Caracteristicile si functiile imaginatiei

Caracteristicile si functiile imaginatiei

Ca mecanism psihic restructurator, anticipativ si prefigurativ-inventiv, imaginatia a suscitat §i generat de-a lungul timpului o serie de īntrebari si controverse referitoare la natura, la continutul si mai ales la rolul ei īn procesul cunoasterii. Unii autori s-au īntrebat daca imaginatia poate fi inclusa īn rāndul proceselor de cunoastere. Altii i-au negat rolul adaptativ, considerānd ca, īn esenta, conceptul de adaptare si cel de imaginatie sunt antinomice. Disputele dintre autori au dus la proliferarea viziunilor simpliste si unilaterale cu privire la caracteristicile si functiile imaginatiei, fapt care ne-a determinat sa aducem o serie de lamuriri īn acest sens.

3.1. Caracteristicile imaginatiei - dincolo de aparente

O prima īntrebare: imaginatia este un mecanism īntālnit numai la om sau si la alte vietuitoare ? Scriitorii vorbesc cu multa usurinta despre imaginatia animalelor. Un exemplu dat de unul dintre ei este revelator īn acest sens. Avea un cāine de rasa rasfatat

caruia īi placea sa doarma īntr-un fotoliu confortabil. īntr-o zi, venind din alta parte, cāinele gaseste fotoliul ocupat de stapānul sau. Se īnvārte de cāteva ori nemultumit, se īndreapta spre usa de iesire, īncepe sa scānceasca. Stapānul sau se scoala si se duce spre usa s-o deschida. īn acest moment, cāinele se repede si se asaza pe locul sau preferat. si scriitorul conchide : acest truc a fost rodul imaginatiei animalului, el n-avea cum sa fi fost īnvatat (vezi Cosmovici, 1996, p. 154). si psihologii dau exemple despre imaginatia animalelor. "Cāinele imagineaza fuga iepurelui dupa vibratia pe care o vede gonind īn desisul padurii 949c26j : si iata-l aproape lansat pe pista sa imaginara" (Pradines, 1946, II, n, p. 27). Din fericire, astfel de afirmatii sunt rare si izolate, marea majoritate a psihologilor socotind ca imaginatia este un mecanism psihic specific uman. Iata cāteva argumente:

ea este trasatura distinctiva a reflectarii constiente, īntālnita numai Ia om, īndeosebi
a laturii proiective si creatoare a constiintei;

se realizeaza cu instrumente specific umane, dintre care esentiale sunt gāndirea si
limbajul. Ribot considera imaginatia creatoare si gāndirea ca fiind procese solidare
si analoage, iar pāna la un anumit punct, chiar identice. Wallon nu putea concepe
imaginatia īn afara unor operatori verbali. Exemple convingatoare despre imposibi­
litatea conceperii imaginatiei īn afara limbajului sunt aduse de Vīgotski. El arata ca
acei copii la care dezvoltarea limbajului este īntārziata sunt īnapoiati si īn ceea ce
priveste imaginatia. La fel, copiii la care dezvoltarea limbajului urmeaza o cale
anormala (este vorba de surzi, care din aceasta cauza sunt si muti, incapabili de a
comunica prin limbaj) manifesta o pronuntata saracie, limitare, iar uneori un caracter
rudimentar al imaginatiei. īn fine, bolnavii de afazie (tulburare a limbajului) se
caracterizeaza printr-o puternica reducere a imaginatiei, mai mult, imaginatia lor
coboara pāna la zero, ei nereusind sa se desprinda de perceptii, de ceea ce vad sau
aud. De exemplu, nu pot pronunta "astazi e vreme rea", daca vad ca vremea este
frumoasa; nu pot pronunta nici fraze, nici propozitii care contin combinatii de
cuvinte inexacte ("zapada neagra"). Concluzia lui Vīgotski se impune de la sine:
imaginatia este legata nu numai de aparitia propriu-zisa a limbajului, ci si de
momentele nodale ale dezvoltarii lui (vezi Vīgotski, 1971, pp. 248-249).

se origineaza īaprocesut transformarii lumii materiale; omul, asa cum si-a construit
uneltele fizice, tot asa si-a elaborat si uneltele spirituale, iar imaginatia este una
dintre acestea, ea transformānd lumea īn plan ideal si material. Osborn considera ca
imaginatia este procesul prin care se produc idei noi, aceasta capacitate fiind specific
umana. El reducea capacitatile psihice umane la patru : recep[ie, retentie, rationament
si creativitate, aceasta din urma constānd īn reprezentare, prevedere si productie de
idei. Daca masinile electronice pot īndeplini primele trei capacitati, ele nu o pot
realiza īnca pe a patra, care ramāne apanajul omului. Louis Armānd, īn prefata la
traducerea īn limba franceza a lucrarii lui Osborn, nota ca imaginatia este "atributul
fundamentat al speciei umane" (vezi Osborn, 1965, p. VII).

A doua īntrebare : īi este necesara omului imaginatia sau ea ar putea lipsi fara sā-i afecteze prea mult existenta ? Sunt autori care pornesc de la ideea ca imaginatia este un joc interior al gāndirii cu ea īnsasi, un joc liber si fara obiect real. Consecinta unui asemenea punct de vedere o reprezinta diminuarea rolului imaginatiei īn cunoastere si in existenta si activitatea umana. Jeanne Bernis arata ca pentru acesti autori imaginatia apare ca o ilustrare fragmentara si accidentala a activitatii gāndirii, ca o productie

parazitara. Imaginatia are rol episodic, este o functie psihica superficiala, intermitenta si inadecvata. Ca atare, ea ar putea lipsi, fara nici o pierdere pentru procesul cunoasterii (vezi Bernis, 1958, p. 89). Fara īndoiala ca o asemenea opinie este o alta "aparenta" care a denaturat adevaratul rol al imaginatiei. īn realitate, imaginatia este un mecanism psihic nu doar necesar, ci absolut necesar pentru viata, cunoasterea si activitatea omului. Enumeram cāteva argumente īn sprijinul acestei idei:

prin imaginatie omul proiecteaza, prefigureaza, anticipa produsul activitatii īnainte
de realizarea lui efectiva, concreta, fapt care elimina sau diminueaza tatonarile,
īncercarile si erorile, prescurteaza procesul activitatii, oferind "spatiu" pentru alte si
alte activitati;

imaginatia permite elaborarea unor planuri prealabile sau ipoteze īn mersul firesc al
rezolvarii problemelor; fara asemenea ipoteze activitatea subiectului ar fi oarba,
neghidata si neorientata si, ca urmare, extrem de neeconomicoasa; prin ipotezele
sale realizabile individul se apropie de nemarginirea cunoasterii, se adapteaza antici­
pativ la ceea ce va urma, creāndu-si īn acelasi timp posibilitatea de a primi confir­
marea din partea practicii sociale; chiar daca ipoteza, ca produs imaginat, contine īn
sine o doza mai mare sau mai mica de imprevizibil, chiar un oarecare risc, omul īsi
asuma acest risc, convins fiind de valoarea produsului imaginat si mai ales de nevoia
neīncetata de cunoastere si autodepasire ;

prin intermediul imaginatiei omul īsi proiecteaza īn viitor traiectoria propriei sale
vieti, īsi stabileste īn legatura cu ea o imagine care capata valente mobilizatoare si
stimulatoare pentru actiunea practica; Durānd vorbea de "dreptulfiecaruia de a-si
alege stilul sau de adevar" (Durānd, 1998, p. 427), īn acest caz fiind vorba despre
"adevarul imaginatiei" si nu de cel al stiintei;

imaginatia adauga o noua dimensiune vietii psihice - reflectarea viitorului, a posi­
bilului - contribuind īn felul acesta la desavārsirea continuitatii ei; daca procesele
senzoriale reflecta prezentul, cele mnezice trecutul, imaginatia, prin reflectarea
viitorului, īnchide ciclul temporal.

Pentru a īntelege cāt de necesara este imaginatia pentru om, ar trebui sa ne īnchipuim pentru o clipa ce s-ar īntāmpla īn lipsa ei: omul ar fi sclavul propriilor sale senzatii si perceptii; ar fi o fiinta doar reproducatoare si evocatoare ; ar avea imagini dar n-ar sti ce sa faca cu ele, nu le-ar putea descompune, dezmembra, reunifica, depasi; ar fi legat de trecut si prezent nefiind īn stare sa prevada sau sa pregateasca o actiune viitoare ; n-ar putea visa, nu s-ar putea lasa "prada" imaginilor si gāndurilor venite pe neasteptate; n-ar putea retrai īn minte evenimentele trecute, nu le-ar putea debarasa de aspectele lor neplacute; n-ar fi īn stare sa-si propuna idealuri etc. Imaginatia este un mod de a fi al omului īn lume, prin intermediul ei omul construieste lumea si se realizeaza pe sine.

A treia īntrebare : imaginatia este sau nu determinata de realitatea īnconjuratoare ? Cu alte cuvinte, dai fiind faptul ca produsul imaginatiei este nou atāt pentru subiect, cāt si pentru societate, el neavānd un corespondent direct nici in experienta anterioara a subiectului, nici īn realitate, se mai poate sustine ca imaginatia se pastreaza, la fel ca celelalte mecanisme psihice, īn sfera determinismului universal? Filosofii care au īncercat sa raspunda la aceasta īntrebare s-au amplasat īn perimetrul determinismului intern, psihologic, pentru ei imaginatia fiind determinata de alte functii psihice. Pentru unii dintre ei imaginatia dispunea de o spontaneitate proprie, de o activitate semi-autonoma. Descartes credea ca imaginile sunt produse ale sufletului, fara obiecte

exterioare. Kant postula si el independenta structurala a imaginatiei īn raport cu datele empirice. Imaginatia avea pentru el o "putere proprie", "ascunsa īn profunzimile sufletului uman". Altii mergeau si mai departe, considerānd ca imaginatia ajunge la o viziune suprasensibila a ceea ce este invizibil pentru om si simturile sale. Pentru ei, imaginatia aparea ca o putere de intuitie a realitatii suprasensibile si extramintale care ar fi avut aceeasi obiectivitate spirituala ca si corpurile realitatii sensibile. Religia comparata, neoplatonismul, teosofia gnostica faceau din imaginatie un organ de viziune metempirica locuind īn suflet, īn inima, īn "simturile interne" sau īntr-un "al treilea ochi". Functia ei era de a-1 pune pe individ īn contact cu o exterioritate spirituala sau cosmica.

Psihologii, mai realisti, concepeau imaginatia ca fiind determinata de realitatea īnconjuratoare. "Este falsa afirmatia ca imaginatia este opusa realitatii, deoarece toate creatiile spiritului se pot face numai cu elemente din realitate; fantezia cea mai cutezatoare nu este decāt o transformare a realului" (Biervliet, 1937, p. II). Ceea ce nu īntelegeau multi autori era faptul ca imaginatia departe de a fi nedeterminata de realitatea īnconjuratoare, era chiar strict determinata, dar se supunea unui determinism specific. Spre deosebire de perceptii si reprezentari, īn cazul carora determinarea "venea" de la obiectul luat ca īntreg, de data aceasta determinarea "vine" de la diferitele elemente, laturi, aspecte ale mai multor obiecte. In realitate nu exista "sirene" sau "centauri", dar exista femei si pesti, barbati si cai, asa īncāt combinarea diferitelor parti ale acestora duce la obtinerea noului produs, inexistent īn realitate. Un experiment extrem de simplu poate demonstra caracterul strict determinat alimaginatiei. Daca vom cere unor subiecti sa deseneze un "animal care nu exista", vom obtine un astfel de animal, numai ca el va contine nenumarate elemente ale diferitelor animale (vezi fīg. 6.2).

Imaginatia apare, asadar, ca activitatea de reproiectare originala, personala a mate­rialului realitatii, "Apropierea" sau "īndepartarea" de realitate este īn functie de tipul de activitate īn care este implicata imaginatia. īn activitatile literar-artistice, de combinari spontane, ea este subordonata mai mult capriciilor subiective ale logicii emotionale, ca urmare, va parea mai īndepartata de realitate si neconcordanta. īn activitatile de inventie, inventivitate aplicate realitatii, imaginatia se emancipeaza de reglajul brut afectiv si intra īntr-o mai mare masura sub incidenta proiectarii strategice, a organizarii multiplanice, a experimentarii mintale. Cu un cuvānt, ea se subordoneaza obiectului si conditiei reale a actiunii.

A patra īntrebare: imaginatia ne pune īn acord cu realitatea si cu specificul solicitarilor ei, altfel spus, ne adapteaza sau ne desprinde de realitate, creeaza conditii de dezadaptare ? La o prima vedere s-ar parea ca, cel putin īn unele dintre formele ei, cum ar fi de pilda reveria, imaginatia are functii dezadaptative. Aceasta reprezinta o noua "aparenta" a abordarii imaginatiei. īn realitate, prin toate functiile ei, imaginatia ne adapteaza la realitate. Sa ne reamintim cuvintele lui John Dewey, care considera īnca din 1887 ca imaginatia nu se preocupa de ireal, de fictiv, de fantezia sterila, ci ea serveste la extinderea si completarea realului. īntr-adevar, permitāndu-i individului elaborarea unor solutii noi, dāndu-i posibilitatea de a se īncadra īn contexte noi, de a-si depasi propriile limite, imaginatia contribuie la dezvoltarea si fortificarea capacitatilor sale adaptative. Omul īsi cultiva imaginatia nu ca pe un scop īn sine, ci tocmai pentru a iesi din barierele care-i limiteaza experienta si cunoasterea, pentru a-si dezvolta si amplifica puterile cognitive si experientiale. Imaginatia apare ca un veritabil mijloc de echilibrare a omului cu mediul īnconjurator. Omul se adapteaza nu doar la realitatea actuala, prezenta, ci si la realitatea prezumata, dar oricānd posibila; nu numai la modificarile produse deja, ci si la cele care urmeaza a se produce īntr-un viitor apropiat. Extrem de bine formula aceasta idee Stroe Marcus : "Credem ca omul se poate adapta cu mai mare sau mai mica usurinta nu numai fata de noutatea prezenta, ci si fata de noutatea posibila, folosind un mecanism de asteptare, de prefigurare a unui viitor pe

care īl socoteste realizabil. O astfel de adaptare face posibila antrenarea unei motivatii corespunzatoare īn vederea īnvingerii dificultati tor inerente īn scopul militarii pentru progres pe toate planurile" (Marcus, 1980, p. 23).

Ideea caracterului adaptativ al imaginatiei este larg acceptata in psihologie. Pentru Malrieu (1967), imaginatia este pur si simplu o "activitate adaptativa". La fel, Simondon (1965) aprecia ca imaginatia joaca un mare rol adaptativ. Diverse tipuri de anticipari, mai ales cele obtinute prin intermediul inventiei, permit abordarea superioara a mediului, īn capitolul X al lucrarii sale, Jeanne Bernis formula īnca din 1954 noua trasaturi adaptative ale imaginatiei: 1. Compensarea (instinctele si tendintele care nu pot fi realizate īn viata se descarca īn starile de vis si reverie aflate la marginea vietii congtiente); 2. Autismul (prin refuzul de a comunica, de a-si schimba opiniile, visatorul īnchis īn propriile sale vise devine un caracter dificil si atipic; totusi, refugiul gasit īn reverie procura placerea naturala care se ataseaza jocului de imagini; daca viata fictiva ramāne subordonata vietii reale, ea serveste ca aparare si eliberare a efortului cotidian al psihismului ramas normal; numai daca se prelungeste devine deranjanta); 3. Iluzia dorintelor zadarnice (dānd o anumita figurare obiectelor dorintelor, imaginatia are ca efect realizarea unei experimentari dupa care apreciem dificultatile si totodata posibili­tatile de īnvingere a lor); 4. Inventia morala (imaginatia īl detaseaza pe individ de restrictiile cu caracter moral, īl orienteaza spre o viziune superioara celei pe care morala pozitiva o declara ca fiind cea mai buna); 5. Intentia (este o forma de imaginatie care presupune iesirea din sine a Eului si amplasarea īn fata lui ca obiect; pentru artist, proiectul este izvorāt din propria sa inspiratie si se impune ca opera ce trebuie realizata);

Arta posibilului (imaginatia īi pune individului problema valorii, ea este conditia
esentiala a succesului, cei care au o imaginatie slaba sunt defavorizati pentru ca au
sentimentul de a fi īnchisi īn propriile lor limite, ei pierd gustul de a-si īncerca aptitudinile
si de a achizitiona altele noi; spre deosebire de ei, cei care au o imaginatie puternica
dispun de constiinta propriilor lor posibilitati si de gustul de a si le īncerca si perfectiona);

Epurarea pasiunilor (un asemenea proces are loc mai ales prin arta:  pasiunile
īnceteaza a mai fi virulente, dimpotriva, ele se purifica de elementele perverse, sunt
plasate sub semnul eternitatii); 8. Sursa de bunatate (viata imaginativa intensa si
comprehensiva īl face pe om realmente mai bun, īi ofera posibilitatea de a se raporta la
altul cu simpatie, de a se transpune īn altul, deci de a fi empatic); 9. Influentarea
personalitatii (imaginatia exercita o puternica influenta asupra formarii diferitelor
componente ale personalitatii, cum ar fi caracterul, si chiar asupra personalitatii īn
ansamblul ei) (vezi Bernis, 1958, pp. 75-83). Putem conchide, alaturi de Stroe Marcus,
ca imaginatia "permite o echilibrare diversificata a individului cu realitatea īn continua
transformare sau specific conturata la un moment dat", dar si cu "realitatea prezumaia,
original elaborata" (Marcus, 1980, p. 28).

3.2. Functiile imaginatiei

Analiza continutului si a caracteristicilor imaginatiei a prefigurat implicit si functiile ei. Dat fiind īnsa faptul ca īn ansamblul psihologiei imaginatiei acestea prezinta o deosebita importanta, ne vom opri pe scurt asupra lor. O investigare fie si sumara a literaturii de specialitate evidentiaza acuratetea cu care au fost constientizate functiile imaginatiei īnca de multa vreme, chiar si atunci cānd cunoasterea psihologica statea sub semnul preca­ritatii. Sa ne reamintim de Dugas, care vorbea īnca din 1903 de "puterea de obiectivare"

si de "forta combinatorie" a imaginatiei. Cele doua functii ale imaginatiei sunt foarte strāns legate īntre ele. Practic, imaginatia apare ca fiind puterea de a forma imagini sau reprezentari, dar si puterea de a atribui viata reprezentarilor, de a le transforma īn credinte si acte, īntr-un cuvānt, dupa cum arata Dugas, de a le obiectiva. "Obiectivarea este inerenta imaginilor; se īntālneste īntotdeauna īn ele īn anumite grade, este un element natural, constitutiv, nu īntāmplator si supraadaugat" (Dugas, 1903, p. 308). Combinarea imaginilor de care vorbea Dugas se prezinta sub doua forme: cea a imaginatiei reproductive (ca simpla restauratoare a trecutului, ca o imaginatie evocatoare, fara inventie, care aproape ca nici nu merita numele de imaginatie) si imaginatia productiva sau creatoare (ca o reorganizatoare a reprezentarilor sau ca o "constructoare" a acestora). Surprinzator este faptul ca, īnca de la īnceputul secolului, Dugas nu numai ca intuia functia constructiva sau creatoare a imaginatiei, dar o si explica si argumenta.

Meyerson, autorul capitolelor despre imaginatie din cele doua tratate de psihologie aparute sub redactia lui G. Dumas (Traite de psychologie, 1923; Nouveau traitā de psychologie, 1932), creioneaza functiile imaginatiei pornind de la dublul caracter al imaginii: concret si semnificativ. Pentru el imaginatia este un tablou, dar si un semn ; īn calitate de tablou ea ilustreaza si realizeaza, īn calitate de semn ea indica si semnifica.

Functia de ilustrare: imaginatia ilustreaza continuturile constiintei care prin natura lor pretind figurarea concreta, intuitiva; imaginatia ilustreaza, dar si rezuma, asa īncāt ea este o figurare simbolica.

Functia de realizare (de obiectivare, am spune noi): consta īn materializarea abstractului; imaginatia īntoarce gāndirea spre concretul pe care conceptul īl de­monteaza ; functia de realizare presupune printre altele si verificarea unei idei abstracte printr-un exemplu.

Functia de indicare: imaginatia marcheaza un continut, īl delimiteaza, īl opune altuia sau altora, īl asociaza cu altele ; ca este un indiciu, o marca, o eticheta, o aluzie.

Functia de semnificare : imaginatia explica, rezuma, precizeaza, serveste gāndirii care generalizeaza, marcheaza fluiditatea gāndirii, continuitatea experientei personale, ea este concomitent trecut si viitor, evoca, anticipa, prelungeste; totodata poate fi §i mai putin activa; ca urmare, ea treneaza, retine, īmpiedica (vezi Meyerson, 1932, voi. H, pp. 587-588).

Un alt autor arata ca "cel mai mare beneficiu al imaginatiei īl reprezinta multiplicarea formelor sensibile care nasc emotii estetice; admirarea frumusetii sub diversele ei aspecte contribuie la cresterea nivelului moral al umanitatii" (Biervliet, 1937, p. 202). Sunt surprinse īn aceste cuvinte./wnc//o multiplicatoare a imaginatiei si rolul ei īn planul vietii sociale.

Cum psihanaliza s-a referit destul de mult la imaginatie, mai ales Ia anumite forme ale ei, nu se putea ca functiile ei sa nu fie discutate si īntr-un asemenea context. Blazer (1964) se referea la urmatoarele functii ale imaginatiei privite dintr-o perspectiva psihanalitica: a) de descarcare tensionala (catharsis) prin regresiune la un nivel ele­mentar, īn situatii critice ; b) de proiectare a conflictelor dintre tendintele opuse; c) de substituire, prin alte scopuri, a actiunilor interzise sau imposibile ; d) de compen­sare, prin satisfacerea fantastica a dorintelor, real nesatisfacute (vezi Blazer, 1964).

Psihologia contemporana reduce functiile imaginatiei doar la trei: a) de expresie a realului, simtit sau gāndit; b) de deformare a realului, fie pentru a-1 simula, fie pentru a-i explora posibilitatile ; d) de relevare a unui real ascuns (vezi Wunenburger, 1995, p. 26).

Multitudinea si varietatea functiilor imaginatiei consacra nu doar locul si rolul ei de exceptie īn viata personala si sociala a omului, dar si faptul ca ea reprezinta una dintre cele mai īnalte cuceriri ale psihismului uman. Plamadita īn conditiile actiunii, ale interdependentei umane, ale necesitatii depasirii prezentului si īnscrierii omului īn universul imprevizibil al viitorului, imaginatia suplineste golurile din cunoastere, din actiune, din traire, ofera personalitatii momente de īncāntare, dar si de chin, īnalta omul pe culmi sau īl afunda in abisuri si tenebre.