prezenta opozitiei nete, deschise, dezacordul activ, violent, afirmarea de sine prin înjosirea altora, tendinta de a comanda si dirija fara a tine cont de personalitatea altora; dorintele, motivatiile si aspiratiile altora, agresivitatea, ironia sarcastica, aroganta, furia, amenintarea, blamarea, sunt tot atâtea fenomene cuprinse în aceasta categorie.

Tehnica sociometrica, initiata de J. L. Moreno, psihosociolog american de origine româna, are o larga raspândire în investigarea si cunoasterea relatiilor interpersonale dintre oameni, îndeosebi a relatiilor afectiv-simpatetice, de preferinta sau de respingere. Relatiile afectiv-simpatetice dintre membrii unui grup sunt mai importante decât s-ar parea la prima vedere. Ele actioneaza ca un catalizator, ca un factor ce dinamizeaza permanent comportamentul membrilor grupurilor, introducând directii diverse si uneori imprevizibile de evolutia ale acestuia.

Comportamentle cotidiene ale partenerilor dintr-un grup, informatiile suplimentare capatate despre unul sau altul dintre membrii grupului, parerile personale ale unui membru din grup despre un altul facute publice sau impartasite în taina nu ne lasa indiferenti din punct de vedere afectiv. Dimpotriva, ele confirma sau infirma propriile noastre pareri, ne rascolesc profund ne determina sa ne schimbam atitudinea fata de unii membri din interiorul grupului, în sensul ca unele simpatii sau antipatii se adâncesc, în timp ce altele îsi modifica continutul, se convertesc în opusul lor. În aceste conditii, cunoasterea relatiilor afectiv-simpatetice dintre membrii grupurilor sociale capata o deosebita semnificatie. Tehnica sociometrica, expusa de J L Moreno a cunoscut o impresionanta raspândire, fiind utilizata în investigarea celor mai diverse tipuri de grupuri sociale.

Conceputa ca un ansamblu de subtehnici sau procedee articulate între ele (testul sociometric, sociomatricea, sociograma, indicii sociometrici), tehnica sociometrica si mai ales aplicarea ei necesita respectarea unor rigori metodologice, dar si capacitatea de a descifra fenomenele relevate.

Testul sociometric este un instrument relativ simplu prin care se încearca masurarea relatiilor afectiv-simpatetice dintre membrii grupului. El contine întrebari de tipul: "Daca echipa ta de munca s-ar restructura, cu cine ti-ar placea sa lucrezi în continuare dintre actualii membri ai echipei?", "Cu cine nu ti-ar place?"




În faza aplicarii testului se atrage atentia subiectilor asupra urmatoarelor aspecte:

·        sa nu comunice între ei;

·        sa raspunda la toate întrebarile;

·        sa raspunda prin nominalizari, nu prin formulari generale, de tipul: "Cu toti", "Cu nici unul", "Nu este cazul";

·        sa-i ia în considerare pe toti membrii grupului, chiar daca unul dintre ei nu este prezent în momentul aplicarii testului;

·        sa fie sinceri în rapsunsuri.

Sociograma este reprezentarea grafica a relatiilor afectiv-simpatetice dintre membrii grupului. Gratie sociogramei putem sti daca relatiile de alegere sau de respingere sunt reciproce (impartasite) sau unilaterale, daca preferintele sunt întâmpinate de respingeri. Sociograma poate fi individuala (reda situatia relatiilor afectiv-simpatetice doar a unui singur individ din cadrul grupului) sau colectiva (reda situatia relatiilor dintre absolut toti membrii grupului). Aceasta din urma poate fi de doua feluri:

-         sociograma colectiva în spatiul functional al grupului (ia în considerare asezarea spatiala a membrilor grupului, în virtutea relatiilor functionale dintre acestia, deci a relatiilor necesitate de specificul sarcinii de munca);

-         sociograma colectiva libera (porneste de la valoarea psihosociala a fiecarui membru în grup).

Sociomatricea este un tabel cu dubla intrare, în care se trec toti membrii grupului investigat, cu alegerile sau respingerile emise si primite de fiecare. Pe orizontala, în dreptul fiecarui subiect, se figureaza alegerile facute de el, iar pe verticala alegerile si respingerile primite de fiecare subiect de la toti ceilalti membri ai grupului. Însumarea datelor de pe orizontala ne va indica gradul de expansivitate afectiva a fiecarui subiect, în timp ce cele de pe verticala - locul ocupat de fiecare subiect în cadrul grupului, deci statutul sau sociometric.

            Indicii sociometrici se calculeaza pornind fie de la datele înscrise în sociomatrice, fie de la cele ce sunt figurate în sociograma. Pe baza lor putem afla informatii despre individ sau grup, cum ar fi:

-         locul individului în cadrul grupului;

-         pozitia ocupata de el în grup (statutul sociometric  al individului);

-         expansivitatea sa afectiva (câte alegeri face în cadrul grupului);

-         gradul în care preferintele unui subiect sunt cunoscute de ceilalti membri ai grupului (transparenta relatiilor).

"Nascut" în anul 1908, odata cu înfiintarea scolii de administrare de la Harward si utilizat într-o maniera personalizata pâna în anul 1935, studiul de caz a cunoscut o larga raspândire si utilizare sistematica de la acea data si pâna azi, în cele mai diverse domenii. "Caz" poate deveni orice situatie concreta, trecuta sau prezenta, în care este vorba de contexte, detalii reale, personaje, fapte si evenimente, opinii si atitudini, înlantuite între ele, astfel încât sa dea nastere la o problema ce se cere a fi analizata, înteleasa, diagnosticata sau rezolvata. Diversele incidente semnificative din viata unui individ sau grup care deschid o problema; derularea si acumularea unor evenimente în decursul timpului; situatii tensionale, dramatice sau chiar limita, în care se afla un individ sau un grup la un anumit moment dat; anumite momente de suspans profesional din viata grupurilor pot constitui tot atâtea tipuri de cazuri.

Roger Mucchielli considera ca un caz bun trebuie sa îndeplineasca câteva conditii care sa exprime validitatea cazului:

-         sa fie autentic, adica situatia sa fie concreta, luata din realitate, din viata  personala, profesionala, familiala, sociala, economica etc., asa cum s-a petrecut ea, cu toate detaliile;

-         sa presupuna urgenta interventiei, adica sa fie realmente o situatie problema, un incident cu caracter dramatic, care sa necesite analiza, diagnostic sau rezolvare, deoarece cele care sunt comune, banale, indiferente nu suscita interesul, nu pot fi analizate;

-         sa fie centrat pe preocuparile subiectilor, adica sa contina probleme ale mediului de viata  sau profesional bine cunoscute subiectilor, în legatura cu care ei sa detina  informatii si mijloace de actiune ;

-         sa fie complet, total, adica sa contina absolut toate informatiile de care este nevoie pentru rezolvarea lui; asa zisele cazuri proiective, care lasa la libera alegere a participantilor anumite aspecte, evenimente, particularitati care nu sunt date, nu contribuie la angajarea subiectilor sau se soldeaza  cu multiplicarea perspectivelor de analiza, fapt care duce la solutionarea inadecvata a cazului.

Studiul unui caz tinde spre realizarea mai multor obiective, dintre care esentiale sunt:

-         comprehensiunea sau întelegerea cazului, a caracteristicilor lui generale si particulare, a semnificatiei elementelor, contextelor, întâmplarilor si personajelor lui. Este cunoscut faptul ca situatiile umane, indiferent de locul unde se petrec, sunt foarte complexe, deoarece contin diferite tipuri de elemente: psihologice, sociologice, morale, tehnice, psihosociale, organizationale, formale sau informale, etc.;

-         diagnosticarea cazului, adica identificarea, determinarea, si definitivarea lui concreta în vederea stabilirii unor masuri de interventie pe directia ameliorarii sau rezolvarii situatiei respective;

-         alegerea, optarea pentru o alternativa sau alta de actiune, de rezolvare a cazului, deci interventia deciziei. Optarea pentru o anumita varianta actionala sau rezolutiva presupune nu doar întelegerea sau diagnosticarea cu exactitate a situatiei respective, ci si judecarea si evaluarea aspectelor pozitive si negative ale fiecarei alternative si mai ales anticiparea consecintelor aplicarii ei. Studiul diferitelor cazuri contribuie mult la formarea capacitatii de decizie a membrilor grupului;

-         conceptualizarea cazului, adica extragerea unor concluzii generale, a unor teze cu caracter mare de generalitate, care pot fi utilizate în explicarea sau rezolvarea si a altor situatii, a altor cazuri, mai mult sau mai putin asemanatoare cu cel discutat, întâlnite în viata cotidiana, cât si întelegerea cât mai exacta a dinamicii si evolutiei generale a grupurilor.

Studiul de caz clasic, realizat în grupuri mici de 5-6 persoane sau 10-12 persoane, presupune parcurgerea mai multor etape:

o       Etapa 1: Prezentarea cazului scris, înregistrat sau filmat. Cazul scris are avantajul ca poate sta sub ochii participantului tot timpul, el putând sa-l parcurga în ritmul sau propriu sau sa revina asupra unor aspecte mai putin întelese.

o       Etapa 2: Suscitarea de catre animatorul discutiei a opiniilor, impresiilor, judecatilor din partea participantilor.

o       Etapa 3: Revenirea la faptele si la informatiile disponibile pentru analiza lor propriu-zisa. Ipotezele formulate sunt retinute si urmeaza a fi verificate sau infirmate, rând pe rând, în analiza propriu-zisa a cazului. Se procedeaza în felul acesta pâna la epuizarea tuturor informatiilor de care dispunem si pâna la stabilirea diagnosticului.

o       Etapa 4: Extragerea unor concluzii generale, cu valabilitate si în alte situatii.

3.3. Utilitatea metodelor si tehnicilor sociologiei manageriale

Munca moderna productiva este din ce în ce mai mult pregatita, desfasurata si finalizata în grup. În conditiile vietii actuale, relatiile dintre oameni capata o pondere fara precedent; stilul de conducere al grupurilor si mai ales stilul de viata  al acestora se schimba si apare tot mai mult nevoia de caldura si întelegere umana, de atitudine de receptivitate si disponibilitate din partea celor din cadrul grupului în care îsi desfasoara activitatea. Pentru ca aceste nevoi sa poata fi satisfacute în cadrul unui grup de munca, crescând astfel satisfactia în munca si atasamentul fata de organizatie, este necesar ca organizatorii si conducatorii grupurilor sa detina  informatii despre caracteristicile grupului, despre functionalitatea si dinamica lor.

a)                  Începerea activitatii în cadrul unui grup oarecare impune detinerea unor informatii despre el.

Exista grupuri si climate de grup care pot pune în valoare competenta profesionala a cuiva, la fel cum exista grupuri care o pot inhiba sau anula. Numai cunoscând particularitatile grupului se poate anticipa manifestarea concreta a competentei profesionale. În acest caz, al începerii activitatii în cadrul unui nou grup, este necesara cunoasterea nu numai a perspectivelor individuale asupra unor fenomene din grup, felul cum s-au filtrat ele prin paritcularitatile fiecarui membru al grupului, dar si fenomenele care au avut loc si care au suscitat interesul membrilor si cum i-a influentat. Cunoscând profilul psihosocial al grupului, punctele lui tari sau nevralgice, cei care lucreaza în grupuri sociale si-ar putea organiza mai bine propria activitate, ar putea asigura mai bine conditiile în care acestea se desfasoara, astfel încât sa se obtina cele mai bune rezultate.

b)                  Utilitatea unora sau altora dintre metodele de cunoastere a grupurilor sociale este evidenta si în alte grupuri sociale este evidenta si în alte tipuri de situatii sociale. Una dintre acestea este si cea care presupune aprecierea gradului de participare a oamenilor sau chiar a grupului ca întreg la activitate. .

c)                  Sunt foarte numeroase si situatiile în viata  sociala care presupun aprecierea eficientei grupului în functie de relatiile dintre membrii acestuia, în atmosfera creata si existenta în grup.

d)                  Situatiile de selectie si promovare a oamenilor, ca si cele de formare sau de reconstructie a grupurilor de munca sunt la fel de des întâlnite în viata  cotidiana. Fara îndoiala ca în selectia oamenilor sunt luate în considerare o serie de criterii obiective (varsta,vechime în munca, rezultatele obtinute, competenta profesionala etc. daca este vorba de promovare; particularitatile sarcinii de munca, asa numitele "relatii functionale" daca este vorba de formarea sau reconstructia grupurilor de munca) dar n-ar trebui neglijate criteriile de ordin psihologic si psihosocial, deci cele legate de trasaturile de personalitate, de relatiile din cadrul grupurilor de psihologia si atmosfera de grup.

Rolul aplicarii metodelor de cunoastere a grupurilor este acela de a-l ajuta pe organizatorul sau conducatorul acestui grup de a culege cât mai multe informatii despre grupul de munca, de a ajunge la un alt nivel de luciditate în întelegerea relatiilor umane, a caracteristicilor si functionalitatii grupului, a dinamicii lui concrete, a conduitelor de grup si îndeosebi a efectelor acestora asupra planului productiv si relational al grupului, adica atât asupra randamentului activitatii cât si asupra tipurilor de relatii existente între membrii grupului care decide atmosfera existenta în grup.

LECTURĂ



METODA CONSTRUCŢIILOR IMAGINARE

Ludwig von Mises

Metoda specifica a teoriei economice si sociologice este metoda constructiilor imaginare[1]. Aceasta este metoda praxeologiei. Faptul ca ea a fost elaborata si perfectionata în contextul studiilor economice în sens restrâns se datoreaza împrejurarii ca, cel putin pâna acum, teoria economica a fost partea cea mai bine dezvoltata a praxeologiei. Oricine doreste sa exprime o opinie despre problemele numite îndeobste economice recurge la aceasta metoda. Întrebuintarea acestor constructii imaginare nu este, asadar, o procedura specifica analizei stiintifice a acestor probleme. si omul de rând recurge la aceeasi metoda când are de a face cu ele. Dar, în vreme ce constructiile omului de rând sunt mai mult sau mai putin confuze si lipsite de acuratete, teoria economica urmareste sa le elaboreze cu cea mai mare grija, scrupulozitate si precizie, si sa le examineze critic conditiile de existenta si presupozitiile.

O constructie imaginara este o imagine conceptuala a unei secvente de evenimente, rezultate logic din elementele de actiune intervenite în formarea sa. Este un produs al deductiei, derivat, în ultima instanta, din categoria fundamentala de actiune, actul de a prefera si de a lasa deoparte. Când elaboreaza o asemenea constructie imaginara, economistul nu este preocupat de întrebarea daca ea reflecta sau nu conditiile reale, pe care-si propune el sa le analizeze. Nu-l preocupa nici întrebarea daca un sistem ca cel pe care-l presupune constructia sa imaginara poate fi conceput ca existând si functionând în realitate. Chiar si constructiile imaginare care sunt de neconceput, care sunt contradictorii sau irealizabile, pot furniza servicii utile si chiar indispensabile pentru întelegerea realitatii, cu conditia ca economistul sa stie cum sa le întrebuinteze corect.

Metoda constructiilor imaginare este justificata de succesul ei. Spre deosebire de stiintele naturale, praxeologia nu-si poate întemeia rezultatele pe experimente de laborator si pe perceptii senzoriale ale unor obiecte externe. [p.237] Ea trebuie sa elaboreze metode complet diferite de cele ale fizicii si biologiei. Ar fi o eroare grava sa se caute analogii ale constructiilor imaginare în domeniul stiintelor naturale. Constructiile imaginare ale praxeologiei nu pot fi nicicând confruntate cu vreo experienta a lucrurilor externe si nu pot fi niciodata evaluate din punctul de vedere al experientelor de felul acesta. Functia lor este de a permite omului un tip de cercetare în care nu se poate bizui pe simturi. Când confruntam constructiile imaginare cu realitatea nu putem pune întrebarea daca ele corespund experientei si descriu corect datele empirice. Trebuie sa ne întrebam daca presupozitiile constructiei noastre sunt identice cu conditiile de existenta ale actiunilor pe care dorim sa le concepem.

Formula de baza pentru elaborarea de constructii imaginare este de a face abstractie de existenta anumitor conditii prezente în cazul actiunii efective. Atunci suntem în masura sa sesizam consecintele ipotetice ale absentei acestor conditii si sa concepem efectele prezentei lor. Asa concepem categoria de actiune, construind imaginea unei stari în care nu exista actiune, fie pentru ca individul este pe deplin multumit si nu simte nici un fel de neplacere, fie pentru ca nu cunoaste nici un procedeu de pe urma caruia sa poata anticipa o ameliorare a bunastarii sale (sau a starii sale de satisfactie). Tot asa concepem notiunea de dobânda originara, cu ajutorul unei constructii imaginare, în care nu se face nici o distinctie între satisfactiile care se manifesta pe durate de timp egale ca lungime, dar inegale din punctul de vedere al distantei la care se situeaza fata de momentul actiunii.

Metoda constructiilor imaginare este indispensabila pentru praxeologie; ea este singura metoda adecvata cercetarii praxeologice si economice. De buna seama ea este dificil de manevrat, deoarece poate da nastere cu usurinta la silogisme eronate. Ea ne poarta pe o muche ascutita; de ambele parti se casca haurile absurdului si al nonsensului. Doar autocritica nemiloasa ne poate feri de a cadea iremediabil în aceste prapastii fara fund.

Constructia imaginara a unei economii de piata pure sau neobstructionate presupune ca exista diviziune a muncii si proprietate privata (control privat) asupra mijloacelor de productie si ca, în consecinta, exista schimburi de bunuri si servicii pe piata. Ea presupune ca functionarea pietei nu este obstructionata de factori institutionali, ca guvernul - aparatul social de constrângere si coercitie - urmareste prezervarea bunei functionari a sistemului de piata, se abtine de la a-i stânjeni functionarea si ofera protectie împotriva agresiunilor. [p.238] Piata este libera; nu exista nici un amestec al factorilor straini de piata în domeniul preturilor, al ratelor salariale si al ratelor dobânzii. Pornind de la aceste presupozitii teoria economica urmareste sa elucideze functionarea unei economii de piata pure. Abia într-un stadiu ulterior, dupa ce va fi epuizat tot ce se poate învata din studiul acestei constructii imaginare, ea se întoarce la studiul diverselor probleme ridicate de amestecul în procesul pietei al guvernului si al altor organe, care nu întrebuinteaza coercitia si constrângerea.

Este uimitor ca aceasta metoda logic incontestabila, singura în masura sa rezolve problemele în discutie, a fost atacata cu furie. Oamenii au etichetat-o drept o idee preconceputa în favoarea politicii economice liberale, pe care o stigmatizeaza ca reactionara, regalism economic, manchesterism, negativism, s.a.m.d. Ei neaga posibilitatea de a câstiga ceva în domeniul cunoasterii realitatii ca urmare a studiului acestei constructii imaginare. Însa acesti critici turbulenti se contrazic pe ei însisi îndata ce recurg la aceeasi metoda, pentru avansarea propriilor lor asertiuni. Solicitând salarii minime ei evoca presupusele conditii nesatisfacatoare de pe o piata libera a mâinii de lucru, iar cerând tarife ei descriu presupusele dezastre provocate de liberul schimb. Bineînteles, nu exista o alta cale de elucidare a efectelor unei masuri ce limiteaza liberul joc al factorilor care intervin pe o piata neobstructionata, decât aceea de a studia initial starea de lucruri existenta în conditii de libertate economica.

Este adevarat ca din investigatiile lor economistii au tras concluzia ca telurile pe care majoritatea oamenilor, practic toti oamenii, urmaresc sa le atinga, trudind si muncind si recurgând la politicile economice, pot fi cel mai bine realizate acolo unde sistemul de piata libera nu este împiedicat de decrete guvernamentale. Însa aceasta nu este o judecata preconceputa, rezultata dintr-o insuficienta atentie acordata functionarii interventiilor guvernamentale în afaceri. Dimpotriva, ea este rezultatul unei cercetari atente si nepartinitoare a tuturor aspectelor interventionismului. De asemenea, este adevarat ca economistii clasici si epigonii lor obisnuiau sa numeasca sistemul economiei neobstructionate "natural", iar amestecul guvernului în fenomenele de piata "artificial" si "perturbator". Însa aceasta terminologie era produsul cercetarii atente de catre ei a problemelor interventionismului. Atunci când numeau o stare sociala de lucruri indezirabila "contrara naturii", ei se conformau uzantelor semantice ale epocii.

Teismul si deismul din epoca luminilor priveau regularitatea fenomenelor naturale drept o emanatie a decretelor Providentei. Când filozofii iluministi descopereau ca si în sfera actiunii umane si a evolutiei sociale se manifesta o regularitate a fenomenelor, ei erau gata sa o interpreteze si pe aceasta ca pe o dovada [p.239] de grija parinteasca din partea Creatorului universului. Aceasta era adevarata semnificatie a doctrinei armoniei predeterminate, asa cum a fost ea expusa de anumiti economisti. [4] Filozofia sociala a despotismului paternalist punea accentul pe misiunea divina a regilor si a autocratilor predestinati sa conduca popoarele. În replica, liberalul afirma ca functionarea unei piete neobstructionate, pe care consumatorul - i.e., fiecare cetatean - este suveran, produce mai multe rezultate satisfacatoare decât decretele conducatorilor miruiti. Observati functionarea sistemului de piata -- spuneau ei -- si veti descoperi în ea amprenta degetului lui Dumnezeu.

Odata cu constructia imaginara a economiei de piata pure, economistii clasici au elaborat opusul ei logic, constructia imaginara a unei societati socialiste. În procesul euristic care a dus, în cele din urma, la descoperirea functionarii unei economii de piata, aceasta imagine a unei ordini socialiste a avut chiar prioritate din punct de vedere logic. Întrebarea care îi preocupa pe economisti era daca un croitor poate fi alimentat cu pâine si încaltaminte, atunci când nu exista decrete guvernamentale care sa-l sileasca pe brutar si pe cizmar sa-i satisfaca nevoile. Primul lor gând a fost ca amestecul autoritar este necesar pentru a face ca fiecare specialist sa-si deserveasca concetatenii. Economistii au fost surprinsi când au descoperit ca nu este necesara nici o astfel de constrângere. Punând în contrast productivitatea si profitabilitatea, interesul propriu si bunastarea publica, egoismul si altruismul, economistii trimiteau implicit la imaginea unui sistem socialist. Mirarea lor în fata functionarii asa-zicând "automate" a sistemului de piata, se datora tocmai faptului ca ei realizasera ca modul "anarhic" de productie reuseste sa-i aprovizioneze mai bine pe oameni decât ordinele unui guvern centralizat omnipotent. Ideea de socialism - un sistem de diviziune a muncii în întregime controlat si gestionat de catre o autoritate planificatoare - n-a aparut în mintea reformistilor utopisti. Acestia urmareau mai degraba coexistenta autarhica a unor mici entitati autosuficiente; sa ne gândim, de pilda, la falansterul lui Fourier. Radicalismul reformistilor a apucat-o pe panta socialismului în momentul în care au adoptat ca model pentru noua lor ordine imaginea unei economii gestionate de un guvern national, sau de o autoritate mondiala.

Se considera îndeobste ca economistii, în analiza pe care o fac problemelor unei economii de piata, sunt mai degraba nerealisti în adoptarea ipotezei ca oamenii sunt întotdeauna dornici sa obtina cele mai mari avantaje cu putinta. Se afirma ca ei construiesc imaginea unei fiinte perfect egoiste si rationale, pentru care nu conteaza decât profitul. Un asemenea homo oeconomicus poate ca seamana cu misitii si speculatorii. Dar imensa majoritate a oamenilor sunt foarte diferiti. Din aceasta imagine înselatoare nu se poate învata nimic folositor pentru cunoasterea realitatii. Nu este necesar sa procedam din nou la o respingere a tuturor confuziilor, erorilor si distorsiunilor implicate în aceasta afirmatie. Primele doua parti ale acestei carti au demascat erorile respective. Aici va fi suficient sa ne ocupam de problema maximizarii profiturilor.

Praxeologia în general si teoria economica în particular nu presupun, cu privire la motivatiile actiunii umane decât ca omul care actioneaza doreste sa îndeparteze neplacerea. În conditiile particulare ale tranzactiilor efectuate pe piata, actiune înseamna a cumpara si a vinde. Tot ce afirma teoria economica despre cerere si oferta se refera la orice cerere si oferta si nu doar la cererea si oferta rezultate din anumite împrejurari care ar necesita o descriere sau o definitie particulara. A spune ca un om confruntat cu alternativa de a obtine mai mult sau mai putin pentru o marfa pe care doreste sa o vânda alege - ceteris paribus - pretul mai ridicat, nu necesita presupozitii suplimentare. Un pret mai ridicat înseamna, pentru vânzator, o mai buna satisfacere a dorintelor sale. Mutatis mutandis, acelasi lucru se poate spune despre cumparator. Suma economisita în procesul de cumparare a marfii respective îi permite sa cheltuiasca mai mult pentru satisfacerea altor nevoi. A cumpara pe piata cea mai ieftina si a vinde pe cea mai scumpa nu este, ceteris paribus, un comportament care sa necesite vreun fel de presupozitii speciale, cu privire la motivatiile si moralitatea actorului. Nu este vorba decât despre rezultatele necesare ale oricarei actiuni, în conditiile schimbului de piata.

În capacitatea sa de om de afaceri, o persoana este servitorul consumatorilor, tinut sa se conformeze dorintelor acestora. Ea nu se poate lasa în voia propriilor ei capricii si fantezii. Însa capriciile si fanteziile clientilor sai sunt pentru ea lege, daca acesti clienti sunt dispusi sa plateasca pentru satisfacerea lor. Omul de afaceri este constrâns sa-si adapteze comportamentul cererii consumatorilor. Daca acestia din urma, lipsiti de gust pentru ceea ce este frumos, prefera lucruri urâte si vulgare, el trebuie sa le furnizeze asemenea lucruri, chiar împotriva convingerilor sale. Daca consumatorii nu doresc sa plateasca un pret mai mare pentru produsele autohtone decât pentru cele straine, atunci el trebuie sa cumpere produsul strain, presupunând ca acesta este mai ieftin. Un patron nu poate acorda favoruri pe seama clientilor sai. El nu poate plati rate salariale mai mari decât cele determinate de piata, daca cumparatorii nu sunt dispusi sa plateasca preturi corespunzator mai mari pentru bunurile produse în fabricile în care ratele salariale sunt mai mari decât în altele.

Nu la fel stau lucrurile cu omul în calitatea sa de cheltuitor al veniturilor sale. Cu acestea, el este liber sa faca ce doreste. El poate da de pomana. Motivat de diverse doctrine si prejudecati, el poate discrimina împotriva bunurilor cu o anumita origine sau provenienta, preferând produsul de mai slaba calitate sau mai scump celui superior din punct de vedere tehnologic si mai ieftin.

De regula, când fac cumparaturi, oamenii nu ofera cadouri vânzatorilor. Dar uneori se întâmpla si aceasta. Linia de demarcatie între cumpararea de bunuri si servicii de care este nevoie si facerea de pomeni este uneori dificil de identificat. Cel ce cumpara la o licitatie organizata în scopuri caritabile combina, de regula, o achizitie cu o donatie caritabila. Cel ce da un banut muzicantului orb de pe strada nu plateste în nici un caz pentru spectacolul de calitate îndoielnica; el da pur si simplu de pomana.

Omul este unitar când actioneaza. Omul de afaceri care detine întreaga firma poate sterge uneori linia de demarcatie dintre afaceri si caritate. Daca doreste sa-si ajute un prieten aflat în dificultate, delicatetea sentimentelor îl poate face sa recurga la procedee care feresc prietenul de jena pe care i-ar provoca-o dependenta de pomana. El îi ofera prietenului o slujba la firma sa, desi nu are nevoie de ajutorul acestuia, sau si-ar putea angaja un ajutor echivalent la un salariu mai mic. Riguros vorbind, acesta este consum si nu o cheltuiala destinata sporirii profiturilor firmei. O serie de greseli jenante trebuie puse pe seama tendintei de a acorda atentie numai lucrurilor tangibile, vizibile si masurabile, si de a le neglija pe toate celelalte. Consumatorul nu cumpara doar hrana si calorii. El nu doreste sa se hraneasca asemenea unui lup, ci sa manânce ca un om. Hrana satisface cu atât mai mult pofta unor oameni cu cât este gatita mai apetisant si mai gustos, cu cât masa este pusa mai frumos si cu cât mediul în care este consumata hrana este mai agreabil. Asemenea lucruri sunt lasate deoparte în consideratiile care privesc exclusiv aspectele chimice ale procesului de digestie. Însa faptul ca ele joaca un rol important în determinarea preturilor hranei este perfect compatibil cu afirmatia ca oamenii prefera, ceteris paribus, sa cumpere pe pietele cele mai ieftine. Oridecâteori un cumparator, care alege între doua lucruri perfect identice din punct de vedere chimic si tehnologic, îl prefera pe cel mai scump, el are un motiv. El nu se însala, ci plateste pentru servicii pe care chimia si tehnologia, cu metodele lor specifice de investigatie, nu le pot percepe. Putem sa surâdem pe seama vanitatii ridicole a unei persoane care prefera o locuinta mai scumpa uneia mai ieftine pentru ca-i place sa-si soarba cocktailurile în vecinatatea unui duce. Însa nu trebuie sa afirmam despre conduita persoanei respective ca nu urmareste îmbunatatirea propriei sale stari de satisfactie.

Ceea ce face un om urmareste întotdeauna îmbunatatirea propriei sale stari de satisfactie. În acest sens - si în nici un altul - suntem liberi sa utilizam termenul de egoism si sa subliniem ca actiunea este întotdeauna, în mod necesar, egoista. Chiar si o actiune care urmareste direct ameliorarea situatiei altora este egoista. Actorul considera mai satisfacator pentru el însusi sa le asigure altora hrana, mai degraba decât pe a sa proprie. Neplacerea sa provine din constiinta faptului ca alti oameni sunt nevoiasi. Este adevarat ca numerosi oameni se comporta altfel si prefera sa-si umple propriul lor stomac, mai degraba decât pe cel al concetatenilor lor. Dar aceasta n-are nimic de a face cu teoria economica; este un dat al experientei istorice. În tot cazul, teoria economica se refera la orice fel de actiune, indiferent daca aceasta este motivata de imboldul unui om de a mânca sau de a-i face pe altii sa manânce.

Daca maximizarea profiturilor înseamna ca omul urmareste sa-si sporeasca la maximum avantajele dobândite în toate tranzactiile de piata, atunci expresia este o circumlocutie, pleonastica si perifrastica. Ea nu afirma decât ceea ce este implicat în însasi categoria de actiune. Daca înseamna altceva, atunci este expresia unei idei eronate.

Unii economisti considera ca sarcina teoriei economice este de a stabili cum se poate atinge cea mai mare satisfactie cu putinta a întregii populatii, sau a celui mai mare numar de oameni, din întreaga societate. Ei nu înteleg ca nu exista nici o metoda prin care sa masuram starea de satisfactie a diversilor indivizi. Ei interpreteaza gresit caracterul judecatilor care se bazeaza pe comparatii între gradele de fericire ale diversilor oameni. Ei considera ca stabilesc fapte, când de fapt exprima judecati arbitrare de valoare. Oricine poate spune ca este drept sa se fure de la bogati pentru a face cadouri saracilor. Însa a numi ceva drept sau nedrept este întotdeauna o judecata subiectiva de valoare si, ca atare, ceva strict personal, care nu se preteaza la nici o verificare sau falsificare. Teoria economica nu urmareste pronuntarea unor judecati de valoare. Ea urmareste cunoasterea consecintelor anumitor moduri de a actiona.

S-a spus ca nevoile fiziologice ale oamenilor sunt asemanatoare si ca aceasta egalitate ne furnizeaza un etalon pentru masurarea gradului lor de satisfactie obiectiva. Cei ce exprima asemenea opinii si recomanda utilizarea unor asemenea criterii de ghidare a politicilor guvernamentale, propun în fond ca oamenii sa fie tratati asa cum îsi trateaza crescatorul de animale vitele. Acestor reformatori le scapa faptul ca nu exista [p.243] nici un principiu universal de alimentatie, valabil pentru toti oamenii. Alegerea unuia dintre diversele principii depinde în întregime de telurile urmarite. Crescatorul de animale nu-si hraneste vitele în scopul de a le face fericite, ci pentru a atinge scopurile pe care le-a stabilit în ce le priveste, conform propriilor sale planuri. El poate prefera mai mult lapte, mai multa carne, sau alte lucruri. Ce fel de oameni doresc crescatorii de animale sa obtina -- atleti sau matematicieni? Razboinici sau muncitori în uzine? Cel ce ar face din om materia prima a unui sistem deliberat de crestere si hranire si-ar aroga puteri despotice si si-ar întrebuinta concetatenii ca mijloace pentru atingerea propriilor sale teluri, care difera de acelea pe care le urmaresc ei însisi.

Judecatile de valoare ale unui individ fac diferentieri între ceea ce îl satisface mai mult si ceea ce îl satisface mai putin. Judecatile de valoare pe care le face un om în legatura cu satisfactiile altui om nu spun nimic despre satisfactiile acestuia din urma. Ele ne spun numai ce situatie a omului acesta îl satisface pe cel ce formuleaza judecata. Reformatorii aflati în cautarea unui maximum de satisfactie generala nu ne spun decât ce stare a treburilor altor oameni îi satisface cel mai mult pe ei.



[1] preluare din Ludwig von Mises, Actiunea umana. Un tratat de teorie economica, partea a patra - Catalactica sau economia societatii de piata













Document Info


Accesari: 3844
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )