UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării
Evaluarea programelor în administrația publică
- Suport de curs pentru învățământ la distanță -
Conf. univ. dr. Călin HINȚEA
Tutore curs drd. Raluca Gârboan
CUPRINS
Unitatea 1 Definiții, concepte, clasificări
Unitatea 2 Evaluarea bazată pe teorie
Unitatea 2 Indicatorii programului
Obiectivele de bază sunt:
Evaluarea s-a născut odată cu apariția și proliferarea programelor guvernamentale. Pe măsură ce administrația s-a extins și a preluat tot mai multe activități, nevoia de evaluare a crescut. Anul 1965, a însemnat startul masiv în Statele Unite a unor programe destinate combaterii sărăciei (War on Poverty - război împotriva sărăciei, denumirea generală a setului de programe). În același timp, s-a adoptat și sistemul de bugetare Planning-Programming Budgeting System (PPBS), care încuraja evaluările programelor. În aceste condiții evaluarea a cunoscut un adevărat boom, numărul celor care se ocupă de așa ceva crescând spectaculos.
Evaluarea este legată de măsurarea performanței, cel mai des a performanței unei instituții. Măsurarea performanței este un proces prin care se stabilește cât de aproape suntem de scopurile anunțate, incluzând informații despre eficiența cheltuielii resurselor, rezultatele obținute, calitatea acestora și eficacitatea operațiunilor. Există mai multe motive pentru care se dorește măsurarea performanțelor. Robert Behn identifică 8:[1]1. pentru a evalua modul în care funcționează o instituție, 2. pentru a controla modul în care lucrează angajații, 3. pentru ușurarea modului de alocare bugetară, 4. pentru motivarea angajaților, 5. pentru reclamă, 6. pentru a sărbători, 7. pentru a învăța ce funcționează și ce nu, 8. pentru îmbunătă 11211m123l țirea performanței.
Indicatorii de performanță se construiesc pe următoarele aspecte:
Considerații financiare;
Satisfacția clienților;
Operații interne;
Satisfacția angajaților;
Satisfacția comunității.
Performanța în sine reprezintă doar un pas, legat de îndeplinirea sau nu a obiectivelor de performanță. Important este și să o judecăm într-o manieră comparativă, procedură cunoscută sub numele de benchmarking. Putem raporta performanța la anii precedenți sau la competitorii noștri. În cazul instituțiilor publice, unde nu avem concurență, ne putem raporta la instituții similare dar din alte localități sau pe alte domenii.
Relația între măsurarea performanței și evaluare se referă la metodologia care este specifică celei din urmă și la faptul că rezultatele măsurării performanței pot fi incluse în evaluarea unor programe. Evaluarea este totuși mai complexă, cuprinzând mai mult decât o evaluare cantitativă. Atunci când intervine comportamentul uman este preferabil să folosim și o abordare calitativă. Evaluarea privește analiza modului de funcționare a programului, avantajele și dezavantajele acestuia, ne sugerează îmbunătățirile necesare pentru dezvoltarea programului.
Pe măsură ce importanța evaluării a crescut, s-a petrecut și o democratizare a acesteia, devenind dintr-o disciplină esoterică una populară. Numărul celor care fac evaluări a crescut în permanență și s-a diversificat și poziția lor. Dacă la început găseam analiști în aparatul administrației doar în servicii specializate, apropiate de structurile de putere, acum îi putem găsi mult mai aproape de nivelul la care se efectuează munca propriu-zisă.
Tipurile de evaluare variază în funcție de problemele analizate. Există mai multe modele de evaluare, fiecare având avantaje și dezavantaje. Dintr-un punct de vedere general, putem distinge două mari abordări:
Evaluarea sumativă, care analizează rezultatele la un anumit moment de la începerea programului cu scopul de a stabili performanța programului și de a estima valoarea sa;
Evaluarea formativă se face de obicei în timpul implementării (este o evaluare intermediară) cu scopul de a analiza situația și de a ușura îmbunătățirea programului.
Un alt tip de evaluare este cel de monitorizare sau de rutină și se referă la colectarea continuă de date despre activitățile și outputurile unui program. Printr-o astfel de monitorizare managerii programului primesc feedback despre îndeplinirea funcțiilor programului, dacă sunt atinse populațiile țintă și/sau se produc efectele dorite. O astfel de monitorizare denotă preocuparea pentru menținerea calității programului, urmărirea proceselor acestuia și a rezultatelor obținute la nivel operațional, reprezentând un factor necesar menținerii unor servicii publice de calitate.
Evaluarea programelor trebuie legată de efectele pe care și le propune sa
le măsoare și de obiectivele propuse. O schemă a legăturii dintre diferitele
nivele ale efectelor și obiectivelor este:[2]
Putem vedea că în pentru fiecare tip de obiectiv avem un alt tip de efecte și, în consecință, putem avea un alt tip de evaluare. Uneori dorim să urmărim obiectivele globale (sau strategice) și, în consecință, vom evalua impactul. Dacă ne interesează mersul de zi cu zi vom lucra la nivelul obiectivelor operaționale, evaluând rezultatele. Se mai pot evalua și obiectivele specifice, măsurând outputurile. De asemenea, mai putem evalua și modul în care se desfășoară operațiunile programului.
Scop
Practic
Sporirea cunoștințelor
Problematică
Stabilită de cel care va lua decizia, nu de evaluator
Stabilită de cercetător
Judecată
Comparația a ceea ce este cu ceea ce ar trebui să fie
Studiază ceea ce este
Priorități
Programul, nu evaluarea
Cercetarea, nu ceea ce se studiază
Posibile conflicte
Între evaluator și cei care desfășoară programul
Eventual cu sponsorul
Publicare
În general nu, dar rezultatele se împărtășesc celor care iau decizii, într-o formă sau alta
Esențială
Datoria
Către cel care plătește, societate, profesie
Față de sine
Motivația
Îmbunătățirea situației
Dezvoltarea de teorii, sporirea înțelegerii
Audiența (mică în ambele cazuri)
Cei care iau decizii
Alți cercetători
Autonomie
Limitată
Relativ mare
Posibilități de generalizare
Orientată spre situații specifice
Interesată de generalizare în timp, spațiu, în diferite situații
Tehnici folosite
Toate, dar folosite pentru evaluarea nevoilor, analiza cost-beneficiu și cu accent pe descriptiv
Toate, cu accent pe metodologia preferată a cercetătorului
Criterii de evaluare
Este important pentru cei care iau decizii? Sunt rezultatele credibile? Există o influență asupra programelor?
Subiectul este relevant? Există validitate internă și externă? Deschide calea spre alte cercetări?
Evaluatorii au nevoie de cunoștințe despre cercetare, în special cele legate de testarea ipotezelor. Dar abilitățile unui evaluator trebuie să fie mai multe decât cele necesare pentru cercetarea în științele sociale. Doar în ceea ce privește analiza, un evaluator trebuie să identifice diferitele aspecte (tehnice, juridice, științifice) care influențează un program, precum și posibilele efecte secundare ale programului.
După ce am identificat posibilele relații și cauze trebuie să identificăm modul în care acestea interacționează și să integrăm diferitele concluzii la care putem ajunge, adică să facem apel la sinteză. Gândirea sintetică este cea care ajută cel mai mult pentru a avea o evaluare corectă.
Mai mult, datorită faptului că evaluarea se desfășoară într-un cadru politic și organizațional, ea solicită abilități referitoare la munca în grupuri, abilitate politică, atenție față de multiplii posibili beneficiari, diferite alte abilități sociale.
Pentru a ușura relația cu mediul a apărut evaluarea participativă, o formă de evaluare în care participă toate părțile implicate în program (beneficiarii programului, organizația care a implementat programul, partenerii și finanțatorii programului).
Diferențele dintre evaluarea participativă și cea tradițională pot fi rezumate astfel:
|
Evaluare participativă |
Evaluare tradițională |
|
Accent pe participanți; Gamă largă de beneficiari care participă; Scopul este învățarea; Design flexibil; Metode de apreciere rapidă; Participanții din exterior vin în calitate de facilitatori. |
Accent pe finanțator; Deseori beneficiarii nu participă; Scopul este responsabilitatea; Design prestabilit; Metode formale; Participanții din exterior sunt evaluatorii. |
Modul în care se desfășoară o evaluare diferă de la program la program. Etapele unei evaluări seamănă cu etapele unei cercetări științifice, doar că aici suntem mai interesați de relația cu beneficiarii. Acestea pot fi rezumate astfel:
Identificarea scopului evaluării și a beneficiarilor acesteia;
Revizuirea scopurilor împreună cu beneficiarii programului;
Identificarea datelor necesare;
Alegerea metodelor de culegere a datelor;
Construirea eșantionului;
Construirea instrumentelor;
Culegerea datelor;
Analiza datelor;
Prezentarea rezultatelor.
Obiective:
Cutia neagră este acel spațiu în care programul nu specifică ce ar trebui să se întâmple și de ce, astfel încât și evaluarea trebuie să-l ignore. În consecință evaluarea se concentrează asupra outputului și încearcă să compenseze lipsa teoriei prin elaborarea de metode sofisticate.
Astfel de evaluări au scopuri neclare, măsurile propuse sunt nepotrivite producând "în cel mai bun caz studii de contabilitate socială care numără clienții, descriu programul și uneori numără rezultatele"[4].
Totuși, un program poate reuși și fără a avea o teorie. De ce se întâmplă acest lucru? Mulți susțin că nu se poate să nu avem nici o teorie. Fără să existe în mod explicit, în spatele unui program poate exista o teorie (sau chiar mai multe), sarcina evaluatorului fiind să identifice care este aceasta.
Teoriile schimbării produse de un program au două componente: teoria implementării (sau teoria procesului), în care sunt descriși pașii care trebuie întreprinși în implementarea programului și teoria programatică (teoria impactului sau a rezultatelor), bazată pe mecanismele care fac lucrurile să se întâmple, în care "mecanismul schimbării nu este constituit din activitățile programului în sine, ci de răspunsul generat de aceste activități".[5]Aceste două tipuri de teorii corespund în linii mari celor două tipuri de evaluări, formativă și sumativă.
Evaluările bazate pe teorie au următoarele caracteristici principale:[6]
Evaluarea se bazează pe o prognoză a ceea ce se poate întâmpla, așa cum a fost făcută de cei care au conceput programul și/sau cum a fost înțeleasă de evaluatori;
Programele sunt considerate în contextul lor, incluzând mediul organizațional, cultura și comportamentul administrației publice;
Utilizează toate metodele potrivite, fără a favoriza vreuna și fără a depinde de ele;
Deși caută cauzele, evaluările permit comparații între diferite situații.
Teoria poate fi reprezentată cel mai
simplu sub forma unor lanțuri cauzale de tip cauză-efect. De exemplu, pentru un
program de reconversie profesională a șomerilor, lanțul cauzal ar putea fi de
forma:
Exprimat în alți termeni, cursurile de instruire organizate duc la dobândirea unei noi calificări, pe baza căreia șomerul va ajunge să-și găsească un nou loc de muncă.
Un program poate avea o teorie mult mai stufoasă, în care relațiile să fie mult mai complexe. De exemplu, pentru calitatea unui serviciu sau produs, avem următoarea diagramă cauzală:[7]
Câteva observații:
Activitățile 1, 2, 3 (sau mai multe) se referă la principalele activități legate de organizația publică în cauză, acestea fiind legate de misiunea sau misiunile acesteia. Fiecare dintre aceste activități cuprind sau sunt legate de anumite atribute determinante pentru clienți în stabilirea nivelului de satisfacție;
Așteptările clienților influențează satisfacția atât direct, cât și prin intermediul percepției asupra calității;
În sectorul public rezultatele se măsoară în acest caz prin încrederea în instituții;
Reclamațiile, atât prin numărul lor cât și prin modul în care sunt rezolvate, pot să ne dea în sine o măsură a gradului de satisfacție a clientului: scăderea numărului de reclamații sau de reclamații în care clientul are dreptate indică o creștere a satisfacției (aceasta în cazul în care nu există o politică de descurajare a reclamațiilor).
Problema teoriei programului poate fi pusă și în termenii sistemelor dinamice. Fiecare sistem evoluează în permanență, starea lui în momentul actual fiind influențată de starea în momentul anterior și de evenimentele petrecute între cele două momente de timp.
În cazul în care vrem să evaluăm calitatea unui serviciu (vezi diagrama cauzală de mai jos), trebuie să știm de unde începem. Cel mai bun punct de pornire este reputația serviciului. Reputația serviciului influențează pozitiv cererea din partea publicului (de unde și semnul + din dreptul legăturii cauzale). Pe măsură ce sunt mai multe cereri, calitatea serviciului va scădea (în condițiile în care nu se dezvoltă). Pe măsură ce scade calitatea va apărea o discrepanță între calitate și standardele de calitate, ceea ce va duce la scăderea reputației. Ciclul se reia: scăzând reputația scade și cererea, care duce la creșterea calității, care va ajunge să depășească din nou standardele, ceea ce duce la creșterea reputației, ș.a.m.d.
În această teorie cererea din partea publicului va oscila în permanență, atunci când este mai mare decât posibilitățile de furnizare a serviciului va începe să scadă (dar nu imediat, pentru că discrepanța va ajunge să fie sesizată în reputație doar după un anumit timp), iar după ce atinge minimumul va începe din nou să crească.
În general, în orice evaluare un prim pas va fi să vedem în ce măsură teoria (explicită sau implicită) impactului programului este adevărată sau nu. Este greu să ajungi la un rezultat bun pornind de la o teorie eronată. După aceea urmează să vedem care este impactul programului și să verificăm dacă impactul asupra beneficiarilor se datorează într-adevăr programului sau altor factori.
De exemplu, pentru programele de reconversie profesională putem presupune că teoria este adevărată, dar poate incompletă: nu doar lipsa unei calificări adecvate duce la lipsa unui loc de muncă: există factori economici la nivel național, la nivel local, există factori demografici (cum ar fi vârsta și sexul), etc. Acești factori trebuie identificați pentru a ști dacă instruirea este o posibilă soluție la problema lipsei locurilor de muncă. În caz că da, evaluarea se va putea concentra asupra impactului programului de instruire.
În principal vom privi la procentajul persoanelor care s-au angajat după ce au urmat un astfel de curs de pregătire. Este instruirea cauza principală a angajării, sau au existat și alți factori care au determinat acest lucru? (cum ar fi o îmbunătățire a mediului economic sau pur și simplu respectivii și-ar fi găsit un loc de muncă și fără pregătirea suplimentară). Pentru a verifica un astfel de lucru trebuie mers pe logica unui experiment: din punct de vedere al ratei de angajare, cum stau cei care au urmat cursuri de instruire față de cei care nu au urmat astfel de cursuri? Dacă rata este aproximativ aceeași este sigur că programul nu a avut nici un impact. Chiar dacă este simțitor diferită, s-ar putea ca respectivii cursanți să fi fost aleși să participe la aceste cursuri tocmai pentru că aveau din start cele mai mari șanse să-și găsească un loc de muncă mai repede (factori cum ar fi educația, calificarea, vârsta, comportamentul activ de căutare a unui loc de muncă, ș.a.). Acești factori trebuie analizați corect pentru a identifica adevăratele rezultate ale programului.
După ce am aflat că programul respectiv a fost eficace trebuie să vedem și cât de eficient a fost. Dacă pentru a angaja o persoană costul a fost mai mare decât beneficiile pe care le primește societatea, programul este în pericol.
Un program se poate evalua și din punct de vedere al teoriei procesului. Fiecare program are un anumit plan de desfășurare, în care avem pașii care au fost și vor fi întreprinși, precum și un plan de utilizare a resurselor. Procesul de implementare al programului (realizat sau propus) poate fi evaluat din punct de vedere al corectitudinii pașilor (dacă sunt cei corecți și dacă secvențialitatea este cea mai bună) și al alocării resurselor: dacă acestea sunt alocate cât trebuie și când trebuie.
Să luăm cazul unui program de pregătire a funcționarilor publici. Procesul va cuprinde pașii următori:
identificarea nevoilor: de ce cursuri este nevoie, de câți participanți/absolvenți este nevoie, ce fel de instructori și câți sunt necesari, ce condiții tehnico-materiale trebuie îndeplinite: spații, echipamente, materiale;
găsirea de parteneri (trebuie analizat ce este mai bine: să desfășori activitatea respectivă în cadrul organizației sau să găsești parteneri);
recrutarea și selectarea participanților;
desfășurarea propriu-zisă a cursurilor (schema este mult simplificată în cazul în care sunt externalizate cursurile de pregătire);
evaluarea cursurilor.
Dacă se sare peste primul pas, programul are șanse mari de a eșua: facem cursuri fără a ști dacă este nevoie de ele și nu avem condiții de performanță pe baza cărora să facem selectarea partenerilor și evaluarea. Dacă omitem partea de evaluare, în momentul în care începe o nouă serie de cursuri avem mari șanse să repetăm erorile care s-au putut întâmpla în prima serie.
Modul de alocare a resurselor este și el important: ce resurse se cheltuiesc la fiecare pas și cum? Numai dacă ne gândim la modul de plată a partenerilor (a celor care fac propriu-zis instruirea): ce plătim - o sumă/participant sau o sumă/curs oferit unui grup de participanți?, când plătim (eșalonarea plăților: înainte, în timpul sau la încheierea cursului?), ne putem da seama că există multe posibilități, unele mai bune, altele mai proaste.
Un evaluator trebuie să ia în calcul toate aceste aspecte pentru a putea să întreprindă o evaluare corectă a programului și a putea recomanda cele mai bune căi de acțiune pentru remedierea eventualelor neajunsuri. Uneori este suficient să introduci un pas nou în plan pentru a obține o îmbunătățire a rezultatelor programului.
EXERCIȚII:
Obiectivele de bază sunt:
Prezentarea evaluării nevoilor;
Prezentarea metodelor de culegere a datelor;
Prezentarea diferiților indicatori ai unui program.
Ghid de studiu: Modulul prezintă noțiuni și metode privitoare la evaluare. Este foarte important să se înțeleagă importanța evaluării nevoilor, ce metode de aflare a acestora avem, cum putem folosi diferiții indicatori ai programului în evaluare.
Totuși, este preferabil ca problemele să fie anticipate, sau dacă nu se reușește, să fie analizate pe bază rațională de tipul evaluării, care poate contribui la o descriere corectă a naturii problemei, poate identifica cele mai bune căi de soluționare a acesteia și care ar fi șansele de succes în fiecare caz.
În acest context apare, ca o etapă distinctă în procesul de evaluare a programelor, evaluarea nevoilor (needs assessment). Analiza problemelor reprezintă un studiu de evaluare a condițiilor în care un program poate fi construit, răspunzând și la întrebări legate de necesitatea unui anumit program și permite comparații între necesitatea implementării unui program sau a altuia, deci și ierarhizarea acestora.
Întrebarea de bază care se pune în cazul oricărui program este "în ce măsură avem nevoie de acesta?". Răspunsul nu trebuie să pornească de la programul în sine, ci de la problema pe care respectivul program își propune să o rezolve.
Termenul de nevoie se referă la o discrepanță între starea actuală (ce este) și o stare dorită (ce ar trebui să fie). Vom afla nevoile prin compararea stării de fapt actuale cu cea dorită. Identificarea a ceea ce ar trebui să fie este în sine o problemă complicată, depinzând de idealurile societale, dar și de posibilitățile efective. Este important să nu uităm de cadrul de referință al societății în care trăim și să nu încercăm să ducem starea de lucru dorită la nivelul idealului absolut sau al utopicului. De exemplu, care ar fi rostul să încercăm să comparăm venitul românilor cu cel al americanilor? Dintr-o astfel de comparație ar rezulta o uriașă nevoie, dar este aceasta cu adevărat o nevoie?
Tipurile de nevoi care vor fi luate în considerare într-o evaluare pot fi personale, organizaționale sau societale.
De asemenea, datorită comparației cu un stadiu dorit (ce ar trebui să fie), dar și prin includerea în calcul a unor posibile noi evoluții nevoile sunt nu numai cele conștientizate, care pot fi deja articulate sub formă de cereri, dar și nevoi latente, care pot apărea în viitor și trebuie luate în calcul și acestea.
Nevoile pot fi evaluate la trei niveluri, fiecare dintre ele influențându-l pe celălalt:
Nivelul 1 (primar), cel al beneficiarilor programelor: fie cetățenii în general, fie anumite grupe socio-profesionale: tinerii sau persoanele în vârstă, cei care muncesc într-o anumită ramură sau pensionarii, elevii sau studenții, patronii sau angajații, etc.;
Nivelul 2 (secundar), cel al celor care decid asupra programelor sau le implementează: politicieni, funcționari publici de conducere sau execuție, profesori, membri ai unor ONG-uri, etc.
Nivelul 3 (terțiar), al soluțiilor sau al resurselor: clădiri, echipamente, tehnologii, bani, condiții de muncă, etc.
Cel mai important nivel este cel primar, el fiind rațiunea pentru care un program poate exista, de aceea evaluarea nevoilor se concentrează cel mai des la acest nivel, corespunzător scopurilor societății și ale organizațiilor. Nu trebuie uitat însă că fără sprijinul celor de la nivelul secundar programele nu s-ar putea realiza și că pentru a implementa corect un program pot apărea și aici nevoi (de exemplu, un nou program ar putea impune necesități de instruire pentru anumiți membri ai instituției care va desfășura programul). Evaluările desfășurate la nivelul terțiar tind deseori să confunde nevoile cu soluțiile. De exemplu, dacă spunem că instituțiile au nevoie de mai multe calculatoare, greșim: calculatorul poate fi o soluție pentru anumite probleme: stocarea, prelucrarea și regăsirea informației, comunicații, etc.
O corectă evaluare a nevoilor ar trebui să meargă astfel: știm că cetățenii au nevoie de servicii publice mai eficiente (nevoie de NIVEL 1). Pentru ca acest lucru să se întâmple, instituțiile au nevoie de stocarea, prelucrarea și regăsirea mai rapidă a informației, comunicații, poate și de alte lucruri (NIVEL 2). Putem realiza acest lucru prin introducerea de noi calculatoare (soluție, dar și nevoie de NIVEL 3). Prin parcurgerea acestor pași ne asigurăm că urmărim asigurarea nevoilor primare, dar și că nu am omis soluții alternative care ar fi putut să apară la nivelul 2 (poate că alte soluții ar fi fost mai utile - poate că introducerea unui sistem de recompense mai motivant ar putea duce la o creștere mai spectaculoasă a calității serviciului public) sau la nivelul 3 (pot fi găsite alte surse de comunicații, informația poate fi prelucrată de alte instituții sau fără ajutorul unor calculatoare).
Pașii care trebuie întreprinși în
fiecare evaluare a nevoilor cuprind:[8]
Fiecare fază presupune îndeplinirea mai multor activități. Astfel:
Identificarea beneficiarilor și a beneficiilor: beneficiarii sunt cei care vor acționa pe baza evaluării nevoilor, precum și cei care pot fi afectați de aceasta. Este recomandabil ca toți aceștia să fie implicați, într-o formă sau alta, în evaluarea efectuată. Este important să se știe și ce potențiale beneficii sunt vizate de cei care vor să acționeze asupra unei probleme, astfel încât soluțiile care vor fi propuse să se concentreze asupra acestor beneficii, nu asupra altora.
Descrierea populației țintă și a mediului acesteia: orice problemă se referă la o anumită populație (care poate fi definită în termeni geografici, economici sau sociali) și la mediul în care trăiește. Este important să știm cât mai multe despre acești oameni, despre condițiile în care trăiesc, despre condițiile în care anumite servicii le sunt deja oferite și în care li se pot oferi altele.
Identificarea nevoilor: în această fază se descriu problemele populației vizate și posibilele soluții. Identificarea trebuie să conțină informații despre stadiul actual și despre rezultatele vizate, dar și despre eficacitatea și fezabilitatea soluțiilor.
Analiza nevoilor: după ce am identificat problemele și soluțiile, acestea trebuie integrate, astfel încât să putem recomanda anumite acțiuni.
Comunicarea: după ce am încheiat analiza, rezultatele trebuie să fie comunicate. Destinatarii nu trebuie să includă doar pe cei care iau decizia și pe cei care o implementează, ci și populația țintă și alte părți interesate, astfel încât toți să poată contribui la rezolvarea problemei.
Datele necesare pentru evaluarea nevoilor pot fi colectate în mai multe feluri. Există trei categorii de bază: analiza documentelor, metode bazate pe comunicare non-interactivă și metode bazate pe comunicare interactivă.
Analiza documentelor
Trebuie menționat rolul foarte important al analizei documentelor în special în faza identificării problemelor.
Documentele care pot fi analizate cuprind:
Date de la recensământ sau din raportările statistice (Comisia Națională de Statistică sau Direcțiile Județene). Aici se găsesc date referitoare la geografie și mediu, populație, forță de muncă, veniturile, cheltuielile și consumul populației, protecție socială, sănătate, educație, activități economice, prețuri, finanțe, etc. Pe baza unor astfel de date am putea afla multe despre populație în general, sau despre anumite comunități teritoriale.
Arhivele și bazele de date ale instituțiilor publice. Fiecare instituție păstrează date despre clienții săi, despre activitățile desfășurate, etc. Astfel de date pot fi foarte utile pentru cei care lucrează cu grupuri țintă care constituie clientela unor instituții. De exemplu, dacă vrem să identificăm nevoile pensionarilor dintr-o localitate, sursa cea mai bună pentru început ar fi Casa de Pensii și Asigurări Sociale.
Datele din altă evaluare a nevoilor sau ale unor cercetări cu un scop mai general. Este important ca datele respective să fie de actualitate și cât mai apropiate de necesitățile noastre. Chiar dacă nu vom găsi prea multe evaluări, mai există și alte cercetări cum ar fi sondajele de opinie publică a căror rezultate sunt publice sau ale căror date brute pot fi obținute.
Un exemplu ar putea fi dat de Barometrul Opiniei Publice realizat de Fundația pentru o Societate Deschisă, sondaj în cazul căruia se pot găsi pe Internet, la adresa www.osf.ro bazele de date ale anchetelor realizate din 1994 încoace.
Pe baza acestor date putem afla, de exemplu, care sunt principalele temeri ale românilor (care sunt o indicație prețioasă a nevoilor românilor):[9]
|
Principalele temeri ale românilor |
|
|
Boala |
|
|
Prețurile |
|
|
Un război în zonă |
|
|
Viitorul copiilor |
|
|
Șomaj |
|
|
Criminalitate |
|
|
Tulburări sociale |
|
Metode bazate pe comunicare non-interactivă
Metodele bazate pe comunicare non-interactivă sunt: sondajul de opinie, metoda surselor cheie, tehnica incidentului critic și grupul Delphi.
Sondajul de opinie: este cea mai des întâlnită metodă de colectare a datelor în toate cercetările din științele socio-umane, am prezentat-o pe larg în capitolul 4, Metode de colectare a datelor.
Metoda surselor cheie: Poate cea mai ușoară metodă de a afla care este dimensiunea unei probleme este de a cere estimări din partea persoanelor care sunt cele mai avizate. Mai ales în probleme în care nu avem date oficiale, trebuie să apelăm sursele cele mai avizate, chiar dacă estimările lor nu sunt întotdeauna exacte.
De exemplu, dacă vrem să estimăm numărul de copii ai străzii dintr-un oraș, o posibilitate este să identificăm persoanele care au anumite cunoștințe despre fenomen (fie de la Poliție, de la Direcția de Protecție a Copilului, de la Primărie, de la diferite ONG-uri care lucrează cu copiii străzii, etc.) și să le cerem părerea. Cifrele obținute pot varia foarte mult, oferindu-ne mai multe posibilități: ori prezentăm limita inferioară și cea superioară, ori încercăm să facem o medie, ori încercăm să găsim varianta cea mai credibilă. Trebuie avut în vedere că în diferitele estimări funcționează anumite influențe generate de mediul organizatoric al surselor noastre. Astfel, autoritățile s-ar putea să ofere cifre mai conservatoare, dat fiind faptul că informațiile respective pot fi o măsură a performanței lor instituționale, iar ONG-urile cifre mai ridicate, mai ales din dorința de a arăta importanța muncii pe care o depun.
Tehnica incidentului critic: este legat de observarea și raportarea unor comportamente care au legătură cu performanța unei anumite instituții. Procedura constă în chestionarea ori a angajaților ori a beneficiarilor anumitor servicii despre evenimente pozitive sau negative remarcate în ultima perioadă. În general se cere o descriere a evenimentului, circumstanțele în care s-a întâmplat, finalitatea. După ce acestea au fost colectate, se încearcă gruparea lor pe domenii de activitate, pe posibile cauze, încercând să se identifice ce merge bine, ce prost, în ce domeniu și de ce. O astfel de metodă poate obține rezultate bune mai ales în colaborare cu alte metode.
Grupul Delphi: se referă la aplicarea în mod repetat a unui sondaj asupra aceluiași grup (un astfel de grup se mai numește panel). Numele metodei vine de la cunoscutul oracol de la Delfi, și a fost folosit în același fel, pentru a face prognoze asupra viitorului. În timpul acestei proceduri se urmărește și să aflăm în ce măsură un membru al grupului este de acord cu părerea generală și ce motive are. În final se urmărește atingerea unui consens.
Pașii care trebuie întreprinși sunt:
După ce colectăm răspunsurile vom încerca să analizăm rezultatele. În funcție de numărul de soluții propuse putem să le grupăm în categorii mai restrânse (de exemplu, dacă primim 50 de soluții de îmbunătățire a programului putem să le împărțim pe arii). Unele soluții propuse se resping, fie pentru că nu sunt considerate corespunzătoare, fie pentru că din diferite considerente nu pot fi aplicate. După aceea soluțiile rămase sunt trimise participanților, cu rugămintea ca aceștia să le evalueze, fie alegând cele mai importante trei, fie ierarhizând preferințele, etc.
După ce am primit răspunsurile, le analizăm și le retrimitem participanților sub forma celui de-al treilea chestionar. Presupunând că avem 40 de membri ai grupului, 5 soluții propuse de îmbunătățire a programului într-un anumit domeniu, soluții care au fost deja ierarhizate, chestionarul poate arăta sub forma unui tabel în care să avem rezultatele obținute după sondajul 2 și spațiu pentru o nouă apreciere. O posibilitate ar fi:
|
Soluția |
Număr de membri care au ales soluția pe o anumită poziție |
Total puncte |
Locul ocupat |
Numărul celor care au ales soluția în primele 3 locuri |
Apreciere |
|||||
|
Poziția |
|
|
|
|
|
|||||
|
Puncte |
|
|
|
|
|
|||||
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Pe coloana soluție avem trecut numărul sub care apărea respectiva soluție în chestionarul 2. Se trece pentru fiecare numărul de membri care au ales soluția pe poziția 1, 2, 3, 4 sau 5, numărul de puncte obținute și poziția actuală în preferințe. Coloana "Numărul celor care au ales soluția în primele trei locuri" este un indicator de împrăștiere a răspunsurilor. Ultima coloană ne permite re-evaluarea sau re-ierarhizarea soluției, astfel încât să se ajungă la un consens. Se mai poate adăuga o coloană pentru explicații, care sunt date în momentul în care ierarhizarea propusă de cel care răspunde diferă simțitor de rezultatul grupului. De exemplu, dacă pentru soluția 4, care este cea mai bine cotată, se propune locul 4 sau 5 ar fi bine să aflăm de ce.
Există și o variantă modificată a acestei proceduri. În varianta propusă se desfășoară lucrurile prin poștă, ceea ce presupune un timp mai îndelungat și poate duce la o scădere a numărului participanților (dacă am avut 50 la primul sondaj s-ar putea să avem 30 la al doilea și doar 20 la al treilea, ceea ce scade mult din calitatea cercetării).
Dacă reușim să reunim grupul lucrurile merg mult mai bine. Acest lucru se poate întâmpla ori cu grupurile care se reunesc periodic (cum ar fi ședințe de lucru, cursuri, etc.), caz în care putem desfășura cercetarea în trei întâlniri, sau în cazul în care avem o singură reuniune. De exemplu, în cazul unui masterat putem convoca o conferință de evaluare la finalul primului an. Vom trimite primul chestionar participanților înainte de întâlnire, iar celelalte două se vor desfășura pe parcursul conferinței.
Metode bazate pe comunicare interactivă
Între aceste metode menționăm forumul cetățenilor (sau audierile), tehnica grupului nominal și focus grupul. Principala caracteristică a acestor metode este că pe parcursul desfășurării lor membrii grupurilor interacționează. Această interacțiune poate fi un factor major de modificare a opiniilor și a preferințelor membrilor grupului, fiecare putând fi influențat de opiniile și preferințele exprimate de ceilalți.
Forumul cetățenilor
Deseori este bine ca despre probleme să fie întrebați chiar cei direct interesați: cetățenii. Acest lucru se poate întâmpla în cadrul unor întruniri publice, numite și audieri, în cadrul cărora cetățenii se pot pronunța asupra nevoilor comunității, asupra calității serviciilor primite, pot furniza informații asupra comunității și problemelor sale.
Un forum funcționează cel mai bine în condițiile în care numărul participanților este în jur de 50, dar în anumite cazuri, în anumite comunități și în anumite probleme audiența poate fi mult mai mare. Pentru grupuri largi este absolut necesar ca aceste audieri să fie bine conduse: participanții trebuie să fie informați (preferabil în scris) asupra problematicii generale și asupra liniilor directoare ale întrunirii, trebuie să fie evitate divagațiile, ca nici o intervenție din public să nu dureze prea mult timp.
Rezultatele pot fi: idei asupra a ceea ce este necesar pentru comunitate, o mai bună înțelegere a acesteia, eventual se poate dobândi sprijinul participanților pentru un program sau altul.
Forumurile electronice au o eficiență mult redusă. Cauzele sunt mai multe: datorită anonimității participanților pot apărea opinii extreme, este greu de canalizat discuția spre temele cu adevărat importante, discuția poate fi perturbată de polemici personale între diferiți membri ai forumului, participanții în sine s-ar putea să nu fie suficient de reprezentativi.
Experiența făcută cu Forumul Constituțional în 2003, în care s-a încercat discutarea pe cale electronică a propunerilor de revizuire a Constituției, ne arată că discuțiile purtate acolo au fost de nivel coborât (uneori chiar foarte coborât), audiența a fost în general redusă, ca urmare a discuțiilor nu au rezultat nici propuneri noi, nici argumente noi, nici susținerea nu a crescut.
Tehnica grupului nominal
În acest caz, 6 până la 10 persoane care au cunoștințe despre problema în cauză sunt reunite într-un grup care urmărește să găsească cât mai multe soluții într-un interval de timp cât mai scurt.
În mod tipic, o astfel de ședință începe prin anunțarea regulilor și a problemei. O posibilă enunțare a problemei ar fi:
"Ne-am adunat astăzi aici să aflăm cum s-ar putea îmbunătăți activitatea la programul nostru de masterat. Pentru aceasta vă rugăm pe fiecare să notați pe o foaie de hârtie 4 sau 5 sugestii, exprimate într-o formă cât mai condensată."
După o perioadă de 10-15 minute se trece la faza de colectare a răspunsurilor. Trebuie menționat că dorim să obținem o listă cu posibile soluții, nu să le și discutăm (din acest punct de vedere, această primă parte este similară cu procedura brainstormingului). Fiecare idee este trecută pe listă și se întreabă dacă și alți participanți au avut aceeași idee sau una similară. Dacă da, se numără câți au emis o astfel de idee și participanții sunt instruiți să taie de pe foile lor de hârtie soluția respectivă.
După ce am întocmit lista cu soluții, trebuie să o găsim pe cea mai bună. Pentru a ierarhiza aceste propuneri, există mai multe posibilități:
Fiecare participant alege o variantă preferată punând un X în dreptul ei. Se numără preferințele pentru fiecare soluție și cea care are cele mai multe câștigă (o variantă ar fi ca în cazul în care nu există peste 50% pentru o soluție, primele două clasate să intre în turul II);
Fiecare participant poate alege câte soluții dorește. Se numără preferințele pentru fiecare și cea mai bine clasată câștigă (există și varianta intrării în turul II);
Fiecare participant își ierarhizează preferințele. Dacă avem 10 soluții, pentru clasarea pe locul 1 se acordă 10 puncte, pentru locul 2 9 puncte,..., pentru locul 10 doar un punct. Se adună punctele obținute și soluția care adună cele mai multe puncte câștigă;
Fiecare participant are la dispoziție 100 de puncte pe care le distribuie cum dorește între cele 10 soluții. Se adună punctajele și soluția cu cele mai multe puncte este adoptată;
Se dau note de la 1 la 10 pentru fiecare soluție. Facem media și soluția cu cea mai bună notă finală câștigă.
Procedura în sine poate fi cea care decide câștigătorul. Încă din 1785 Marchizul de Condorcet a emis Teorema Juriului, prin care demonstra că modul de alegere poate influența rezultatul. Problema agregării preferințelor unui grup de persoane se pune cel mai pregnant în cazul alegerilor parlamentare, în care discuțiile pe baza sistemului electoral se învârt în general în jurul beneficiilor pe care fiecare sistem le poate aduce unui partid sau candidat.
Modul în care se alege soluția cea mai bună trebuie să aibă în vedere compoziția grupului care face alegerea. În condițiile existenței unei obiectivități mari se poate apela la metoda 5, a notării, astfel încât fiecare soluție este evaluată și este aleasă soluția cu cele mai mari merite. În condițiile în care se dorește câștigarea sprijinului membrilor grupului se poate apela la variantele 1 sau 2 cu un tur II, astfel încât soluția adoptată să dobândească în cele din urmă sprijinul majorității membrilor grupului.
Focus - grupul
Această metodă este o sub-specie a interviului, anume interviul de grup concentrat asupra unei probleme (de aici provine și denumirea de focus grup).
Metoda s-a folosit inițial în studiile de marketing. Scopul este de a obține informații cât mai în profunzime despre problema studiată. Nu se pune aici problema atingerii unui consens.
Dimensiunea grupului este între 8 și 12 membri, durata recomandată este de circa două ore. Interacțiunile sunt în general între conducătorul grupului și fiecare membru în parte, dar și ceilalți membri mai pot interveni.
În evaluarea nevoilor metoda poate fi folosită în următoarele scopuri:
Conducerea grupului este o mare problemă. O astfel de întâlnire de grup presupune un set de probleme care trebuie atinse, dar altfel desfășurarea este destul de liberă. Conducătorul grupului trebuie să fie un bun ascultător, să-i sprijine pe participanți să-și exprime opiniile, dar în același timp trebuie să aibă o bună capacitate de analiză astfel încât să-și dea seama pe care curs al discuției să-l încurajeze și pe care să-l oprească, ce idei noi apar și cum pot fi aprofundate, să înțeleagă nu doar vorbele participanților, dar și elementele de comunicare non-verbală. În plus, trebuie evitată cu orice preț influențarea membrilor grupului într-o direcție sau alta. În momentul în care conducătorul grupului lasă să se înțeleagă că are anumite opinii despre o anumită problemă, membrii grupului vor fi tentați să-i ofere ce dorește acesta să audă.
Metodele de colectare a informației cel mai des întâlnite în cazul evaluării nevoilor, precum și tipul de informații obținute pot fi descrise astfel:[10]
|
Surse de date |
Descriere |
Informații obținute |
|
Arhive: Recensământ Indicatori statistici Baze de date ale instituțiilor Alte cercetări |
Date deja existente aflate în arhivele instituțiilor publice sau private |
Date cantitative care ne ajută să aflăm care este starea actuală de fapt; pot apărea și indicații ale unor anumite nevoi |
|
Comunicare non-interactivă: Sondaje de opinie Surse cheie Tehnica incidentului critic Grup Delphi |
Aceste tehnici utilizează forme sau protocoale structurate, o varietate de scale și de modalități de răspuns |
Date calitative: valori, percepții, opinii, observații, judecăți de valoare |
|
Comunicare interactivă: Forumuri cetățenești Tehnica grupului nominal Focus grupuri |
Aceste tehnici presupun un număr mai mic sau mai mare de persoane implicate în diferite grade de interacțiune |
Date în principal calitative: opinii, judecăți ca expert; percepții și perspective de grup, valori și importanță a nevoilor; Consens asupra scopurilor sau acțiunilor; Informație asupra cauzelor; Decizii asupra priorităților |
În practică se folosesc cel mai des sondajele de opinie în rândul beneficiarilor, acestea fiind percepute ca fiind mai profesionale și mai ușor de administrat. Din păcate instrumentul folosit, chestionarul, este lipsit de finețe și rezultatele obținute nu sunt întotdeauna cele mai bune. De asemenea, este greu să surprinzi nevoile latente (care nu au fost conștientizate încă) printr-un sondaj.
De aceea este preferabil ca în limita timpului, a banilor și a personalului pe care le avem la dispoziție să încercăm să îmbinăm cât mai bine cât mai multe dintre metodele menționate mai sus.
După ce am reușit să identificăm nevoile, le-am analizat, am reușit să ierarhizăm soluțiile, acestea ar trebui să și fie puse în practică. Evaluarea nevoilor se încheie prin faza în care se comunică rezultatele. Aceasta se face de obicei printr-un raport scris care trebuie să cuprindă într-o formă cât mai inteligibilă toate rezultatele evaluării, incluzând și recomandări de acțiune. Acest raport trebuie prezentat tuturor celor interesați. Este bine ca raportul să fie și discutat cu cei care vor decide și cei care vor implementa soluțiile, astfel încât aceștia să fie direct implicați în forma finală a raportului și să se poată simți implicați în evaluare și în recomandările de acțiune.
Lipsa unei bune comunicări poate duce la eșec. O evaluare a nevoilor poate fi oricât de bună, dar dacă recomandările nu sunt urmate rămâne un exercițiu inutil.
Obiective:
Indicatori simpli
Indicatorii unui program pot fi definiți drept orice valori care pot fi calculate sau măsurate și care ne pot da informații despre gradul de succes al îndeplinirii obiectivelor unui program.
Obiectivele sunt așteptări exprimate în termeni cantitativi (de exemplu, se așteaptă o creștere economică anuală de 5%) iar indicatorii sunt măsurători reale, (indicatorul creștere economică se măsoară la trecerea unui an de la anunțarea obiectivului; dacă este mai mare sau egal cu 5%, obiectivul a fost îndeplinit). Pot exista mai mulți indicatori pentru fiecare obiectiv și de aceea este foarte important ca indicatorii propuși să fie cu adevărat cele mai bune măsuri ale îndeplinirii obiectivelor.
Indicatorii pot fi grupați în șapte mari categorii: beneficii sociale (BS), costuri sociale (CS), rezultate (R), beneficiile programului (BP), costurile programului (CP), outputuri (O) și inputuri (I).
Indicatori sociali
Un indicator social cum ar fi beneficiile sociale sau costurile sociale se referă la societatea ca întreg, nu doar la organizația sau instituția care desfășoară programul. În general, efectele oricărui program se regăsesc la nivelul întregii societăți, nu doar la nivelul celor direct implicați. De exemplu, un program de construcție a unei autostrăzi Cluj-Oradea va avea efecte nu doar în domeniul transporturilor și nu doar pentru cei care vor beneficia de noua construcție. Efectul se va regăsi și în domeniul dezvoltării economice (cu toate consecințele sale) pe ruta autostrăzii și, posibil, într-o scădere economică în zona vechii căi de acces dintre cele două orașe.
În domeniul indicatorilor sociali trebuie să avem o relație cauză-efect clară între programul în sine și beneficiile și costurile sociale. De exemplu, dacă după construcția autostrăzii respective, în zonă se înregistrează o creștere economică de 8%, suntem siguri că se datorează doar autostrăzii? Trebuie luate în calcul și alte elemente: nivelul creșterii economice generale, poate că există alte programe publice sau private care duc la creșterea economică, poate că vremea mai bună a contribuit la creșterea recoltei, poate că s-au descoperit în zonă zăcăminte de petrol, etc.
Pentru a determina beneficiile sociale avem nevoie de măsurarea creșterii veniturilor sau averilor personale sau publice care s-a realizat datorită programului respectiv precum și determinarea posibilelor economii (publice sau private) datorită acelui program.
Costurile sociale cuprind resursele consumate în timpul desfășurării programului, plus scăderea veniturilor sau averilor și cheltuielile suplimentare care apar datorită programului.
În momentul în care beneficiile sociale depășesc costurile sociale respectivul program se justifică și organizația care-l desfășoară are o contribuție pozitivă pentru societate.
În principiu acesta ar trebui să fie modul cel mai potrivit de evaluare a programelor din domeniul public; în realitate, datorită dificultății măsurării acestor indicatori, utilitatea practică este încă îndoielnică.
Rezultatul
Rezultatul (outcome) unui program este diferit de cel al unei firme private. Pentru aceasta din urmă scopul principal este profitul și rezultatul oricărei activități ar trebui să se traducă în profit. Pentru sfera publică se preferă exprimarea rezultatelor dorite într-o formă non-financiară.
De exemplu, pentru un program de învățământ superior (cum ar fi un program de masterat) scopul este de a oferi un serviciu educațional. Înțelesul cuvântului educație este extrem de larg, mergând de la sensurile cele mai largi până la unele restrânse.
În sensul cel mai restrâns (prea des întâlnit în mentalitatea unor studenți și nu numai) educația se referă doar la obținerea diplomei. Avem astfel un prim indicator: Numărul de absolvenți.
Educația presupune și faptul că pregătim forță de muncă, astfel că un alt indicator este Numărul de studenți care și-au găsit slujbe conforme pregătirii lor.
Un proces de învățământ poate presupune și trezirea sau creșterea interesului pentru cunoaștere, și de aceea Numărul studenților care își continuă studiile poate fi un bun indicator.
Acești indicatori sunt indicatori de bază, relativ ușor de măsurat. Mai greu de măsurat sunt indicatorii care reflectă mai fidel valoarea programului educațional cum ar fi:
Creșterea nivelului de cunoștințe pe parcursul studiilor;
Succesul profesional pe care-l înregistrează după terminarea studiilor, măsurat pe mai mulți ani;
Valoarea respectivelor studii, după opinia absolvenților, la fel, măsurată pe mai mulți ani.
Trebuie să fim foarte atenți în momentul în care alegem indicatorii. Pentru o universitate este important să aibă mulți studenți la fiecare program de învățământ, dar acesta nu este un indicator absolut al succesului. Acest număr mare poate proveni dintr-un număr mare de locuri scoase la concurs (mai ales dacă acestea sunt locuri finanțate de la buget), din valoarea taxei de studii (la 1000 de euro/an vor veni mai puțini candidați decât la 600), etc. Acest indicator poate deveni cu adevărat relevant doar în momentul în care este pus în relație cu alții.
Beneficiile programului
Indicatorul Beneficiile programului (BP) este măsura financiară a rezultatului programului. Beneficiile sunt direct măsurabile și se referă la resursele sau veniturile generate de program.
Revenind la exemplul unei instituții de învățământ, beneficiile unui program pot include:
Taxele de școlarizare;
Alocații bugetare - chiar dacă din punctul de vedere al guvernului ar putea fi considerate costuri;
Granturi, sponsorizări, donații.
Chiar dacă scopul unei universități (mai ales al uneia de stat) nu este acela de a genera beneficii, acestea nu pot fi neglijate, pentru că doar pe baza acestora se poate desfășura activitatea de bază - educația. În general, toate instituțiile încearcă să obțină venituri proprii și să se bazeze cât mai puțin pe alocațiile sau transferurile bugetare. Gradul în care se reușește (în condițiile în care legislația permite) poate constitui un indicator de succes.
Costurile programului
Costurile programului (CP) sunt măsura financiară a resurselor consumate pentru desfășurarea programului. Cele mai des întâlnite costuri sunt:
Cheltuielile de personal - salariile personalului;
Cheltuieli administrative;
Cheltuieli de capital sau investiții.
Cheltuielile programului sunt foarte ușor de calculat, în general putând fiind luate din cifrele contabile. Doar în măsura în care aceeași resursă este folosită de mai multe programe trebuie găsit un mod de împărțire a cheltuielilor aferente (de exemplu, dacă în aceeași clădire funcționează două programe de învățământ, cheltuielile administrative de genul încălzire, apă, electricitate pot fi împărțite ori în funcție de numărul de studenți, ori în funcție de suprafața pe care o ocupă fiecare facultate sau program de învățământ).
Outputul
Outputul este o măsură non-financiară a activităților întreprinse. În cazul universității ar putea exista următorii indicatori:
Numărul de studenți;
Numărul de ore de curs predate;
Numărul de studenți care au apelat la Serviciul de Orientare Profesională.
Trebuie făcută diferența între output și rezultat. Numărul de studenți (indicator de output) ne spune cât de mare este activitatea universității; numărul de absolvenți (indicator al rezultatului) ne spune care este rezultatul acelei activități.
Între output, rezultat și scopul programului relația poate fi reprezentată astfel:
Inputul
Indicatorii de input sunt măsuri non-financiare ale resurselor consumate în desfășurarea programului. În același exemplu, al unei universități, la capitolul input putem avea indicatori cum ar fi:
Numărul de cadre didactice;
Spațiile de învățământ;
Numărul de calculatoare;
Numărul de cărți din bibliotecă;
Numărul de cadre auxiliare și personal administrativ;
Etc.
Trebuie spus că o parte din indicatorii de mai sus sunt indicatori de bază după care Comisia Națională de Evaluare Academică și Acreditare acordă autorizări și acreditări pentru programele de învățământ.
O presupunere destul de des întâlnită este că fiecare creștere a inputului se va regăsi într-o creștere a outputului (și mai încolo în rezultate și în îndeplinirea scopului). Acest lucru este în general adevărat, dar nu întotdeauna și nu trebuie generalizat sub forma: "unica posibilitate să obținem rezultate este să mărim inputurile".
Toți acești indicatori de mai sus pot fi rezumați astfel:
|
Un indicator de eficacitate este o măsură a performanței exprimate în termenii rezultatelor. Performanța este o măsură a progresului înspre îndeplinirea unor obiective măsurabile. Indicatorii de eficiență sunt măsuri ale activităților întreprinse într-un program, încercând să ne răspundă la întrebarea dacă resursele au fost cheltuite în mod corect. Pentru fiecare indicator este posibil să se construiască ținte de performanță. Pentru exemplul nostru, vom construi câteva obiective de performanță.
|
