Omul și cultura, o relatie biunivoca

Omul și cultura, o relatie biunivoca

Omul „nu devine om decat incercand sa-și reveleze Misterul, adica creand pentru cultura. Cultura este modul specific de a exista a omului in Univers. Omul singur este creator de cultura și aceasta datorita trairii sale intr-un mister și pentru revelare”[1].

Numai omul ca persoana are capacitatea de a se ridica deasupra lumii și, dintr-un centru ce transcende spatio-temporalitatea, sa faca din totul, inclusiv din sine, obiect al cunoașterii și actiunii, in acord cu libertatea conștiintei sale. Daca admitem ca existenta inteleasa ca lume este fundata pe ordine, care se realizeaza prin sine, independent de conștiinta umana, ea insași parte a existentei, atunci trebuie sa cunoaștem cateva aspecte esentiale. Oamenii, participanți la cultura și totodata promotorii ei, fiinte inzestrate cu vointa, sete de cunoaștere și puterea de a iubi, nu pot sa și le indeplineasca aceste funcțiuni fara aportul fizico-sufletesc la ordinea ontologica, care se afla in toate acestea. Prin participare la cultura proprie, ordinea valorilor și a scopurilor comunitații din care fac parte, vor descoperi o cale a desavarșirii de sine.

Daca privim lumea in sens fenomenologic și ontic, vom afla ca ea este structurata multiplu, implicand diferitele domenii particulare ale existentei. Numai omul poate fi persoana și poate avea „lume”. Pe fondul acesta, fiintarea omului se petrece intr-o lume a proiectelor și aspiratiilor, a preocuparilor și ingrijorarilor existentiale, care tradeaza atat dimensiunea lui spirituala, cat și pe cea biologica sau naturala. De aceea, lumea umanului depașește orizontul lumii valorilor. Dupa natura lor, privita in sens ontologic, valorile sunt conditii ale posibilitatii bunurilor, care se disting prin autonomie, obiectivitate și universalitate[2]. Se poate spune astfel ca valoarea este un arhetip sau mai exact o posiblitate ce poarta in ea motivul ce ne indeamna permanent sa o actualizam. Intruparea valorilor, de la satisfacerea cerintelor primare ale vietii, la cele mai inalte aspiratii dezinteresate, este determinata de varietatea infinita a conditiilor temporale, spatiale, spirituale, asigurand plurarilatea formelor de manifestare sau de fiintare a lor. In orice intrupare valorica sub forma unei creatii culturale de orice tip ramane mereu o exigenta neimplinita. Idealitatea și eternitatea valorilor fac posibila o chemare neincetata spre trenscendent, dand sens existentei omului, doritor sa le realizeze in cursul vietii lui finite, prin participare, libertate și cretie, care sunt in fond izvoarele vitalizante ale culturii. Prin urmare, deși cultura este altceva decat natura pura a omului, totuși ea nu poate fi desprinsa de natura omului. „Viata naturala reprezinta o conditie sine qua non pentru viata culturala”[3], iar prin cultura i se ofera omului posibilitatea sa-și regaseasca drumul catre o noua viata in armonie cu propria natura.

Citandu-l pe Ernst Cassirer spunem ca, daca exista o definitie a naturii omului, ea trebuie inteleasa ca o definitie functionala și nu substantiala[4]. „Omul nu poate fi definit nici printr-un principiu inerent care ar constitui esenta sa metafizica, nici printr-o facultate inascuta sau printr-un instinct succeptibile de a fi verificate prin observatie empirica. Caracteristica de relief a omului nu rezida in natura sa metafizica sau fizica , ci in opera sa. Aceasta opera, adica sistemul activitatilor sale, definesc și determina cercul umanitatii sale. Limbajul, mitul, religia, arta, știinta, istoria sunt aspectele constitutive diferitelor sectoare ale acestui cerc.”[5]

Omul prins in limitele culturii nu mai poate evada, fara a inceta sa mai fie om; „exodul din cultura ar duce la abolirea umanitatii ca regn”[6]. Existenta umana este deci o existenta culturala cu tot ceea ce implica aceasta conditie. Orice persoana umana este produsul unei culturi, in care a trait, iar diferentele dintre oameni se explica prin diferentele dintre culturile in care au trait, mai mult decat prin diferentele de rasa, de bagajul sau zestrea biologica. „Omul devine om asimiland cultura grupului sau, cunoașterea pe care grupul sau a sintetizat-o și transmis-o cu fiecare generatie; asimilarea culturii de fiecare membru al grupului se numește enculturatie”[7]. Omul și cultura se afla intr-un raport reciproc, o relatie biunivoca.