Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































ADAPTAREA - MODALITATE FUNDAMENTALA A EXISTENTEI UMANE

Psihologie












ALTE DOCUMENTE

Puterea mintii
Senzatiile, perceptiile, memoria
METODE ACTIVE DE COMUNICARE
Conceptul de conflict: etimon, definitie
COMPORTAMENT VERBAL
Premise psihologice ale intrarii copilului in clasa I.
Note teoretice privind modalitati eficiente de solutionare a conflictelor
ADOLESCENŢA
TINERETEA PSIHANALIZEI
MEMORIA, CONDITIA PRINCEPS A PSIHICULUI

ADAPTAREA - MODALITATE FUNDAMENTALA A EXISTENTEI UMANE

1. Fenomenul de adaptare, perspective de abordare



īn situatiile dificile, si cu atāt mai mult īn cele obisnuite, subiectul uman este capabil sā-si dirijeze conduita si sa se adapteze īmprejurarilor, cu conditia sa dispuna de o imagine cāt mai corecta despre lume si despre sine īnsusi. Evaluarea obiectiva a realitatii īn Vederea anticiparii cursului evenimentelor, ca si cunoasterea propriilor posibilitati īn scopul mobilizarii lor, constituie doua premise majore ale unei adaptari eficiente. Cunoasterea, desi absolut necesara nu este īnsa suficienta, adaptarea presupunānd īn egala masura actiune si performanta, structurarea unor mecanisme care sa asigure reglajul si echilibrul psihic, formarea si controlul rational al deprinderilor, dezvoltarea aptitudinilor, formularea unor scopuri si aspiratii de nivel superior, utilizarea experientei, stabilirea unor relatii interpersonale de cooperare īn vederea īnlaturarii, reducerii sau'evitarii influentelor nocive. īntre situatiile care impun adaptare si reactiile organismului se interpune personalitatea umana cu īntreaga ei structura si functionalitate, cu experienta proprie, cu posibilitatile dar si cu limitele sale determinate biologic si social. Procesul de adaptare devine expresia efortului permanent de solutionare a situatiilor determinate de confruntarea dintre organism si mediu, doua realitati aflate īn continua schimbare. De-a lungul evolutiei individului uman, adaptarea si-a deplasat centrul de greutate din zona rezistentei fizice īn zona solicitarilor psihice, solicitarile fizice cedānd īn mare masura locul celor psihologi si socioculturale. Ca urmare, efortul de adaptare se adreseaza tot mai mult functiilor psihice superioare, instantelor integrative situate la cel mai īnalt nivel de organizare a sistemului nervos. Esenta acestui efect consta īn elaborarea unor strategii  īntemeiate  pe  cresterea operationalitatii proceselor cognitive, pe integrarea prin īnvatarea unor noi modalitati comportamentale, pe cresterea gradului de autocontrol al proceselor reglatorii si al activitatii īn ansamblu, pe dezvoltarea si maturizarea personalitatii. Concomitent, strategiile adaptative s-au deplasat tot mai mult din sfera reactiilor consecutive situatiei īn cea a anticiparii ei si a elaborarii de raspunsuri preventive īntemeiate pe estimarea predictiva a solicitarilor, conditiilor si consecintelor actiunii. Adaptarea eficienta implica īn mod esential prelucrarea de informatie, menita sa. extinda capacitatea de previziune si sa permita reactii bazate pe mobilizarea din timp a rezervelor functionale ale organismului. Din obiect al factorilor externi care actioneaza asupra sa, omul devine subiect ce intervine activ īn realitatea īnconjuratoare, potentānd factorii ce-i favorizeaza evolutia si opunāndu-se celor distructivi.    Adaptarea ca relatie dintre organism si mediu este, īn functie de termenul ce se modifica īn cadrul acestei relatii, autoplastica -bazata pe modificarea organismului, si aloplastica - bazata pe modificarea activa a mediului. Pentru om caracteristica devine adaptarea aloplastica, realizata prin intermediul uneltelor, tehnicii, civilizatiei si culturii. Combinarea celor doua forme determina adaptabilitatea maxima, specifica subiectului uman care pe lānga conformare la cerintele mediului poate sa-1 si transforme īn concordanta cu necesitatile sale (P Popescu-Neveanu, 1978).   īn. sens general, adaptarea reprezinta un ansamblu de procese si activitati prin care organismul atinge stari de echilibru tot mai stabil īn relatiile sale cu mediul, devenind tot mai apt pentru existenta īn conditiile impuse de acesta. Adaptarea presupune schimburi de substanta, energie si informatie īntre individ si ambianta, schimburi care sa-i asigure acestuia mentinerea integritatii si un echilibru dinamic cu mediul īnconjurator. A. Coly considera adaptarea drept o cale constienta si inconstienta menita sa duca la acomodarea cu cerintele mediului īnconjurator, īn. conditiile mentinerii scopurilor si obiectivelor. Z.J. Lipowslri apreciaza ca   adaptarea este un ansamblu de activitati cognitive si motorii pe care o persoana le foloseste pentru a-si mentine functionalitatea fizica si integritatea psihica, sau pentru a redobāndi echilibrul functional si a compensa īn limita posibilului pierderile ireversibile (īn, I. Cucu, 1983). Dupa R. S. Lazarus si S. Folkman (1982), adaptarea consta īn efortul cognitiv si comportamental care organizeaza specific cerintele interne m vederea administrarii cerintelor externe si interne pentru a preveni scaderea sau epuizarea resurselor persoanei.

Adaptabilitatea, capacitate fundamentala a organismelor vii de a suferi modificari generale sau partiale pentru a-si mari sansele de supravietuire īn conditiile schimbatoare ale mediului, este legata de posibilitatile acestora de a raspunde situatiilor care le perturba homeostazia prin reactii cu efecte de reechilibrare. Complexitatea acestor reactii depinde de complexitatea* organismului care se adapteaza, fiind necesara o distinctie īntre reactiile simple care au la baza mecanisme reflexe si reprezinta raspunsuri la influente actuale, si reactiile complexe, specific umane, care au la baza īnvatarea si constituie raspunsuri stocate īn programul individual al subiectului.

īn sens particular, adaptarea se refera la ansamblul de procese si activitati care asigura supravietuirea organismului īntr-un mediu stresant (C.L. Prosser, 1964). īn contextul teoriei despre stres, adaptarea este un pattern corect de comportament prin care organismul poate preveni activ sau poate raspunde la circumstantele care induc stresul (J.E. McGrath, 1970). Ori, īntrucāt caracteristice starii de stres sunt reactiile afective īn exces, adaptarea reprezinta un complex de reacfti care servesc la prevenirea, evitarea sau controlul perturbarilor emotionale (M. Pearlin si N. Schooler, īn F. Tudose, 2000). Din perspectiva confruntarii cu un mediu stresant, procesul de adaptare urmareste iristruiirea controlului asupra reactiilor emotionale si comportamentale si, implicit, adecvarea lor la cerintele situatiei.

Ca modalitate fundamentala a existentei umane, adaptarea este conditia si concomitent reznKātul unor procese generatoare si constructive complexe, care se determina functional reciproc fara a-si pierde continutul propriu. Daca pe'secvente de timp adaptarea este efectul unor echilibrari succesive, ^perspectiva permanentei ei ca fenomen intrinsec vietii, adaptarea este rezultatul socializarii, maturizarii, dezvoltarii si evolutiei! Specificitatea si totodata suprapunerea partiala a acestor procese tine de complexitatea structurala si functionala a sistemului psihic uman.

Echilibrarea, ca tendinta a organismului de a egaliza forte contrarii, este procesul cel mai direct legat de adaptare, constituind, atāt un efect, cāt si o modalitate de realizare a acesteia. Considerata principiu fundamental īn teoria psihogenetica a lui J. Piaget, echilibrarea este rezultatul confruntarilor succesive dintre asimilare si acomodare, modalitati de baza ale adaptarii psihice la mediu.

Socializarea este procesul de integrare sociala prin care individului īi sunt furnizate mijloacele de comunieare si īn primul rānd limbajul, procedeele de cunoastere si comportare, modalitatile de īnvatare si actiune. Conducānd la dobāndirea regulilor de viata, a obisnuintelor, a modurilor de a gāndi, a credintelor, convingerilor si idealurilor proprii mediului uman, socializarea este intim legata de adaptarea sociala.

Dezvoltarea consta īn totalitatea transformarilor ireversibile care duc la schimbari calitative de sens ascendent, īn pofida unor momente de regres care apar dar sunt depasite. Dezvoltarea este procesul prin care se realizeaza noi structuri functionale ce diferentiaza conduita, ducānd la tot mai buna ei adecvare la mediu (P. Popescu-Neveanu, 1978). Solicitarile externe si interne permanente determina o continua transformare a structurilor psihocomportamentale, care īn virtutea noilor calitati dobāndite īsi amplifica posibilitatile adaptative.

Maturizarea se refera, īn primul rānd, la ansamblul proceselor bio-psmo-socio-culturale care fn conditii. normale de relationare cu mediul conduc la crestere si organizare functionala. Maturizarea exprima structurarea deplina a functiilor biologice si psihice - senzoriomotorii, intelectuale, motivational-afective, atitudinale si actionale, sociale si culturale, toate avānd ca efect emanciparea personalitatii (P. " Golu, 1985). īn at doilea rānd, maturitatea exprima starea functionala de īmplinire, punctul cel mai īnalt al dezvoltarii personalitatii ca instanta ce mediaza adaptarea generala la ambianta (Tinca Cretu, 1994). Maturizarea este strāns legata de īnvatare si educatie, acestea fiind strategii sociale 1 fundamentale ale procesului de adaptare.

. ♦ Evolutia reprezinta, īn sens larg, seria de transformari lente  dar continue, bazate pe acumulari cantitative care duc la  aparitia  unor noi  calitati.  Rezultat al permanentei  interactiuni dintre organism si mediu, evolutia este produsul  si totodata expresia superioara, structurata īn timp, a tuturor  celorlalte procese carora, la rāndul ei, le confera o noua calitate.

  Domeniu de interes major, adaptarea umana este analizata din perspectiva cātorva conceptii fundamentale, fiecare din ele exprimānd o anumita optica īn modul de explicare a fenomenului. Perspectiva biologica face, o distinctie īntre adaptarea ca proces filpgenetic, constānd īn dobāndirea si selectarea acelor īnsusiri ereditare (morfologice, fiziologice, de comportament) care cresc sansele de supravietuire a speciei, si adaptarea ce are loc la nivelul organismului individual de-a lungul propriei existente si care se exprima īn reactii tot mai adecvate la solicitari din ce m ce mai complexe.

 Conceptiile biologice considera īn mod corect ca psihicul uman este o modalitate specifica de adaptare dar explica dezvoltarea | psihica (implicit, cresterea adaptabilitatii) prin presiunea exercitata r de necesitatile organice, carora li se atribuie un rol determinativ. IJDiversele teorii apreciaza, fie ca nu exista proces psihologic fara un  proces fiziologic corespunzator (teoria "paralelismului psihofizic"), | fie ca cele doua tipuri de procese simt aspecte diferentiate calitativ ale aceluiasi proces organic de baza (teoria "aspectului dublu"), fie  ca functiile mentale si organice Sunt de tip complet diferit dar se pot infiuenta reciproc, desi nu sunt īntotdeauna legate direct īntre ele ||teoria "interactionista"). Punctul de vedere evolutionist considera ca similar structurarii speciilor, care sunt selectii si grupari de īnsusiri Htale supravietuirii, indivizii umani ajung la personalitate ca forma de supravietuire cea mai convenabila pentru nevoile lor specifice, fc Personalitatea reprezinta modul de supravietuire pe care un anume individ si 1-a elaborat constient sau inconstient, si chiar daca nu toate nirSsaturile ei sunt pozitive (adaptative), acestea pot fi explicate ca oncercari ratate de a gasi structuri potrivite pentru a trai īntr-o  interactiune complexa de forte. Ca maniera specifica de adaptare, personalitatea rezulta din interactiunea trebuintelor individului cu un mediu favorabil sau ostil satisfacerii lor, relatie intermediata de un sistem nervos central plastic si modificabil. Trebuintele organice sunt considerate fundamentale, iar daca īmplinirea lor este amenintata de pericole sau blocata de obstacole din mediu, sistemul nervos central realizeaza un tip de adaptare, īnvatata deja sau elaborata atunci, menita sa le satisfaca. Perspectiva evolutionista reduce personalitatea la functia unui executor al carui rol este sa garanteze supravietuirea.



Modelul explicativ este unul suprasimplificat care face abstractie de trebuintele intelectuale si spirituale proprii subiectului uman, limitānd psihismul la o reverberatie a functionarii sistemului nervos central, determinat la rāndul sau de cel vegetativ. īn pofida limitelor, conceptiile biologice au contributii majore īh explicarea resorturilor ereditare ale adaptarii, m evidentierea conditionarii biologice a temperamentului, ca si īn īntelegerea inconstientului cu toate resursele adaptative de care acesta dispune. Perspectiva psihologica considera ca adaptarea este capacitatea fundamentala a individului uman de a-si dirija conduita  conform solicitarilor mediului extern si intern, pe baza prelucrarii de informatii īntr-o maniera adecvata. Informatia mareste posibilitatea de previziune, sugereaza mijloace si strategii de succes si permite modelarea anticipativa a comportamentului. īn consecinta, teoriile psihologice asupra adaptarii considera ca definitorie pentru subiectul uman este adaptarea mentala sau cognitiva, prin care reflectānd informational realitatea gāndirea īnsasi se organizeaza, iar pe masura ce se organizeaza intervine tot mai activ īn lumea externa.

Adaptarea cognitiva consta lui schimburi de informatie īntre subiect si realitate, schimburi mediate de operatii intelectuale cu desfasurare discursiva, cu traiectorii tot mai lungi si complexe si care dispun de reversibilitate, gāndirii umane fiindu-i caracteristica posibilitatea de a reface īn ordine inversa procesul de analiza si sinteza (J. Piaget, 1965). Pe de alta parte, gāndirea ca proces de cunoastere (asociat cu celelalte procese intelectuale) se desfasoara pe cele trei coordonate temporale - trecut, prezent si viitor. Ea are posibilitatea de a corela datele de reflectare anterioara cu cele actuale valorificāndu-si experienta, dupa cum dispune si de capacitatea de a construi pe baza informatiilor prezente proiecte abstracte care prefigureaza actiunile viitoare. Tocmai prin aceasta capacitate anticipativa gāndirea'estimeaza predictiv solicitarile, mobilizeaza din timp resursele organismului si elaboreaza raspunsuri preventive cu o mare valoare adaptativa. Constituirea operatiilor si actelor intelectuale ca modalitati de lucni neuropsihic prin care gāndirea prelucreaza informatiile, ca si multiplicarea si cresterea complexitatii lor sunt conditionate de interiorizarea stimulilor externi, proces care face posibila aceasta adaptare de tip nou, bazata pe raspunsuri potentiale. Integrarea permanenta a datelor lumii exterioare īh structurile subiective ale individului are ca rezultat construirea progresiva a universului sau interior, iar principiul internalizarii actiunilor si influentelor explica īnsusi mecanismul constructiei psihocomportamentale. P. Janet este primul care afirma ca trecerea de la, actiuni externe-materiale la actiuni inteme-mintale constituie modalitatea prin care se structureaza intelectul, dar teoria o va dezvolta Piaget.

J. Piaget (1965) considera capacitatea de abstractizare proprie gāndirii ca fiind efectul interiorizarii, sub forma de notiuni st scheme logice, a unor procedee si operatii din planul activitatilor umane. £1 constata ca exista doua tipuri de experiente actionate care se vor interioriza. īn primul rānd, o experienta fizica ce rezulta din actiunea cu lucrurile materiale si duce la cunoasterea īnsusirilor obiectuale ale acestora. īn al doilea rānd, este vorba de o experienta logicomatematica ce decurge tot din interactiunea cu obiectele dar conduce la interiorizarea modalitatilor de actiune cu ele si a felului īn care acestea se articuleaza pentru a se compensa si ajusta reciproc, astfel īncāt rezultatul final sa depaseasca limitele fiecarui tip de actiune īn parte. Interiorizarea se realizeaza īntotdeauna īn legatura cu achizitiile anterioare ale subiectului si poarta amprenta acestora, adaptarea psihica fiind din aceasta perspectiva o punere progresiva īn echilibru a unui mecanism asimilator cu o acomodare complementara. Structurile rationale nu generalizeaza pur si simplu datele senzoriale, ci construiesc modele mentale care surprind invariantii unor transformari reale. Echilibrarea reciproca a asimilarilor cu acomodarile devine īn teoria psihogenetica a lui Piaget mecanismul legic al dezvoltarii.

Asimilarea consta īn īncorporarea realitatii exterioare īn schemele de actiune interioare ale subiectului, scheme de care acesta deja dispune si care se dovedesc functionale īn situatia respectiva. Acomodarea este complementara asimilarii si consta īntr-un ansamblu de modificari ale schemelor preexistente īn functie de conditiile noi ale realitatii, schemele mintale astfel modificate constituind premise pentru o noua asimilare. īn aceste echilibrari succesive ale asimilarilor cu acomodarile rezida esenta adaptarii psihice la ambianta, ele conducānd la armonizarea conditiilor de mediu cu structura interna a organismului (J. Piaget, 1973). Daca, adaptarea biologica, bazata pe asimilare si acomodare organica, este una nemijlocita si implica īntregul organism, adaptarea psihica, bazata pe asimilare si acomodare

psihica, este mijlocita de modele operationale care privesc doar anumite  Pentru fiinta umana adaptarea psihica constituie componenta: fundamentala a procesului general de adaptare, mediatoare inclusiv a adaptarii biologice. Desi structurile cognitive superioare constituie nucleul īn jurul caruia graviteaza īntreagul psihism, asupra lor se vor exercita influentele tuturor celorlalte facultati umane si īmpreuna se vor exprima m personalitate, instanta fundamentala a adaptarii. Perspectiva sociali considera ca adaptarea este un proces prāgresiv de armonizare a individului cu mediul social prin realizarea acordului īntre conduita personala si modelele caracteristice ambiantei, fapt ce exprima capacitatea sa de a trai īntr-un astfel de mediu. Adaptarea umani este prin excelenta una conditionata sociocultural, definind individul ca produs si totodata ca exponent al vietii sociale. Ea este rezultatul acumularii si esentializarii īn timp a interactiunii interpersonale si consta īn transformari si ajustari reciproce ale trasaturilor de personalitate si ale conduitelor indivizilor participanti la interactiune (P. Golu, 1981). R.S. Lazaras (1969) conditioneaza "supravietuirea psihica" de capacitatea subiectului uman de a raspunde presiunilor sociale sau interpersonale, rezultat al interdependentei cu ceilalti si al trebuintelor sale interne, acestea din urmi modelate social la rāndul lor. Motivele care stau la baza actiunilor si conduitei umane reproduc subiectiv cauzalitatea obiectiva si includ īntotdeauna o valoare de natura sociala care prezinta semnificatie si indica o apreciere. Valorile atasate motivelor apartin unui sisteiri simbolic comun, dar devin functionale prin utilizarea lor de catre individ drept criterii dereglare a conduitei. Procesul motivational, de alegere īntre motive concurente si de activare selectiva a unor comportamente īn

functie de ele, se identifica astfel cu cel al valorizarii. Scopurilor formulate de individ le sunt atasate valente atribuite nemijlocit de catre el, dar definite social si, adesea, sugerate de grupul de referinta, īn elaborarea actelor de conduita grupul intervine ca factor de supradeterminare sociala, care mediaza optiunea valorica a persoanei, aceasta avānd tendinta de a adera la acele valori apte sa-i mentina statusul īn cadrul grupului. Grupul ofera termeni de comparatie, este sursa de norme, atitudini si valori, standardele sale functionānd ca un sistem fundamental de referinta. Ca urmare, din perspectiva sociala esenta adaptarii va consta īn punerea de acord a atitudinilor, valorilor si intereselor personale cu normele si interesele grupului. Concilierea celor doua categorii de interese constituie un indicator al adaptarii, care se exprima īn prioritatea acordata motivelor ca semnificatie sociala. Acestea, interiorizate si devenite functionale pentru subiectul uman, definesc nivelul valoric al personalitatii sale. īn legatura cu pozitia individului īn diversele grupuri de apartenenta, semnificativ pentru nivelul adaptarii sale este un status social congruent, rezultat al unor statusuri partiale echilibrate si concordante. Statusul social congruent va conduce la asumarea neconflictuala a seturilor de roluri aferente. Lipsa de concordanta īntre rolurile īndeplinite genereaza conflicte inter-rol, dupa cum discrepanta dintre prescriptiile rolului si personalitatea individului care nu le poate satisface determina conflicte intra-rol. Tocmai de aceea exercitarea neconflictuala a rolurilor prin punerea corecta īn functiune a drepturilor si datoriilor asociate statusului social devine o masura a adaptarii individului.

Perspectiva clinici apreciaza ca adaptarea este sinonima cu starea de sanatate si, īn mod particular, ca adaptarea psihica este echivalenta cu starea de sanatate mentala. Existenta umana presupune numeroase oscilatii care impun adaptari secventiale menite sa compenseze dezechilibre de intensitate moderata. Acestea, au valoare stimulativa pentru dezvoltarea individului si constituie fenomene intrinseci vietii īn evolutia sa. Exista īnsa destule situatii īn care adaptarea necesita eforturi de mare intensitate sau durata, situatii īn care solicitarile

motivationale si afective, īn timp ce V. Pavelcu (1982) subliniaza aspectul de traire emotionala asociat īn mod necesar tuturor conflictelor in calitatea lor de efect al unei tensiuni afective. Teoriile psihanalitice considera conflictul intern ca fiind constitutiv fiintei umane, o expresie a contradictiei dintre pulsiunile Sinelui si apararile Eului īn concordanta cu restrictiile impuse de Supra-eu, o permanenta lupta īntre fortele reprimate si cele represive (Karen Horney, 1998).




Karcn Horney (1998) apreciaza ca rezolvarea conflictelor interioare implica īn mod necesar recunoasterea contradictiei si luarea unor decizii bazate pe deplina īntelegere a semnificatiei propriei optiuni. Exista dificultati inerente īn recunoasterea si rezolvarea unui conflict, care pot fi depasite īn cadrul unui proces complex, derulat īn interioritatea individului ca succesiune a patru etape: 1. constientizarea dorintelor si sentimentelor; 2. evaluarea lor īn functie de un sistem propriu de valon presupus ca fiind deja dezvoltat; 3. luarea deciziei īn favoarea unei tendinte si renuntarea clara si constienta la cealalta; 4. asumarea raspunderii pentru decizia luata, īn sensul acceptarii consecintelor care decurg din ea.

Individul bine adaptat, echilibrat emotional, care se raporteaza la mediu printr-un sistem atitudinal-valoric superior elaborat si stabil, se confrunta cu conflicte pc care le traieste īntr-o maniera constienta. O persoana normala chiar daca nu este constienta initial de conflictul sau, sub presiunea realitatii poate deveni. "Normalitatea" conflictelor sale se refera la disparitatea relativ redusa dintre concluziile conflictuale, alegerea urmānd sa se faca intre doua moduri de actiune, fiecare din ele realizabil īn cadrul personalitatii sale bine integrate. Ca urmare, individul poate sa ajunga la o decizie ce poate fi pusa īn practica, realista, chiar daca luarea ci este adesea dificila si cere un anumit sacrificiu.

Conflictele interioare latente sunt conflicte nevrotice ale caror componente se afla īn inconstient deoarece tendintele fundamentale care le-au generat au fost puternic reprimate. Confruntarea cu realitatea duce la o tot mai intensa refulare, iar trairea lor constienta īn scopul analizarii si rezolvarii necesita īnfrāngerea unei mari rezistente. In conflictele nevrotice divergenta dintre tendintele conflictuale este foarte mare. iar persoana dominata de trari emotionale intense si contradictorii se afla īn imposibilitate de a alege. Ea este īmpinsa de forte la fel de constrictive īn directii opuse fara a fi capabila sa se īnscrie pe vreuna din ele, decizia aparāndu-i ca imposibila si situatia ca lipsita de iesire.

Conflictele latente nerezolvate se exteriorizeaza adesea īn maniere deformate, prin tablouri simptomatice caracteristice unor dezordini ale caracterului si conduitei - apatie si inertie, conformism si oportunism, indecizie si inconsecventa, izolare, depresie si anxietate - trasaturi caracteristice unei personalitati nevrotice. Riscul patologizarii conditiei umane sub presiunea conflictelor nerezolvate īndreptateste afirmatia ca a trai conflictele constient, desi este dureros, poate li un avantaj inestimabil, īnfruntarea lor prin solutii rationale fiind aducatoare de libertate interioara si putere (Karen Homey, 1998).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

psihica pāna la un prag de amenintare la care apare frustratia caracterizata prin temeri privind integritatea Eului, dar si prin intensificari ale tensiunii motivational-afective ce pot determina reorientarea comportamentului īn scopul rezolvarii dificultatilor si restabilirii echilibrului psihic; 3. incapacitatea depasirii obstacolului pnn reactiile comportamentale adoptate amplifica trairile interioare pāna la un prag de pericol la care se instituie starea de stres, situatie īn care tensiunea emotionala devenita maxima genereaza frica si panica, relatiile interpersonale si atitudinea fata de sine sunt afectate negativ, iar dezorganizarea comportamentala se manifesta prin incapacitate dc valorificare a expenentei proprii sau a altora, inflexibilitate si tendinta spre reactii stereotipe si rigide, persistenta īn eroare; 4. acumularea treptata a oboselii, accentuarea fricii, permanentizarea sentimentului de esec īnsotita de pierderea sperantei īn redresare, toate duc la atingerea dc catre organism a pragului de epuizare la care activitatea constructiva se reduce la minimum si mecanismele de aparare devin ineficiente.



Intensitatea tensiunii afective resimtite depinde nu atāt de natura si forta de actiune a obstacolului, cāt mai ales de semnificatia pe care individul o atribuie obstacolului. La rāndul sau, "semnificatia" tine hotarātor de nivelul maturizarii afective si morale a subiectului, de gradul de organizare si integrare sociala a personalitatii sale, de nivelul aspiratiilor individuale intrate īn conflict (T. Rudica, 1985). Semnificatiile pe care subiecti diferiti le atribuie aceleiasi situatii sunt atāt de hotarātoare īn determinarea conduitei lor, īncāt H. Selye (1957) apreciaza ca mai important decāt ceea ce i se īntāmpla unei persoane este modul īn care ea traieste (apreciaza, interpreteaza) ceea ce i se īntāmpla.

Fenomenele de conflict, frustratie si stres se afla īn raporturi de interconditionare, fiecare din ele putānd fi consecinta celuilalt. Frustratia sc dezvolta din conflict, gratificarea uneia din tendinte implicānd frustrarea celeilalte, dar īl si genereaza, mai ales atunci cānd starea de frustrare este rezultatul unui act de atribuire subiectiva nejustificata. Stresul urmeaza, de regula, starilor de conflict si frustrare, īndeosebi cānd acestea ating un anumit prag de intensitate sau persista o perioada mai lunga de timp, dar exista si posibilitatea ca starea de stres sa stea la originea unor fenomene de conflict si frustratie, o persoana stresata fiind īnclinata spre trairea conflictuala si frustranta a diferitelor situatii concrete de viata. Interdependenta care exista īntre cele trei fenomene nu permite īnsa nici identificarea lor s. nici extinderea unuia astfel īncāt sa le īnglobeze explicativ pe celelalte.

2. Conflictul intern, factor activator al tensiunii psihice

Subiectul uman resimte īn permanenta numeroase trebuinte, exprima dorinte, formuleaza scopuri si are aspiratii, fata de care este nevoit sa opereze selectii datorita resurselor endogene si exogene limitate de care dispune. Necesitatea de a alege īntre motive, tendinte, interese si atitudini diferite, de forta relativ egala si care sunt greu sau imposibil de conciliat genereaza conflict intern trait ca o stare de tensiune specifica.

Pc baza analizei tensiunilor de atractie-respingere K. Lewin (1936) descrie urmatoarele forme de baza ale conflictului:

- conflictul atractie-atractie, īn care alternativele sunt egal dezirabile (ambele valente sunt pozitive), iar alegerea intervine dupa o scurta perioada de oscilatie desi atunci cānd ea este foarte importanta si acest tip de conflict poate genera probleme de decizie si comportamente neadecvate;

- conflictul respingere-respingere, īn care alternativele sunt egal indezirabile (ambele valente sunt negative), iar alegerea se īndreapta spre varianta pe care subiectul o considera asociata cu cele mai mici pierderi; solutia adoptata poate sa constea inclusiv īn īndepartare reala sau imaginara de sursa conflictului sau īntr-un comportament agresiv orientat asupra acesteia, cu rol dc substitutie si compensare;

- conflictul atractie-respingere, īn care subiectul dezvolta o atitudine ambivalenta fata de alternative ce prezinta concomitent aspecte dezirabile si indezirabile (atāt valente pozitive cāt si negative), tip de conflict care este cel mai des īntālnit īn viata cotidiana.

E. Claparede (1975) considera ca. īn general, orice satisfacere a unei dorinte presupune si o renuntare, iar individului matur si echilibrat īi este specifica alegerea alternativei cu semnificatie moral-valonca superioara. Autorul face o distinctie īntre conflictele care apar īntre scopuri si cele care apar intre mijloacele de atingere a acestora. Primele sunt efectul alegerii īntre scopuri concurente, iar decizia antreneaza personalitatea īn profunzimea structurilor sale si, īn mod deosebit vointa, afectivitatea si caracterul. Conflictele din cea de-a doua categorie sunt mai degraba probleme de natura intelectuala a caror rezolvare tine de nivelul de dezvoltare a capacitatilor mentale. R. Asher apreciaza ca exista trei tipun de conflicte interne -cognitive,

transformare a influentelor externe neconvenabile, adaptarea aloplastica prevalānd asupra celei autoplastice.

Psihicul uman ca sistem este alcatuit din subsisteme informationale si energetice cu un īnalt grad de saturatie a legaturilor si interactiunilor interne si intem-exteme. Prin aceasta raportare la niveluri infrastructurale si suprastructurale psihicul dobāndeste o exceptionala capacitate de asimilare si modelare a conditiilor socioculturale, un īnalt grad de selectivitate si o extinsa capacitate combinatorica a starilor si informatiilor.

Abordarea sistemica deschide largi perspective explicative privind procesul de adaptare. Daca se considera viata psihica drept expresia celei mai complexe adaptari, mecanismele care stau la baza functionarii si evolutiei filo- si ontogenetice a sistemului psihic uman - autoorganizarea si autoprogramarea, autoreglarea, coordonarea, selectivitatea antiredundanta, modalitatile antialeatorii - vor constitui toate, implicit, si cele mai profunde si complexe mecanisme ale adaptarii.












Document Info


Accesari: 11246
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )