Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza






Libera circulatie a persoanelor si dreptul de stabilire

Drept











ALTE DOCUMENTE

CONCEPTE FUNDAMNETALE ALE TEORIEI DREPTULUI SI STATULUI
Cetatenia unionala
Legea penala
DOMENIUL PUBLIC
ORGANIZAREA ACTUALA A CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV ROMAN
TRAUMATISMELE DE TRAFIC
TABELE CU SUBSTANTE AFLATE SUB CONTROL NATIONAL conform legii 143/2000
Conventia europeana a drepturilor omului Si influenta acesteia asupra dreptului intern
TACTICA AUDIERII DE CATRE PROCUROR A MARTORULUI SI AUTORULUI FAPTEI
SUBIECTELE DE DREPT


 Libera circulatie a persoanelor si dreptul de stabilire

Legislatia primara

·        Art. 12 (interzicerea discriminarii pe baza de cetatenie)

·        Art.17-21 (cetatenia europeana)

·        Art.39-42 (libera circulatie a persoanelor)

·        Art. 43-48 (dreptul de stabilire)

·        Art. 61-69 (vize, azil, imigratie si alte politici în legatura cu libera circulatie a persoanelor)

·        Art.136-142 (politica sociala, educatie, pregatire vocationala si tineret)

Legislatia secundara

·        Directiva Parlamentului European si a Consiliului 2004/38/CE din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulatie si sedere pe teritoriul statelor membre pentru cetatenii Uniunii si membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 si de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE si 93/96/CEE.

·        Regulamentul Consiliului nr. 1612/68 cu 919c21j privire la libera circulatie a lucratorilor în cadrul Comunitatii; modificat de Regulamentul Consiliului nr. 312/76 din 9 februarie 1976, modificat de Regulamentul Consiliului nr. 2434/92/CEE din 27 iulie 1992

·        Directiva Consiliului 77/486/CE din 25 iulie 1977 privind educatia copiilor lucratorilor migranti

·        Regulamentul Comisiei 1251/70 din 29 iunie 1970 cu privire la dreptul lucratorilor de a ramâne pe teritoriul unui stat membru dupa ce au fost angajati în acel stat

·        Directiva Consiliului nr. 93/96/CEE privind dreptul de rezidenta al studentilor

·        Directiva Consiliului 94/80/CEE prin care se prevad mecanisme detaliate referitoare la exercitarea dreptului de vot si de a participa la alegerile pentru circumscriptiile municipale pentru cetatenii Uniunii rezidenti într-un stat membru ai carui cetateni nu sunt

·        Directiva Consiliului 73/183/CE din 28 iunie 1973 privind abolirea restrictiilor pentru dreptul de stabilire si libera circulatie a serviciilor în domeniul activitatii liber profesioniste pentru institutiile bancare si financiare

·        Directiva 89/48/CE din 21 decembrie 1988 privind sistemul general de recunoastere al diplomelor acordate pentru completarea educatiei profesionale si pregatirea cu o durata de 3 ani, modificata de Directiva Consiliului 92/51/CE din 18 iunie 1992

·        Directiva Parlamentului si Consiliului 99/42/CE din 7 iunie 1999 stabilind un mecanism de recunoastere a calificarilor în activitatile profesionale vizate de Directiva privind liberalizarea si masurile tranzitorii pentru sistemul general de recunoastere a calificarilor

·        Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 1408/71 din 14 iunie 1971 referitor la aplicarea regimurilor de securitate sociala salariatilor, lucratorilor independenti si membrilor familiilor acestora care se deplaseaza în interiorul Comunitatii.

 

Introducere

Atunci când Tratatul de la Roma a fost elaborat, libertatea de circulatie a persoanelor nu a fost proiectata ca un drept al cetatenilor statelor membre de a se deplasa oriunde în Comunitate, în orice scop.

Initial, libertatea de circulatie a fost legata de conceptul de lucratori, de ceea ce doctrina germana numeste Marktburger atunci când descrie statutul persoanei în dreptul comunitar, respectiv persoana care exercita activitati economice transfrontaliere. Principiul liberei circulatii a persoanelor a evoluat în contextul crearii Pietei Interne, alaturi de celelalte libertati. Evolutia s-a datorat atât jurisprudentei Curtii, cât si activitatii legislative a celorlalte institutii comunitare.

Principiul a fost dezvoltat prin Acordul Spatiului Economic European, ce a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994. Conform acestui Acord, dreptul de libera circulatie a persoanelor, prevazut de TCE, a fost conferit si cetatenilor statelor EFTA[1], cu exceptia Elvetiei. Cetatenii statelor membre UE si familiile lor si cetatenii statelor EFTA si familiile lor se pot deplasa liber pe teritoriul statelor ce alcatuiesc aceste doua organizatii.

Cea mai importanta evolutie a principiului liberei circulatii a persoanelor o constituie trecerea de la drepturi de natura economica ale persoanelor la cetatenia europeana. Tratatul de la Maastricht a stabilit cetatenia UE pentru fiecare persoana având cetatenia unui stat membru. Cetatenii Uniunii au dreptul sa se deplaseze si sa locuiasca unde doresc pe teritoriul statelor membre si au dreptul, în tara de rezidenta, sa voteze si sa fie candidati în alegerile municipale si alegerile Parlamentului European. Au dreptul de a adresa petitii Parlamentului European si sa se adreseze Ombudsmanului european. Sunt îndreptatiti la protectie diplomatica din partea tuturor statelor membre.

C 184/99, Grzelczyk c. Centre Public d'aide sociale d'Ottignies-Louvain-la-Neuve

Un student, cetatean francez, a urmat timp de trei ani, cursurile unei universitati belgiene, platindu-si studiile prin angajarea în diferite slujbe marunte si obtinerea de credite. La începutul celui de-al patrulea an de studii, a solicitat un beneficiu belgian al securitatii sociale, cunoscut ca alocatia de minima subzistenta - "minimex" (vezi capitolul 10). Cererea i-a fost refuzata, cu argumentul ca legislatia belgiana relevanta declara eligibil solicitantul care nu este belgian, numai daca i se aplica regulamentul 1612/68 privind libertatea de circulatie a lucratorilor în Comunitate. Ori regulamentul se aplica lucratorilor si nu studentilor. Daca ar fi fost cetaten belgian, ar fi avut dreptul la alocatie. Instanta belgiana a concluzionat ca reclamantul nu este lucrator, dar avea dubii în ceea ce priveste compatibilitatea legislatiei belgiene cu articolele 12 si 17 TCE. A solicitat o interpretare preliminara CEJ.

Curtea a statuat ca rezulta clar din legislatia belgiana ca un student belgian, ce s-ar afla în aceeasi situatie ca si domnul Grzelczyk, ar beneficia de minimex, ceea ce conduce la ideea ca ne aflam în prezenta unui caz de discriminare pe baza de cetatenie, care, în principiu, este interzis de art. 12 TCE. Totusi, art. 12 trebuie interpretat împreuna cu prevederile tratatului referitoare la cetatenia Uniunii, art.17 TCE, pentru a-i determina domeniul de aplicare.

"Cetatenia europeana este destinata sa fie statutul fundamental al cetatenilor statelor membre, permitând celor ce se afla în aceleasi situatii sa se bucure de egalitate de tratament în fata legii, indiferent de cetatenie, cu exceptia anumitor situatii special prevazute."

Curtea a analizat apoi legislatia secundara relevanta pentru studenti, directiva 93/96/CEE privind dreptul de rezidenta al studentilor, subliniind ca directiva nu contine prevederi pentru alocarea de beneficii sociale studentilor rezidenti în statul membru gazda, dar nici nu interzice acest lucru. De aceea, Curtea a hotarât ca art.12 si 17 TCE împiedica autoritatile belgiene sa conditioneze acordarea minimex de încadrarea în conditiile prevazute de regulamentul 1612/68.

Aceasta cauza a subliniat importanta pe care Curtea o acorda si o va acorda conceptului de cetatenie europeana. Principiul cetateniei europene si al nediscriminarii a fost aplicat de Curte atât în jurisprudenta anterioara acestei cauze, cât si în cea ulterioara[2].

Desi regimul juridic al lucratorilor si cel al liber profesionistilor sunt prevazute în articole diferite ale Tratatului, continutul acestora si legislatia secundara le confera, de cele mai multe ori, drepturi identice si, de aceea, situatia acestora va fi tratata în acelasi capitol.[3]

Beneficiarii liberei circulatii a persoanelor si dreptului de stabilire

Initial acestia erau doar lucratorii si liber profesionistii, cetateni ai statelor membre.[4] Fiecare stat membru determina conditiile în care o persoana fizica dobândeste sau renunta la cetatenia acelui stat si trebuie sa recunoasca, fara a impune conditii suplimentare, conditiile de acordare a cetateniei din celelalte state membre:

C 369/90, Micheletti

Dl. Micheletti are dubla cetatenie: argentiniana si italiana, iar ultimul domiciliu în Argentina. Cetatenia italiana i-a fost acordata conform legislatiei italiene, întrucât tatal sau era italian. Dl. Micheletti, stabilit în Spania, a invocat statutul sau de cetatean UE, atunci când a dorit sa profeseze ca medic. Conform legislatiei spaniole, în cazul dublei cetatenii si când nici una din acestea nu este spaniola, este luata în considerare este cea care corespunde ultimului loc de resedinta înainte de intrarea în Spania. Conform legislatiei spaniole, dl Micheletti era cetatean argentinian si pentru acest motiv autoritatile au refuzat sa îi elibereze un permis de rezidenta UE. Refuzul a fost contestat în fata instantei spaniole, care a folosit procedura hotarârii preliminare pentru a trimite cauza Curtii Europene de Justitie. CEJ a hotarât ca definirea conditiilor pentru obtinerea sau pierderea cetateniei apartin competentei fiecarui stat membru si ca aceasta competenta trebuie exercitata cu respectarea dreptului comunitar. Statele membre nu pot limita efectele acordarii cetateniei de catre un stat membru prin impunerea unor conditii suplimentare recunoasterii cetateniei în vederea exercitarii drepturilor fundamentale prevazute de Tratat. 

Libera circulatie si dreptul de stabilire au fost extinse progresiv pentru a include membrii familiilor lucratorilor, iar apoi studentii, pensionarii si cei care si-au încetat activitatea profesionala si cei carora dreptul comunitar le confera dreptul de rezidenta, indiferent de cetatenia acestora. Persoanele au, alaturi de dreptul de a se angaja si dreptul de a avea acces la educatie si la pregatire profesionala, oferit de statul de primire în aceleasi conditii ca ale cetatenilor sai. Orice discriminare fiscala, directa sau indirecta, a cetatenilor si companiilor din alte state membre este interzisa. Legislatia nationala incompatibila cu libera circulatie a persoanelor, care exclude angajarea cetatenilor UE, chiar daca în practica nu este aplicata, trebuie modificata, pentru a sublinia accesul egal la munca al acestora. Cei care se bucura de  acest drept trebuie sa - si dea seama de acest lucru si sa nu depinda de masuri administrative.[5]

C 415/93, Bosman

Art. 39 al tratatului are prioritate fata de regulile stabilite de asociatiile sportive, conform carora un fotbalist profesionist ce este cetatean al unui stat membru nu poate, la sfârsitul unui contract cu un club, sa se angajeze la un alt club din alt stat membru, daca ultimul club nu a platit celuilalt o suma pentru transfer, antrenament sau pregatire. Asemenea reguli, chiar daca nu sunt diferite de cele privind transferul în cadrul unui stat membru, sunt de natura sa limiteze libera circulatie a jucatorilor ce doresc sa îsi desfasoare activitatea în alt stat membru prin descurajarea lor sa paraseasca clubul, chiar dupa expirarea contractului.

Art. 39 se aplica si regulilor care interzic cluburilor de fotbal ca în timpul meciurilor sa aiba pe teren un anumit numar de fotbalisti, ce sunt cetateni ai altui stat membru. O asemenea regula este contrara principiului interzicerii oricarei discriminari bazata pe cetatenie în ceea ce priveste angajarea, plata si conditiile de munca. Asociatiile sportive pot impune conditii referitoare la cetatenia jucatorilor în cazul meciurilor între echipele nationale ale diferitelor tari.

Conceptul de lucratori

Art. 39 (2) TCE interzice orice discriminare, pe baza de cetatenie, între lucratorii statelor membre. Conceptul de lucrator este definit de catre dreptul comunitar, în mod independent de legislatia statelor membre. Daca definitia ar fi lasata la îndemâna statelor membre, în functie de interesele acestora de a-si proteja piata fortei de munca, o parte din persoanele carora le sunt recunoscute drepturi nu ar avea posibilitatea de a le exercita.[6]

Criteriile folosite de CEJ pentru definirea conceptului se concentreaza în jurul existentei unui raport de munca: " este esential ca pentru o perioada de timp o persoana sa presteze o activitate pentru sau sub conducerea unei alte persoane, în schimbul careia primeste o remuneratie."[7] Nu conteza natura si durata muncii, atât timp cât este o activitate economica, remunerata.[8]

Dreptul de libera circulatie se extinde si la persoanele care îsi cauta de lucru în alt stat membru, iar statele membre trebuie sa permita acestora intrarea pe teritoriul lor pentru a studia piata fortei de munca si sa depuna diligentele necesare pentru a fi angajate. Celui care cauta de lucru i se poate cere de catre statul membru sa paraseasca teritoriul dupa 6 luni de la intrare, daca nu face dovada ca este în continuare în cautarea unui loc de munca si are sanse sa fie angajat.[9]

Dreptul de stabilire

Dreptul de stabilire se refera la activitati ce nu se încadreaza în raporturi de munca, respectiv acele activitati economice desfasurate în afara unui raport de subordonare în ceea ce priveste conditiile de munca si remuneratie si pe propria raspundere.[10]

Stabilirea unei persoane fizice sau juridice în alt stat membru implica desfasurarea unei activitati economice pentru o perioada nedefinita de timp, pentru ca, daca activitatea nu este desfasurata în acest mod, se încadreaza în prevederile dreptului comunitar referitoare la libertatea de a furniza servicii. Societatile comerciale trebuie sa aiba sediul, administratia si locul principal de desfasurare a afacerilor în interiorul Comunitatii, iar persoanele fizice trebuie sa fie cetateni ai unui stat membru.

În conformitate cu art. 43 (2) TCE, libertatea de stabilire presupune accesul la activitati independente si la exercitarea acestora, precum si constituirea si administrarea întreprinderilor si, în special, a societatilor în întelesul articolului 48 al doilea paragraf, în conditiile definite pentru resortisantii proprii de legislatia tarii de stabilire, sub rezerva dispozitiilor capitolului privind capitalurile.

Conceptul libertatii de stabilire prezinta diferente în ceea ce priveste persoanele fizice si cele juridice.

Persoanele fizice

Alaturi de dreptul de a se stabili într-un alt stat membru (dreptul primar de stabilire), persoanele fizice au si dreptul de a constitui si mentine, în conformitate cu regulile de organizare profesionale, mai mult de un loc de munca (birou, oficiu etc.) în cadrul Comunitatii[11](dreptul secundar de stabilire).

Persoanele fizice au dreptul sa înfiinteze si sa conduca întreprinderi industriale, comerciale si agricole sau sa desfasoare activitati de liber profesionisti în calitate de activitate principala sau secundara în orice stat membru.

Persoanele juridice

În cazul societatilor comerciale, dreptul comunitar recunoaste doar un drept secundar de stabilire, deoarece existenta lor este recunoscuta numai în temeiul legii nationale ce le guverneaza crearea si functionarea. O societate comerciala cu raspundere limitata, de exemplu, nu are dreptul sa îsi transfere managementul si administratia centrala într-un alt stat membru, în timp ce îsi mentine statutul acordat de legislatia statului membru de înregistrare.[12]

Trasaturi ale dreptului la libera circulatie

O persoana poate invoca aceste drepturi numai daca situatia sa este caracterizata de factori transfrontalieri. Normele din tratat nu se aplica situatiilor pur interne ale unui stat membru. Un stat membru poate adopta norme prin care se creaza o situatie mai putin favorabila propriilor cetateni în comparatie cu cetatenii altor state membre. Este necesar ca o persoana sa desfasoare o activitate economica pe teritoriul altui stat decât cel al carui cetatean este. Au existat încercari ale cetatenilor statelor membre de a depasi bariera situatiei "pur interne", dar nu au fost acceptate de CEJ.

Adoptarea masurii arestarii preventive de catre o instanta austriaca împotriva d-lui Kremzow (un judecator pensionar ce a marturisit initial si, ulterior, si-a retras declaratia privind uciderea unui avocat austriac) nu constituie un obstacol în calea liberei circulatii a persoanelor. Curtea a decis ca o masura prevazuta de legislatia nationala ce nu este adoptata în vederea armonizarii cu legislatia comunitara, priveste o situatie ce nu intra sub incidenta dreptului comunitar si are ca urmare o lunga perioada de detentie, constituie un obstacol pur ipotetic în calea liberei circulatii a persoanelor.[13]

Refuzul unui land german, Baden-Wurttemberg, de a permite domnului Moser sa beneficieze de un program de pregatire profesionala, datorita apartenentei la Partidul Comunist, ce îl va împiedica pe domnul Moser sa candideze la un post de profesor în alt stat membru, nu intra sub incidenta dispozitiilor tratatului. Curtea a decis ca o situatie pur ipotetica privind angajarea în alt stat nu constituie o legatura suficienta cu dreptul comunitar pentru a se invoca aplicarea art. 39 al Tratatului[14].

În acelasi timp, o asemenea discriminare "în revers" este interzisa atunci când aduce atingere obiectivelor tratatului. Atunci când cetateanul olandez Knoors a solicitat autoritatilor din Olanda eliberarea autorizatiei pentru desfasurarea activitatii de instalator în propria tara, în temeiul diplomei obtinute în Belgia, Olanda a trebuit sa îi recunoasca pregatirea profesionala din acest stat membru.[15]

Continutul dreptului si restrictii permise de dreptul comunitar

Dreptul prevazut de art. 39 al tratatului a fost definit în legislatia secundara adoptata de catre Consiliu si Parlament, cel mai recent act comunitar adoptat în acest sens fiind Directiva Parlamentului European si a Consiliului 2004/38/CE din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulatie si sedere pe teritoriul statelor membre pentru cetatenii Uniunii si membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 si de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE si 93/96/CEE, ce trebuie transpusa de statele membre pâna la sfârsitul lunii aprilie 2006.

Dreptul de libera circulatie se aplica tuturor cetatenilor Uniunii care se muta sau îsi au resedinta într-un stat membru, altul decât cel ai carui resortisanti sunt.

Dreptul de iesire si de intrare

Toti cetatenii Uniunii, ce au o carte de identitate valabila sau un pasaport valabil, si membrii familiilor lor, care nu sunt resortisanti ai unui stat membru si care detin un pasaport valabil, au dreptul de a parasi teritoriul unui stat membru pentru a calatori în alt stat membru.

Nu se poate impune o viza de iesire sau o formalitate echivalenta acestor persoane.

Statele membre acorda cetatenilor Uniunii permisiunea sa intre pe teritoriul lor daca au o carte de identitate valabila sau un pasaport valabil si acorda membrilor familiilor acestora, care nu sunt resortisanti ai unui stat membru, permisiunea sa intre pe teritoriul lor daca au un pasaport valabil.

Nici o viza de intrare sau formalitate echivalenta nu poate fi impusa cetatenilor Uniunii. Membrilor de familie care nu sunt resortisanti ai unui stat membru li se poate cere sa posede o viza de intrare. Statele membre acorda acestor persoane toate facilitatile pentru a obtine vizele necesare. Aceste vize se elibereaza gratuit, cât mai curând posibil, pe baza unei proceduri accelerate.

Daca un cetatean al Uniunii sau un membru de familie care nu este resortisant al unui stat membru nu poseda documentele de calatorie necesare sau, daca este cazul, vizele cerute, statul membru în cauza nu refuza accesul acestor persoane înainte de a le oferi toate mijloacele rezonabile pentru a obtine documentele necesare sau pentru a le fi aduse într-un interval rezonabil de timp sau pentru a confirma ori a demonstra prin alte metode ca au dreptul de libera circulatie si sedere.

Statul membru poate cere persoanei în cauza sa-si raporteze prezenta pe teritoriul sau într-un interval de timp rezonabil si nediscriminatoriu. Nerespectarea acestei cerinte poate face persoana respectiva pasibila de sanctiuni proportionale si nediscriminatorii.

C 265/88,  Messner

Dl. Messner, cetatean german, a fost trimis în judecata în fata instantei italiene pentru ca nu a raportat în termen de trei zile intrarea pe teritoriul Italiei, asa cum cerea legislatia acestui stat. Aceasta declaratie era obligatorie pentru lucratori, furnizorii de servicii si cei care solicitau aceste servicii, precum si cei care intentionau sa stea mai putin de trei luni pe teritoriul Italiei. Cei care nu respectau aceasta obligatie puteau fi condamnati la trei luni închisoare sau la amenda de 400 000 lire italiene. Dl. Messner a sustinut în fata instantei ca aceasta obligatie este contrara liberei circulatii prevazute de dreptul comunitar. Dupa ce a fost folosita procedura preliminara, CEJ a hotarât ca, în conformitate cu art. 8 (29) al Directivei 68/360 din 15 octombrie 1968 si art. 4 (2) al directivei 73/148/CE din 21 mai 1973, autoritatile competente ale statului membru pot cere cetatenilor altui stat sa îsi raporteze prezenta autoritatilor statului în cauza, dar o asemenea obligatie este contrara dreptului comunitar daca este excesiv de restrictiva sau daca sanctiunile prevazute pentru neîndeplinire sunt disproportionate. În speta, perioada scurta de timp de 3 zile stabilita de legea italiana este nejustificata, din moment ce masura are ca scop monitorizarea mobilitatii persoanelor în Italia si sanctiunile sunt excesive. Masura constituie o încalcare a dreptului comunitar.

Dreptul de sedere pentru o perioada de maxim trei luni

Cetatenii Uniunii au dreptul de sedere pe teritoriul altui stat membru pe o perioada de maxim trei luni fara nici o conditie sau formalitate, cu exceptia cerintei de a poseda o carte de identitate valabila sau un pasaport valabil.

Dreptul de sedere pentru o perioada mai mare de trei luni

Toti cetatenii Uniunii au dreptul de sedere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioada mai mare de trei luni daca:

·        sunt salariati sau exercita o activitate independenta în statul membru gazda; sau

·        au suficiente resurse pentru ei si pentru membrii familiilor lor, astfel încât sa nu devina o povara pentru sistemul de asistenta sociala al statului membru gazda în timpul perioadei de sedere si poseda o asigurare medicala cuprinzatoare, valabila în statul membru gazda; sau

·        sunt înscrisi într-o institutie privata sau publica, acreditata sau finantata de catre statul membru gazda pe baza legislatiei sau practicilor sale administrative, cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesionala; si

·        poseda o asigurare medicala cuprinzatoare în statul membru gazda si asigura autoritatea nationala competenta, printr-o declaratie sau o alta procedura echivalenta la propria alegere, ca poseda suficiente resurse pentru ei însisi si pentru membrii de familie, astfel încât sa nu devina o povara pentru sistemul de asistenta sociala al statului membru gazda în timpul perioadei de sedere; sau

·        sunt membri de familie care însotesc ori se alatura unui cetatean al Uniunii care îndeplineste conditiile mentionate anterior.

Dreptul de sedere se extinde la membrii de familie care nu sunt resortisanti ai unui stat membru, dar însotesc ori se alatura cetateanului Uniunii în statul membru gazda.

C 9/74, Donato Casagrande c. Landeshaupstadt Munchen

Reclamantul, care are cetatenie italiana si este fiul unui muncitor italian din Republica Federala a Germaniei, a frecventat cursurile gimnaziale în anul scolar 1971 - 1972 la Munchen si a pretins orasului Munchen, pârâtul în cauza principala, o bursa scolara în valoare de 70 DM pe luna, prevazuta de art. 2 al legii burselor din landul Bavaria.

Având în vedere ca pârâtul i-a refuzat dreptul de a se bucura de aceasta prevedere pentru ca art. 3 al respectivei legi se refera numai la cetatenii germani, apatrizii si cetatenii straini carora li s-a acordat azil, a fost ridicata problema daca acest art. 3 este compatibil cu primul paragraf al art. 12 din regulamentul nr. 1612/68.

Desi în baza procedurii prevazute de art. 177 TCE, Curtea nu se poate pronunta  asupra interpretarii sau a validitatii prevederilor legale cu caracter national, totusi CEJ a apreciat ca are competenta sa interpreteze art. 12 al regulamentului nr. 1612/68 si sa decida daca acest articol se refera sau nu la masuri privind bursele, asa cum este cazul aici.

În baza art. 12 al regulamentului "copiii unui cetatean al unui stat membru, care este sau a fost angajat pe teritoriul unui alt stat membru, vor fi admisi în sistemul educational al acelui stat, la cursuri profesionale sau de ucenicie în aceleasi conditii ca si cetatenii acelui stat, daca acesti copii locuiesc pe teritoriul sau", iar statele membre sunt chemate sa încurajeze "toate eforturile pentru a da acestor copii posibilitatea sa frecventeze cursurile în cele mai bune conditii".

În conformitate cu paragraful al cincelea al expunerii de motive a regulamentului, acesta a fost adoptat, inter alia "pentru a putea fi exercitat la standarde obiective, în libertate si demnitate, dreptul libertatii de circulatie, care cere ca obstacolele în calea mobilitatii lucratorilor sa fie eliminate, în special în ceea ce priveste dreptul lucratorilor de a se reuni cu familia si conditiile de integrare a acelei familii în statul gazda".

C 408/03, Comisia c. Belgia[16]

Doamna De Figueiredo, cetatean portughez, s-a deplasat în Belgia, împreuna cu cele trei fete, pentru a locui acolo cu partenerul sau de mai mult timp, cetatean belgian. La data intrarii în Belgia, 30 august 1999, i-a fost acordat dreptul de rezidenta pâna la 29 octombrie 1999. Partenerul doamnei a declarat ca o va sustine din punct de vedere financiar, pe toata durata sederii în Belgia, iar declaratia a fost autentificata la notariat. La 16 decembrie 1999, în conformitate cu legislatia belgiana, un ordin de expulzare i-a fost transmis doamnei De Figueiredo, pentru ca îi expirase perioada de sedere în acest stat. Totodata i s-a comunicat ca nu i se poate acorda permis de resedinta, întrucât nu poate face dovada ca are suficiente resurse financiare pentru a nu constitui o povara pentru statul belgian, iar declaratia autentificata a partenerului nu constituie o dovada în acest sens.

Comisia a introdus o actiune la Curte, deoarece Belgia a încalcat mai mult prevederi ale dreptului comunitar referitoare la libera circulatie a persoanelor - pentru ca a refuzat sa îi acorde un permis de resedinta deoarece nu avea un sot care sa o sustina financiar si pentru existenta unor proceduri automate de expulzare a persoanelor ce nu obtin într-o perioada de timp determinata permisul de resedinta.

Statul belgian a sustinut în fata Curtii ca doamna De Figueiredo trebuia fie sa câstige suficienti bani pentru a se sustine financiar împreuna cu cei trei copii, fie trebuia sa aiba un sot legitim, în cadrul unei casatorii recunoscute de autoritatile competente belgiene.

Curtea a amintit jurisprudenta anterioara[17] si a reiterat principiul conform caruia cetatenii Uniunii Europene au un drept conferit în mod direct de catre tratat de a locui pe teritoriul altui stat membru, cu limitari prevazute tot de tratat si legislatia secundara, respectiv, în aceasta cauza, Directiva 90/364 privind dreptul de resedinta. Conform jurisprudentei anterioare a Curtii[18] prevederile acestei directive trebuie interpretate în sensul ca un cetatean trebuie sa aiba resursele necesare si nu exista conditionari cu privire la originea acestor resurse. Directiva nu diferentiaza între resursele personale, ale sotului si cele care provin de la un tert (un prieten, un partener, alt membru al familiei). Cerinta existentei unei legaturi juridice între persoana care furnizeaza resursele financiare si beneficiarul acestora este disproportionata, deoarece merge dincolo de ceea ce este necesar pentru realizarea scopului directivei, respectiv protectia finantelor publice ale statului membru gazda.

În ceea ce priveste expulzarea, dreptul unui cetatean membru de a intra pe teritoriul altui cetatean membru si de a se stabili acolo este un drept conferit în mod direct de catre tratat.[19] Acordarea unui permis de resedinta nu este o masura ce da nastere unor drepturi, ci o masura ce dovedeste care este raportul dintre un cetatean al unui alt stat membru si dreptul comunitar.[20] O procedura automata de expulzare, pentru ca o persoana nu a prezentat documentele care sa arate ca îndeplineste conditiile financiare necesare, este disproportionata în raport cu scopul legislatiei comunitare secundare privind libera circulatie a persoanelor.

Un cetatean al Uniunii care nu mai este lucrator sau persoana care exercita o activitate independenta îsi mentine statutul de lucrator sau persoana care exercita o activitate independenta în urmatoarele conditii:

·        se afla în incapacitate temporara de a munci, ca rezultat al unei boli sau al unui accident;

·        este înregistrat(a) în mod corespunzator ca fiind în somaj involuntar, dupa ce a fost angajat(a) pe o perioada de peste un an si s-a înregistrat ca persoana care cauta de lucru la oficiul de plasare a fortelor de munca competent;

·        este înregistrat(a) în mod corespunzator ca fiind în somaj involuntar, dupa ce a fost angajat cu un contract de munca pe termen limitat, cu durata de sub un an sau dupa ce a devenit somer(a) în mod involuntar în timpul primelor douasprezece luni si s-a înregistrat ca persoana care cauta de lucru la oficiul de plasare a fortelor de munca relevant. În acest caz, statutul de lucrator se mentine pentru o perioada de cel putin sase luni;

·        începe un stagiu de formare profesionala. Cu exceptia cazului în care se afla în somaj involuntar, mentinerea statutului de lucrator presupune ca pregatirea sa aiba legatura cu activitatea profesionala anterioara.

Formalitati administrative pentru cetatenii Uniunii

Pentru perioade de sedere ce depasesc trei luni, statul membru gazda poate cere cetatenilor Uniunii sa se înregistreze la autoritatile competente. Termenul pentru înregistrare este de cel putin trei luni de la data sosirii. Se elibereaza imediat un certificat de înregistrare, care contine numele si adresa persoanei înregistrate, precum si data înregistrarii. Nerespectarea cerintei de înregistrare de catre persoana respectiva o poate face pe aceasta pasibila de sanctiuni proportionale si nediscriminatorii.

                                                             

C 118/75, Lynne Watson si Alessandro Belmann

Pretura din Milano a trimis Curtii mai multe întrebari privitoare la libera circulatie a persoanelor, în dosarul penal împotriva doamnei Watson, cetatean britanic, care a fost gazduita mai multe luni în Italia de cetateanul italian Belman. Legislatia italiana sanctiona cu închisoare sau amenda plus deportare cetateanul strain care nu raporta politiei în trei zile de la intrarea în tara domiciliul sau rezidenta aleasa, iar cetatenii italieni erau pasibili de închisoare (pe o durata mai mare decât în cazul sanctiunii pentru straini) sau amenda, daca nu raportau politiei în 24 ore prezenta cetatenilor straini.

CEJ: "Prin crearea principiului libertatii de circulatie a persoanelor si prin acordarea oricarei persoane a dreptului de acces pe teritoriul statelor membre, în scopurile mentionate în Tratat, dreptul comunitar nu a exclus competenta statelor membre de a adopta masuri ce permit autoritatilor nationale sa tina evidenta exacta a deplasarilor de populatie.

În conditiile art. 8 (2) al Directivei nr.68/360 si ale art. 4 (2) al Directivei nr. 73/148, autoritatile competente din statele membre pot cere cetatenilor celorlalte state membre sa îsi declare prezenta autoritatilor statului interesat.

O astfel de obligatie nu poate fi privita ca o încalcare a normelor privind libertatea de circulatie a persoanelor.

Totusi, o astfel de incalcare poate rezulta din formalitatile legale în cauza, daca procedurile de control la care se refera acestea au fost de natura sa restrictioneze libertatea de miscare prevazuta prin Tratat sau sa limiteze dreptul acordat de Tratat cetatenilor statelor membre de a intra si de a locui pe teritoriul oricarui alt stat membru pentru motivele indicate de dreptul comunitar.

În special în ceea ce priveste termenul în care trebuie raportata sosirea cetatenilor straini, prevederile Tratatului sunt încalcate doar daca perioada fixata este nerezonabila.

Printre sanctiunile corespunzatoare nerespectarii declararii prevazute sau a formalitatilor de înregistrare, deportarea, cât priveste persoana protejata de dreptul comunitar, este cu siguranta incompatibila cu prevederile Tratatului din moment ce, asa cum Curtea a confirmat deja în alte cazuri, o astfel de masura neaga dreptul conferit si garantat de Tratat.

Cât priveste alte sanctiuni, ca amenzile sau detentia, în cazurile în care autoritatile nationale sunt îndreptatite sa impuna sanctiuni pentru nerespectarea prevederilor ce obliga cetatenii straini sa notifice prezenta lor ce sunt comparabile cu acelea corespunzatoare încalcarii prevederilor de importanta egala de catre proprii cetateni, acestea nu pot impune o sanctiune atât de disproportionata fata de gravitatea incalcarii, încât sa devina un obstacol în calea liberei circulatii a persoanelor.

În masura în care normele nationale privind controlul cetatenilor straini nu implica restrictii ale libertatii de circulatie a persoanelor si ale dreptulului acordat de Tratat persoanelor protejate de legislatia comunitara, de a intra si de a locui pe teritoriul statelor membre, aplicarea unei astfel de legislatii, daca se bazeaza pe factori obiectivi, nu poate constitui "discriminare pe temeiul cetateniei", interzisa de art. 7 al Tratatului".

Eliberarea permiselor de sedere

Dreptul de sedere al membrilor de familie ai unui cetatean al Uniunii, care nu sunt resortisanti ai unui stat membru, se confirma prin eliberarea unui document intitulat "Permis de sedere pentru un membru de familie a unui cetatean al Uniunii", în termen de cel mult sase luni de la data la care acestia prezinta cererea. O confirmare a depunerii cererii pentru permisul de sedere se elibereaza imediat.

Pentru eliberarea permisului de sedere, statele membre solicita prezentarea urmatoarelor documente:

·        un pasaport valabil;

·        un document care sa ateste existenta unei relatii de familie sau a unui parteneriat înregistrat;

·        certificatul de înregistrare sau, în absenta unui sistem de înregistrare, orice alta dovada ca cetateanul Uniunii pe care îl însotesc sau caruia i se alatura îsi are resedinta în statul membru gazda;

·        un document eliberat de autoritatea relevanta din tara de origine sau tara din care au sosit, care sa ateste ca persoanele în cauza se afla în întretinerea ori sunt membri ai gospodariei cetateanului Uniunii, ori o dovada a existentei unor probleme grave de sanatate care sa necesite îngrijirea personala a membrului familiei de catre cetateanul Uniunii;

Valabilitatea permisului de sedere

Permisul de sedere este valabil timp de cinci ani de la data eliberarii sau pe perioada prevazuta de sedere a cetateanului Uniunii, daca aceasta perioada este mai mica de cinci ani.

Valabilitatea permisului de sedere nu este afectata de absente temporare care nu depasesc sase luni pe an sau de absente de durata mai mare datorate serviciului militar obligatoriu, sau de o absenta de maxim douasprezece luni consecutive determinata de motive importante, precum sarcina si nasterea, boli grave, studiu sau formare profesionala, sau mutare în interes de serviciu în alt stat membru sau într-o tara terta.

Pastrarea dreptului de sedere de catre membrii de familiei

Decesul sau plecarea cetateanului Uniunii din statul membru gazda nu afecteaza dreptul de sedere al membrilor sai de familie care sunt resortisanti ai unui stat membru.

Divortul, anularea casatoriei cetateanului Uniunii sau încetarea parteneriatului sau înregistrat, nu afecteaza dreptul de sedere al membrilor familiei sale, care sunt resortisanti ai unui stat membru.

Divortul, anularea casatoriei sau încetarea parteneriatului înregistrat nu atrag dupa sine pierderea dreptului de sedere al membrilor familiei unui cetatean al Uniunii, care nu sunt resortisanti ai unui stat membru, daca:

·        înainte de initierea divortului sau a procedurilor de anulare sau de încetare a parteneriatului înregistrat casatoria sau parteneriatul înregistrat a durat cel putin trei ani, inclusiv un an în statul membru gazda; sau

·        printr-un acord între soti sau între partenerii mentionati sau prin hotarâre judecatoreasca, sotul ori partenerul care nu este resortisant al unui stat membru are custodia copiilor cetateanului Uniunii; sau

·        acest lucru este justificat de situatii deosebit de dificile, precum faptul de a fi fost victima violentei în familie în perioada în care casatoria sau parteneriatul înregistrat era în vigoare; sau

·        printr-un acord între soti sau între partenerii mentionati sau prin hotarâre judecatoreasca, sotul ori partenerul care nu este resortisant al unui stat membru are dreptul de vizitare a unui copil minor, în cazul în care curtea a decis ca aceasta vizita trebuie sa aiba loc în statul membru gazda, atât timp cât este necesar.

Înainte de a dobândi dreptul de sedere permanenta, dreptul de sedere al persoanelor interesate ramâne supus obligatiei ca acestia sa poata dovedi ca sunt salariati sau persoane care exercita o activitate independenta sau ca au suficiente resurse pentru ei însisi si pentru membrii familiilor lor, astfel încât sa nu devina o povara pentru sistemul de asistenta sociala al statului membru gazda în timpul perioadei de sedere, si ca poseda o asigurare medicala cuprinzatoare, valabila în statul membru gazda, ori ca sunt membri ai familiei constituite deja în statul membru gazda de catre o persoana care satisface aceste cerinte. Acesti membri de familie îsi mentin dreptul de sedere exclusiv pe baza personala.

Pastrarea dreptului de sedere

Cetatenii Uniunii si membrii familiilor lor au dreptul de sedere atât timp cât nu devin o povara exagerata pentru sistemul de asistenta sociala al statului membru gazda.

O masura de expulzare nu trebuie sa fie consecinta automata a faptului ca un cetatean al Uniunii sau membrii familiei sale au recurs la sistemul de asistenta sociala al statului membru gazda.

Dreptul de sedere permanenta

Regula generala pentru cetatenii Uniunii si membrii familiilor lor

Cetatenii Uniunii care si-au avut resedinta legala în statul membru gazda pe o perioada neîntrerupta de cinci ani au dreptul de sedere permanenta în statul respectiv. Aceasta regula se aplica si în cazul membrilor de familie care nu sunt resortisanti ai unui stat membru si care si-au avut resedinta legala împreuna cu cetateanul Uniunii în statul membru gazda, pe o perioada neîntrerupta de cinci ani.

Derogari pentru persoanele care nu mai lucreaza în statul membru gazda si pentru membrii familiilor lor

Dreptul de sedere permanenta în statul membru gazda se acorda înaintea încheierii unei perioade neîntrerupte de cinci ani de sedere daca:

·        salariatii sau persoanele care exercita o activitate independenta, în momentul în care înceteaza sa lucreze, au împlinit vârsta prevazuta de legislatia statului membru respectiv pentru pensia pentru limita de vârsta sau lucratorii care înceteaza sa exercite o munca salariata pentru a se pensiona înainte de limita de vârsta, cu conditia sa fi lucrat în statul membru respectiv cel putin în cele douasprezece luni precedente si sa-si fi avut resedinta acolo pe o perioada neîntrerupta mai mare de trei ani. Daca legislatia statului membru gazda nu acorda dreptul de pensie pentru limita de vârsta anumitor categorii de persoane care exercita o activitate independenta, se considera ca este îndeplinita conditia de vârsta de îndata ce persoanele în cauza au împlinit vârsta de 60 de ani;

·        salariatii sau persoanele care exercita o activitate independenta si au avut resedinta în statul membru gazda timp de cel putin doi ani si au încetat lucrul din cauza unei incapacitati permanente de munca. Daca aceasta incapacitate este rezultatul unui accident de munca sau al unei boli profesionale, care îndreptateste persoana respectiva la o indemnizatie platita integral sau partial de o institutie a statului membru gazda, nu se impune nici o conditie privind durata sederii;

·        salariatii sau persoanele care exercita o activitate independenta si care, dupa trei ani de munca si sedere neîntrerupta în statul membru gazda, lucreaza ca angajati sau persoane care exercita o activitate independenta în alt stat membru, dar îsi pastreaza resedinta în statul membru gazda în care se întorc de obicei în fiecare zi sau cel putin o data pe saptamâna.

Dobândirea dreptului de sedere permanenta de catre anumiti membri de familie care nu sunt resortisanti ai unui stat membru

Membrii de familie ai unui cetatean al Uniunii dobândesc dreptul de sedere permanenta dupa ce au avut resedinta legala în statul membru gazda pe o perioada de cinci ani consecutivi.

Continuitatea sederii

Continuitatea sederii poate fi atestata prin orice mijloace doveditoare utilizate în statul membru gazda. Continuitatea sederii este întrerupta de o decizie de expulzare aplicata împotriva persoanei în cauza.

Restrictii ale dreptului de intrare si dreptului de sedere din motive de ordine publica, siguranta publica sau sanatate publica

Statele membre pot restrictiona libertatea de circulatie si de sedere a cetatenilor Uniunii si a membrilor lor de familie, indiferent de nationalitate, din motive de ordine publica, siguranta publica sau sanatate publica. Aceste motive nu pot fi invocate pentru a servi unor scopuri economice. Masurile luate respecta principiul proportionalitatii si se bazeaza exclusiv pe conduita personala a individului în cauza. Condamnarile penale anterioare nu constituie motive în sine pentru luarea unor asemenea masuri.

Conduita personala a individului în cauza trebuie sa reprezinte o amenintare reala, prezenta si suficient de serioasa la adresa unui interes fundamental al societatii. Nu se accepta justificari care nu iau în considerare particularitatile cazului sau care se bazeaza pe consideratii de prevenire generala.

Statul membru gazda poate, în cazul în care considera indispensabil sa ceara statului membru de origine sau, daca este nevoie, altor state membre, sa-i furnizeze informatii privind antecedentele judiciare ale persoanei respective. Aceasta consultare nu poate avea un caracter sistematic. Statul membru consultat raspunde în termen de doua luni.

Protectia împotriva expulzarii

Înainte de a lua o decizie de expulzare din motive de ordine publica sau siguranta publica, statul membru gazda trebuie sa ia în considerare diversi factori precum durata sederii individului respectiv pe teritoriul sau, vârsta sa, starea de sanatate, situatia sa familiala si economica, integrarea sa sociala si culturala în statul membru gazda si legaturile sale cu tara de origine.

Statul membru gazda nu poate lua o decizie de expulzare împotriva cetatenilor Uniunii sau a membrilor lor de familie, indiferent de nationalitate, care au dreptul de sedere permanenta pe teritoriul sau, cu exceptia cazurilor în care exista motive grave de ordine publica sau siguranta publica.

Nu se poate lua o decizie de expulzare împotriva unui cetatean al Uniunii, cu exceptia cazului în care decizia se bazeaza pe motive imperative de siguranta publica, definite de statele membre, daca acesta:

·        si-a avut resedinta în statul membru gazda în cei zece ani anteriori; sau

·        este minor, cu exceptia cazului în care expulzarea este în interesul copilului, conform Conventiei Natiunilor Unite pentru Drepturile Copilului din 20 noiembrie 1989.

C 348/96, Proceduri penale c. Donatella Calfa

Legislatia greaca stipuleaza ca ori de câte ori un strain este condamnat pentru încalcarea regimului drogurilor, instanta care pronunta hotarârea este obligata sa dispuna expulzarea pe viata, cu exceptia faptului când exista motive, în special familiale, care justifica ramânerea în tara. Persoana poate reintra pe teritoriul statului dupa o perioada de 3 ani numai dupa autorizarea data de Ministerul Justitiei. D-na Calfa, cetatean italian, a fost trimisa în judecata pentru posesia si consumul de droguri în timpul unei excursii în Grecia. A fost condamnata la 3 ani închisoare. Instanta a dispus si expulzarea pe viata de pe teritoriul Greciei. D-na Calfa a facut apel împotriva expulzarii, invocând libera circulatie a persoanelor prevazuta de dreptul comunitar. Curtea de Casatie a transmis dosarul CEJ folosind procedura hotarârii preliminare.

În raspunsul sau, CEJ a stabilit ca, în conformitate cu Directiva 64/221/CE din 25 februarie 1964, ordinea publica sau masurile de securitate publica al caror efect consta în limitarea dreptului de sedere al unui cetatean al altui stat membru trebuie sa se bazeze exclusiv pe conduita persoanei respective si nu pot fi consecinta unei condamnari penale. În consecinta, expulzarea pe viata nu poate fi dispusa automat pe baza condamnarii penale, când nu este luat în considerare comportamentul condamnatului sau pericolul pe care îl reprezinta pentru ordinea publica. Expulzarea d-nei Calfa reprezinta o încalcare a dreptului comunitar.

C 36/75, Roland Rutili c. Ministrul Afacerilor Interne

(dupa renumerotare art. 48 a devenit art. 39 TCE)

Tribunalul administrativ din Paris a trimis doua întrebari Curtii în litigiul dintre un cetatean italian si Ministerul de Interne francez. Domnului Rutili i-a fost eliberat un permis de rezidenta în Franta, dar cu interdictia rezidentei în patru departamente de pe teritoriul statului francez, inclusiv cel în care locuia cu familia, datorita faptului ca în 1967 si 1968 participase la activitati politice si sindicale.

CEJ: "Cea de-a doua întrebare se refera la semnificatia precisa care trebuie atribuita termenului "justificate" din fraza "sub rezerva restrictiilor justificate pe temeiul ordinii publice" în articolul 48 (3) al Tratatului.

În cazul acestei prevederi, termenii "restrictii justificate" arata ca doar acele limitari care îndeplinesc cerintele legii, inclusiv cele continute în legislatia comunitara, sunt îngaduite cu privire, în special, la dreptul de libera circulatie si de rezidenta al cetatenilor statelor membre.

În acest context, trebuie acordata atentie atât regulilor dreptului material cât si normelor de procedura prin care statele membre îsi exercita prerogativele desemnate prin articolul 48 (3) în ceea ce priveste ordinea publica interna si siguranta nationala.

În plus, trebuie avute în vedere elementele specifice izvorând din legislatia comunitara în legatura cu natura masurilor care fac obiectul plângerii în fata tribunalului administrativ, în sensul ca acestea conduc la o interdictie privind rezidenta, cu limitare la o anumita parte a teritoriului national.

În temeiul prevederilor continute în articolul 48 (3), statele membre continua, în principiu, sa fie libere sa îsi determine cerintele ordinii publice prin prisma propriilor interese nationale.

Cu toate acestea, conceptul de ordine publica trebuie interpretat cu strictete, în context comunitar si mai ales acolo unde este folosit pentru a justifica derogari de la principiile fundamentale privind egalitatea de tratament si libertatea de circulatie a lucratorilor, astfel încât scopul urmarit sa nu poata fi determinat unilateral, de catre fiecare stat membru, fara a face subiectul controlului exercitat de catre institutiile comunitatii.

Ca urmare, nu pot fi impuse restrictii privind dreptul unui cetatean al oricarui stat membru de a intra pe teritoriul oricarui alt stat membru, de a locui acolo si de a se muta în orice loc, cu exceptia cazului în care prezenta sau comportamentul sau constitutie o amenintare adevarata si suficient de serioasa la adresa ordinii publice a statului respectiv.

În acest sens, articolul 3 al Directivei 64/221 impune statelor membre obligatia de a-si întemeia deciziile pe evaluarea fiecarui caz în parte al unei persoane aflate sub protectia legislatiei comunitare si nu pe consideratii generale.

Mai mult, articolul 2 al aceleiasi directive prevede ca temeiul ordinii publice sa nu fie utilizat în mod gresit prin "invocarea sa spre a servi unor interese economice".

În acelasi sens, conform articolului 8 al regulamentului 1612/68, care asigura egalitatea tratamentului în ceea ce priveste membrii sindicatelor si exercitarea drepturilor rezultând din aceasta, rezervele enuntate referitoare la ordinea publica nu pot fi invocate pe temeiuri provenind din exercitarea acelor drepturi."

Sanatate publica

Singurele boli care justifica masuri de restrictionare a liberei circulatii sunt bolile cu potential epidemic, conform definitiei din documentele relevante ale Organizatiei Mondiale a Sanatatii, precum si alte boli infectioase sau boli parazitare contagioase, daca acestea fac obiectul unor dispozitii de protectie ce se aplica resortisantilor din statul membru gazda.

Bolile ce se declanseaza dupa o perioada de trei luni de la data sosirii nu constituie motive de expulzare de pe teritoriul respectiv.

Daca exista indicii serioase ca acest lucru este necesar, statele membre pot, într-un interval de trei luni de la data sosirii, sa ceara persoanelor îndreptatite la dreptul de sedere sa se supuna unui examen medical gratuit, care sa ateste ca nu sufera de nici una dintre bolile mentionate Aceste examene medicale nu pot fi impuse ca un procedeu de rutina.

Notificarea deciziilor

Persoanele interesate sunt notificate în scris cu privire la orice decizie adoptata conform regulilor privind expulzarea, astfel încât sa poata întelege continutul notificarii si implicatiile acesteia. Acestea trebuie sa fie informate în mod precis si complet cu privire la motivele de ordine publica, siguranta publica sau sanatate publica pe care se bazeaza decizia luata în cazul lor, cu exceptia situatiilor în care acest lucru este contrar intereselor sigurantei statului.

Notificarea precizeaza instanta sau autoritatea administrativa careia persoana interesata se poate adresa pentru a ataca decizia, termenul în care poate fi atacata si, daca este cazul, termenul acordat persoanei respective pentru a parasi teritoriul statului membru. Cu exceptia unor cazuri de urgenta, justificate corespunzator, termenul acordat pentru parasirea teritoriului nu poate fi mai mic de o luna de la data notificarii.

Garantii procedurale

Persoanele interesate au acces, în statul membru gazda, la toate caile de atac în justitie si, daca este cazul, administrative, pentru a face apel sau a solicita o revizuire în legatura cu o decizie luata împotriva lor din motive de ordine publica, siguranta publica sau sanatate publica.

Daca cererea de apel sau de revizuire judiciara legata de decizia de expulzare este însotita de o cerere pentru o hotarâre provizorie care sa suspende aplicarea deciziei, înlaturarea efectiva a persoanei din teritoriu nu se poate face înainte de decizia privind masura provizorie, cu exceptia cazurilor când:

·        decizia de expulzare se bazeaza pe o hotarâre judecatoreasca anterioara; sau

·        persoanele în cauza au avut anterior acces la revizuire judiciara; sau

·        decizia de expulzare se bazeaza pe motive imperative de siguranta publica.

Procedurile din caile de atac vor permite examinarea legalitatii deciziei, precum si a faptelor si circumstantelor pe care se bazeaza masura propusa.

Statele membre pot refuza prezenta persoanei respective pe teritoriul lor în timpul procedurilor din caile de atac, dar nu o pot împiedica sa depuna personal o întâmpinare, cu exceptia cazurilor când prezenta sa ar putea cauza perturbari grave ale ordinii publice sau sigurantei publice sau când apelul ori recursul are ca obiect refuzarea accesului pe teritoriul respectiv.

Durata interdictiei de intrare pe teritoriu

Persoanele care fac obiectul unei interdictii de acces în teritoriu din motive de ordine publica sau siguranta publica pot prezenta o cerere pentru ridicarea interdictiei dupa o perioada de timp rezonabila, în functie de circumstante, si în orice caz dupa trei ani de la executarea hotarârii definitive de interdictie care a fost pronuntata în mod valabil în conformitate cu dreptul comunitar, aducând argumente ce atesta ca s-a produs o schimbare reala a circumstantelor care au justificat decizia de interdictie pronuntata împotriva lor. Statul membru respectiv ia o decizie privind aceasta cerere în termen de sase luni de la prezentarea ei.

Expulzarea ca pedeapsa sau masura accesorie

Ordinele de expulzare nu pot fi emise de statul membru gazda ca pedeapsa sau masura accesorie a unei pedepse privative de libertate.

Daca un ordin de expulzare este executat dupa mai mult de doi ani de la emiterea sa, statul membru verifica daca persoana respectiva continua sa fie un pericol real la adresa ordinii publice sau a sigurantei publice si stabileste daca s-a produs vreo schimbare reala a circumstantelor de la data emiterii deciziei de expulzare.

Cazul specific al spatiului Schengen

Acordul si Conventia Schengen, care sunt obligatorii pentru 13 state ale UE, au abolit controlul persoanelor la trecerea frontierelor între statele semnatare, pentru cetatenii UE. În ceea ce priveste cetatenilor statelor terte, aceste acorduri stabilesc o singura viza pentru o perioada de 3 luni. Conform art.61 (Tratatul de la Amsterdam), principiile stabilind acordurile Schengen sunt extinse printr- un regulament la teritoriul Uniunii Europene.

C 503/03, Comisia c. Spania[21]

Curtea a stabilit ca Spania a încalcat dreptul comunitar prin refuzul intrarii în Spania a doi cetateni algerieni, cu motivatia ca Germania emisese "o alerta" conform Conventiei Schengen din 1990 (conventie denumita si CISA), ce implementeaza Acordul Schengen din 1985. La data refuzului intrarii, 1999, domnul Farid locuia împreuna cu sotia sa, cetatean spaniol, la Dublin. Când a aterizat cu avionul pe aeroportul din Barcelona i-a fost refuzata intrarea în Spania. Domnul Bouchair era casatorit si locuia la Londra cu sotia sa, cetatean spaniol. A solicitat consulatului spaniol din Londra o viza pentru intrarea în spatiul Schengen, iar cererea i-a fost respinsa în 2000.

CISA contine prevederi referitoare la masurile de cooperare pentru a compensa, printre altele, eliminarea frontierelor interne. Spania a aderat la aceasta Conventie în 1991. Sistemul Schengen a fost integrat în dreptul comunitar printr-un protocol anexat Tratatului de la Amsterdam.

Conform CISA, o parte contractanta poate emite o alerta privind o persoana, despre care considera ca îi poate fi refuzata intrarea în spatiul Schengen. Evaluarea circumstantelor care justifica emiterea unei alerte cu privire la un strain se afla în competenta exclusiva a statului ce transmite alerta. Acest stat este responsabil pentru datele pe care le introduce în SIS (vezi capitolul 1) si este singurul autorizat sa adauge, corecteze sau sa stearga acele date. În cauza se ridica întrebarea daca refuzul automat al intrarii era compatibil cu dreptul comunitar, atunci când alerta privea sotul unui cetatean al unui stat membru.

În acest caz, Curtea a clarificat relatia dintre sistemul Schengen, CISA si dreptul comunitar. Curtea a indicat ca Protocolul Schengen confirma faptul ca prevederile CISA sunt aplicabile numai daca si când sunt compatibile cu dreptul comunitar.Domeniul strânsei cooperari în spatiul Schengen trebuie sa fie guvernat de cadrul institutional si juridic al Uniunii Europene si de respectarea tratatelor. De aceea, concordanta dintre o practica administrativa cu prevederile CISA poate justifica modul de a actiona al autoritatilor nationale competente numai cu respectarea regulilor comunitare privind libera circulatie a persoanelor. Iar Curtea a considerat ca Spania nu a respectat aceste norme. Directiva 64/221/CE privind coordonarea masurilor speciale privind circulatia si rezidenta strainilor, justificate de temeiul ordinii publice, sigurantei nationale si sanatatii publice furnizeaza un anumit nivel de protectie persoanelor care doresc sa beneficieze de libertatea de circulatie. Unei persoane i se poate refuza intrarea numai daca reprezinta o amenintare serioasa pentru cerintele ordinii publice ale statului de destinatie. O asemenea interpretare este de natura sa protejeze si dreptul unei persoane casatorite la viata de familie, conform art. 8 al Conventiei Europene privind Drepturile Omului, dupa cum Curtea de la Luxemburg mentionase deja în jurisprudenta anterioara - C 109/01, Akrich.

În consecinta, Curtea a stabilit ca notiunea de ordine publica din directiva nu corespunde cu cea din CISA. De aici rezulta ca un strain care este sot al unui cetatean dintr-un stat membru al Uniunii Europene risca sa nu beneficieze de protectia oferita de directiva din 1964, atunci când a fost emisa o alerta pentru a-i fi refuzata intrarea. Aceasta conduce la concluzia ca o parte contractanta poate emite o alerta numai dupa ce a stabilit ca prezenta strainului constituie o amenintare reala, imediata si suficient de serioasa pentru a afecta unul dintre interesele fundamentale ale societatii.

Un stat membru care consulta alerta trebuie, înainte de a refuza intrarea în spatiul Schengen, sa determine faptul ca prezenta strainului în acest spatiu constituie o asemenea amenintare.

Restrângeri permise ale libertatii de circulatie a persoanelor

Conform art. 39 (4), "Dispozitiile prezentului articol nu se aplica încadrarii în serviciul public."

Curtea si-a mentinut monopolul hermeneutic si asupra notiunii de serviciu public, ca si în cazul notiunii de lucrator. Daca în cazul jurisprudentei "lucratorilor" statele membre au acceptat cu destula usurinta definitia extinsa data de Curte, în cazul exceptiei serviciului public s-au împotrivit foarte mult restrângerii limitelor acesteia, datorita conceptiei ca aceste locuri de munca presupun exercitiul întregii suveranitati a statului.

Rezistenta statelor membre a fost evidentiata foarte bine de Avocatul General Mancini într-o cauza în care Franta sustinea ca postul de asistent medical presupune exercitiul suveranitatii de stat si, în consecinta, nu poate fi ocupat de cetateni din alte state membre[22]:

" ...numai un discipol extremist al lui Hegel poate considera ca accesul la aceste posturi trebuie interzis strainilor. Dar cine nu priveste statul ca fiind Dumnezeu marsaluind pe pamânt trebuie sa adopte opinia contrara.

...cine ocupa aceste posturi [în serviciul public] trebuie sa îmbrace întreaga armura de lupta: în termeni care nu sunt metaforici, atributiile acestor persoane trebuie sa implice actiuni care vor afecta particularii prin solicitarea supunerii lor sau, în cazul nesupunerii, prin obligarea lor sa se supuna."

A fost necesar ca, în conformitate cu art. 226 TCE, Comisia Europeana sa introduca o serie de actiuni în fata Curtii, pentru ca statele membre sa nu includa în exceptie întregi sectoare ale economiilor nationale, pe care sa le excluda sistematic de la libera circulatie a lucratorilor.[23]

Curtea a urmat abordarea sugerata de Comisie si nu include în aceasta derogare: locurile de munca pentru infirmieri în spitalele publice, un stagiu pregatitor pentru profesori, locurile de munca ale profesorilor, în special cele de liceu, postul de lector în cadrul consiliului national pentru cercetare în sector civil, angajatii cailor ferate, angajatii serviciilor de transport în comun, angajatii consiliilor locale (tâmplar, gradinar, electrician, paznic), angajatii autoritatilor sau societatilor ce gestioneaza serviciile de utilitati publice (gaz, apa, electricitate), serviciilor de radioteleviziune, serviciilor de paza private.

Jurisprudenta Curtii ne permite sa consideram ca se încadreaza în derogarea de la libera circulatie a persoanelor acele posturi ce solicita loialitatea angajatului fata de stat si contin drepturi si obligatii mutuale ale angajatului si ale statului. Pentru aceasta este necesar ca posturile sa implice participarea directa sau indirecta în exercitarea competentelor conferite de dreptul public si raspunderea pentru salvgardarea intereselor generale ale statului. Acesta este cazul sectoarelor ce contin activitati specifice administratiei publice si autoritatilor publice: locurile de munca din ministere si bancile centrale, politia, sistemul judiciar, fortele armate, autoritatile fiscale, autoritatile care elaboreaza actele normative si cele care monitorizeaza aplicarea legislatiei.

Restrângeri permise ale dreptului de stabilire

Aceeasi derogare exista pentru activitatile independente sau liber-profesioniste care au legatura, fie si ocazional cu exercitiul autoritatii publice (art. 45 TCE). Dreptul de stabilire poate fi restrâns din ratiuni de interes general, de exemplu, eficienta supravegherii fiscale.

Oricum, orice masura de restrângere a dreptul de stabilire (ca si în cazul liberei circulatii a persoanelor) trebuie sa fie proportionala cu scopurile urmarite. Mai mult, dreptul la libera circulatie nu poate împiedica statele membre sa solicite diplome sau cunoasterea limbii pentru anumite domenii. Au fost adoptate mai multe directive pentru a facilita recunoasterea reciproca a calificarilor între statele membre.

De exemplu, Curtea a decis ca profesia de avocat nu poate fi rezervata cetatenilor unui stat membru, din moment ce activitatile definitorii ale acestei profesii (acordarea de consultanta si asistenta, reprezentarea si apararea partilor în fata instantelor) nu pot fi considerate ca participare la exercitarea autoritatii de stat.[24]

BIBLIOGRAFIE 

BLANQUET & FASQUELLE, Grands arręts de la CJCE, vol. 2, Dalloz, Paris, 2002.

DRUESNE, Droit matériel et politiques de la Communauté européenne, coll. Droit fondamental, PUF, Paris, 2001.

DUBOUIS et C. BLUMANN, Droit matériel de l'Union européenne, Montchrestien, Paris, 2001.

DUTHEIL DE LA ROCHERE, Droit communautaire matériel, Hachette Education, Paris, 2001.

ICARD, Droit matériel et politiques communautaires, Eska, 2001.

LE MIRE, Droit de l'Union européenne et politiques communes, Collection Memento, Dalloz, Paris, 2001.

MAGNETTE, La citoyenneté européenne, Ed. de l'Université de Bruxelles, Brussels, 1999.

LENAERTS&VAN NUFFEL&BRAY, Constitutional law of the European Union, Sweet&Maxwell, London, 2005

GREEN, HARTLEY & USHER, The Legal Foundations of the Single Market, New York, 1992.

WYATT & DASHWOOD, European Community Law, Sweet & Maxwell, London, 1993.

IPSEN et NICOLAYSEN, Haager Kongress für Europarecht und Bericht über die aktuelle Entwicklung des Gemeinschaftsrechts, Neue Juristische Wochenschrift, 1964.

GRABITZ, Europäisches Bürgerrecht zwischen Marktbürgerschaft und Staatsbürgerschaft, Europa-Union, Köln, 1970.

HANF, Le developpement de la citoyennete de l'Union europeenne, Research papers in law, 1/2006, College of Europe, Brugge



[1] European Free Trade Association - Asociatia Europeana a Liberului Schimb, a fost creata ca alternativa a unor state europene care nu doreau sa adere la Comunitatea Europeana, prin tratatul din 4 ianuarie 1960 la Stockholm, cunoscut si sub denumirea de Conventia Stockholm. Statele membre fondatoare erau Marea Britanie, Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria, Elvetia si Portugalia. În prezent fac parte din aceasta organizatie Islanda, Norvegia, Elvetia si Lichtenstein.

[2] C 224/98, Marie Nathalie D'Hoop c. Office national de l'emploi, C 413/99, Baumbast and R c. Secretary of State for the Home Department, C 148/02, Garcia Avello

[3] C 107/94, Asscher

[4] C 238/83 Meade

[5] C 167/73, Comisia c. Franta, C 29/24, Comisia c. Germania

[6] C 75/63 Hoekstra

[7] C 66/85, Lawrie Blum

[8] C 36/74, Walrave, C 196/87, Steyman, C415/93, Bosman, C 53/81, Levin

[9] C 292/89, Antonissen

[10] C 268/99, Jany

[11] C 107/83, Klopp

[12] C 81/87, Daily Mail and General Trust PLC

[13] C 299/95, Friedrich Kremzow c. Republik Österreich

[14] C 180/83, Moser

[15] C 115/78, Knoors

[16] Hotarârea Curtii din 23 martie 2006

[17] C 413/99, Baumbast and R

[18] C 200/02, Zhu and Chen

[19] C 48/75, Royer

[20] C 48/75, Royer, C 459/99 MRAX

[21] Hotarârea Curtii din 31 ianuarie 2006

[22] C 307/84, Comisia c. Franta

[23] C 149/79, Comisia c. Belgia, C 473/93, Comisia c. Luxemburg, C 283/99, Comisia c. Italia,  C 173/94, Comisia c. Belgia, C 290/94, Comisia c. Grecia, C37/93, Comisia c. Belgia, C114/97, Comisia c. Spania

[24] C2/74, Jean Reyners c. Belgia


Document Info


Accesari: 6402
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )