Utilitatea Relatiilor Publice intr-o societate democratica
Relatiile Publice reprezinta o profesie care atrage in ultimii ani din ce in ce mai multi candidati, pe care din ce in ce mai multe institutii o practica, care a patruns pe piata romaneasca mai mult din aspiratia de sincronizare decat sub presiunea unor reale modificari interne si care a evoluat in pofida inconsistentei fondului autohton. Acum 10-15 a 525g62f ni nimeni nu vorbea despre Relatii Publice. In momentul de fata, cartile si vorbitorii se inmultesc, dar prezenta lor ramane timida in incercari originale. Mai apoi, nevoia teoretizarii Relatiilor Publice pare un exercitiu pe care multi l-ar considera o caducitate, daca nu o frivolitate. Practica se diversifica, fundamentele raman insa in continuare obscure. Se admite o stiinta a comunicarii, sustinuta de stiintele limbii si de evolutia limbajelor artificiale, dar nu si de o stiinta a Relatiilor Publice, diferita de acestea. Nu intamplator, cele doua discipline sunt prezente intr-un tandem academic - Comunicare si Relatii Publice -, ca si cum prezenta comunicarii ar fi cea chemata sa compenseze absenta conceptului in Relatii Publice si sa le innobileze. Preocuparea specialistilor pentru comunicare integrata, si nu pentru Relatii Publice, chiar daca vine din ratiuni ideologice mai mult decat stiintifice, ramane si ea un simptom al lipsei prestigiului stiintific al Relatiilor Publice. Multor practicieni li se pare ca au devenit cunoscatori, fara sa fi inteles foarte bine ce stiu cu adevarat. Pare ca, asa cum arata insasi istoria Relatiilor Publice, practica se dezvolta in pofida intelegerii ei teoretice. A face teoria Relatiilor Publice inseamna pentru multi teoria practicii Relatiilor Publice. Intr-adevar, ce poate fi mai descurajant decat a incerca inutil sa faci o stiinta dintr-un mestesug, caruia deja cu greu poti sa-i identifici natura si manifestarea: sa fie vorbire sau limbutie, maiestrie sau tehnologie? Demersul este cu atat mai greu, cu cat practicienii rezista: un bun practician al Relatiilor Publice, ca si un bun chirurg, are cel putin o interventie de succes. Cine nu practica, in laturi! Denuntul e relativ. Practicienii pot face proba unei interventii dar nu sunt suficienti cei care stiu sa-si fundamenteze succesul; sunt si mai putini cei care il generalizeaza. Finalmente, un bun practician al Relatiilor Publice ramane un observator de finete al fenomenelor sociale si un analist, ceea ce il face un bun consilier al oricarei practice de success.
Sunt Relatiile Publice o stiinta si, daca sunt, in ce consta modelul lor epistemic? Din efortul de a descoperi fundamentele Relatiilor Publice s-a nascut ideea unei "modelari interdisciplinare", care, oricat de pretentioasa ar parea, poate sa adune mai multe intrebari intemeietoare sub acelasi demers:
1) ce tip de disciplina sociala reprezinta Relatiile Publice;
2) care sunt influentele si sursele disciplinare exterioare Relatiilor Publice, dar in aceeasi masura integratoare pentru aceasta;
3) in ce masura Relatiile Publice, ca disciplina autonoma, reintegreaza alte discipline sociale. Intrebari care conduc la formularea a trei ipoteze, de la care pleaca demersul de fata, anume:
a. Relatiile Publice sunt o disciplina sociala, generata de o practica de comunicare sociala, determinata de contexte definibile istoric sau metodologic. Ca tip de aplicatie sau practica, Relatiile Publice acopera domenii diferite de interventie stiintifica, actionand ca un convertor, o disciplina modelatoare in cadrul practicilor de comunicare publica, care transforma structurile si formele de comunicare in institutii publice.
b. Relatiile Publice se dezvolta ca stiinta hibrid in campul stiintelor sociale, puternic influentate de discipline fundamentale precum sociologia sau antropologia culturala, asimiland din surse stiintifice variate instrumente disciplinare diferite si actionand ca o disciplina de granita, cu puternic caracter novator. Departe de a fi un simplu recipient interdisciplinar al stiintelor sociale, Relatiile Publice sunt un integrator disciplinar, o stiinta noua care genereaza, la randul ei, metodologii noi, cu caracter hibrid, avansand astfel noi modele disciplinare de granita, cum ar fi managementul evenimentelor publice.
c In ultimul rand, dar nu mai putin important, Relatiile Publice sunt o disciplina a carei dezvoltare provoaca o mutatie la nivelul stiintelor sociale, lanseaza un domeniu nou de cunoastere, care conduce la modelare sociala si la o noua paradigma stiintifica. Sunt inginerie comunicationala, dar si instrumentatie conceptuala si metoda.
Pe baza acestor trei ipoteze, modelarea interdisciplinara a Relatiilor Publice reprezinta:
1) abordarea sistematica a constructiei practicii Relatiilor Publice din perspectiva interdisciplinara;
2) abordarea de tip epistemologic a Relatiilor Publice, respectiv construirea campului stiintific al domeniului prin conceptualizarea "anomaliilor" de cunoastere din stiintele sociale si admiterea unei revolutii stiintifice.
Fundamentarea Relatiilor Publice ca stiinta comunicationala poate fi plasata in a doua jumatate a secolului al XX-lea, moment in care, cel putin in S.U.A, Relatiile Publice sunt introduse si ca disciplina academica. Pana la cristalizarea Relatiilor Publice ca stiinta, exista conditii ce favorizeaza sau limiteaza aparitia lor. Ivy Lee incearca sa introduca Relatiile Publice ca practica publica si corporativa, dar stiinta Relatiilor Publice i se datoreaza lui Edward Bernays, ale carui doua carti - Cristalizarea opiniei publice (1923) si Ingineria consensului (1955) lanseaza Relatiile Publice ca disciplina sociala, avand ca obiect de studiu construirea opiniei publice. Lui Rex Harlow i se datoreaza impunerea Relatiilor Publice ca disciplina academica, primul lui curs la Universitatea Standford debutand in 1939. Tot el fundeaza, in acelasi an, Societatea Americana de Relatii Publice, iar in 1952 lanseaza primul jurnal specializat in Relatii Publice - Social Science Reporter.
Disciplina ajunge sa fie adoptata in Europa abia in perioada postbelica. Cel considerat a fi "parintele" introducerii Relatiilor Publice franceze, Louis Matrat, a considerat practica Relatiilor Publice o practica de tip managerial si corporativ, urmand indeaproape elementele de Relatii Publice nord-americane. In Lorena, la universitatea Nancy sunt introduse Relatiile Publice ca disciplina a stiintelor comunicarii in 1970, din initiative lui Louis-Phillipe Laprévote, care continua si amplifica pledoaria pentru un studiu stiintific al Relatiilor Publice franceze.
In ce priveste fundamentarea stiintifica, ea ramane in Franta apanajul cercetarilor asupra stiintelor informationale si ale comunicarii (Sciences de l'Information et de la Communication - SIC), care debuteaza, de asemenea, in anii '70, fiind relansate in anii '90, sub denumirea de "noua comunicare", de studiile de psihologie sociala de la Palo Alto. In cartea sa de epistemologie a SIC - La nouvelle Communication -, Alex Muchielli trece in revista principalele modele stiintifice de cercetare a fenomenelor de comunicare, grupate in cele doua pozitii epistemologice fundamentale: pozitii explicative, fundamentate pe demersuri pozitiviste sau ipotetico-deductive, si demersuri interpretative, fundamentate pe demersuri subiective sau empirico-inductive. La randul lor, aceste demersuri globale genereaza demersuri epistemologice specifice: constructivismul, relativismul si sistemismul, pe care autorul le analizeaza, mai departe, in doua ipostaze distincte, anume constructivismul relativist si sistemismul.
Sub influenta Scolii de la Palo Alto, majoritatea cercetarilor de comunicare integrate plaseaza analiza faptelor de comunicare sub unghi sistemic, incercand sa compuna o interpretare de fapte si de fenomene determinata contextual si relational. Comunicarea este privita ca un proces interactional, cu finalitate transformatoare, grefata pe situatii de participare si de inter-influentare dinamica.
Daca faptele de Relatii Publice sunt fapte de comunicare, concepute, asa cum spune acelasi Alex Muchielli, intr-o "arta de a influenta" atunci acest demers este cel propriu. Relatiile Publice s-ar inscrie, astfel - in cadrul paradigmei comunicationale ale anilor '90 -, intr-un demer sistemic, semiotic si contextual, fundamentat pe modelarea a sapte contexte generatoare:
1.contextul expresiv al identitatii actorilor;
2.contextul cultural de referinta la norme (colective);
3.contextul pozitiilor actorilor;
4.contextul social relational imediat;
5.contextul temporal;
6.contextul spatial;
7.contextul fizic si senzorial.
Desi aceste eforturi de conceptualizare a SIC nu plaseaza explicit Relatiile Publice intr-o paradigma stiintifica, fie ea sociala sau comunicationala, Relatiile Publice fiind considerate in Franta mai curand o practica organizationala decat o stiinta comunicationala in sine, unele dintre exemplele date de Alex Muchielli in Arta de a influenta sunt subiecte de Relatii Publice. Unul dintre cazurile semnalate de autor pentru enuntarea manipularii prin contextul relatiilor este cel al unei firme de brokeraj (E. J. Edwards) care dezvolta o politica de comunicare interna pentru fidelizarea angajatilor. Cazul ar putea fi asimilat unor Relatii Publice interne sau "relatii cu angajatii", in care firma le transmite constant acestora valorile de baza ale organizatiei, incurajandu-l astfel sa adopte elementele de identitate colectiva.
Concluzii
Relatiile publice reprezinta un fenomen caracteristic pentru secolul XX, dar radacinile acestei activitati se intind pana in cele mai vechi perioade istorice, parand a fi tot atat de vechi pe cat este comunicarea umana. Astfel, unele tehnici de comunicare, care, astazi, se integreaza in activitatile de relatii publice, au fost utilizate in diferite momente ale istoriei, de diferite grupuri si personalitati. Perfectionarea acestor tehnici, institutionalizarea si teoretizarea lor au condus la impunerea unui domeniu de sine statator, a unor activitati bine conturate si a unei categorii profesionale cu o individualitate bine definita. Din aceasta perspectiva, istoria relatiilor publice este istoria autonomizarii si perfectionarii respetivelor tehnici de comunicare si de management al comunicarii sociale.
Elementul comun care leaga relatiile publice, organizatiile si publicul este notiunea de eficacitate. Notiunea de eficacitate reprezinta un element fundamental in orice abordare a organizatiilor si ca ea trebuie legata de calitatea sistemelor si strategiilor de comunicare pe care le poseda o organizatie. Analiza eficacitatii se sprijina si pe analiza relatiilor care se stabilesc intre organizatii si publicul lor, deci, implicit, pe analiza proceselor de comunicare si a caracteristicilor sistemelor de relatii publice. Ceea ce inseamna ca excelenta, altfel spus, calitatea relatiilor publice, se constituie intr-un factor determinant in stabilirea eficacitatii unei organizatii. Ceea ce inseamna ca relatiile publice sunt subsisteme esentiale ale oricarei organizatii: acest adevar este sustinut si in planul practicii, prin aparitia a tot mai numeroase departamente de relatii publice in cele mai diverse organizatii.
Alaturi de presa, relatiile publice reprezinta un element esential in comunicarea sociala, ca garant al democratiei, ca un agent de informare, sensibilizare si modelare a opiniei publice
|
