AUTODEPUNEREA
Autodepunerea este o metoda de obtinere a peliculei ca urmare a actiunii destabilizatoare a suprafetei obiectului care se vopseste asupra vopselei propriu-zise. Cea mai cunoscuta metoda de autodepunere este chemiforeza in care ionii generati din aceste reactii locale sunt folositi la coagularea vopselei. Metoda a inceput sa fie aplicata industrial in 1977 la vopsirea sasiurilor de automobil intr-o baie de 290 m2.
Chemiforeza se aplica tot la vopselele diluabile cu apa dar spre deosebire de elecroforeza nu cere prezenta curentului electric si se plica numai la produse pe baza de polimeri emulsionati in apa [2].
Cea mai cunoscuta metoda este utilizarea unei emulsii acrilice diluate pana la 5% substanta solida la care se adauga 0,1-0,2% acid puternic (de exemplu HF) si apa oxigenata. In mediu acid, fierul din suport se dizolva si dat fiind prezenta apei oxigenate este eliberat in baie sub forma de ioni de Fe3+ . Particulele de polimeri din emulsie (latex) sunt coagulate de ionii metalici si se depun pe metal. Prin stratul depus difuzeaza in continuare ionii metalici si depunerea creste atat timp cat obiectul de vopsit este mentinut in baie, dar se face din ce in ce mai lent si in cantitati mai mici avand de a face cu un autocontrol al grosimei peliculei. Reticularea finala se face la cuptor ca si la electrodepunere dar la temperaturi mai scazute.
Materialul peliculogen de baza (de obicei butadiena-stiren) continand cantitati mici de acid acrilic sau metacrilic si/sau acrilamida.
Spre deosebire de electrodeponere, stratul depus este clatit fie cu o solutie slaba de acid fosforic fie de bicromat pentru cresterea rezistentei la coroziune.
Exista si variante de autodepunere in care se foloseste coagularea prin incalzire peste temperatura critica de coagulare (se introduce obiectul care se vopseste, praincalzit).
|
