Cehul, iubirea si ardelenii
Noapte buna". Replica lui David, inainte de a ne aseza la masa de prânz, ma lasa cu gura cascata. Apoi ma pufni râsul. Traiesca legile lui Murphy! Dintre cele doua expresii pe care le învatase în româna logodnicul meu ceh, "pofta buna" si "noapte buna", cuvintele iesisera pe de-ndoaselea. Încercarea lui de a se integra fusese suficienta ca sa stârneasca amuzamentul familiei, iar pentru sine, sa îsi doreasca sa fi învatat mai bine româneste înainte de întâlnirea cu viitorii socri.
Un ceh get-beget la Sacamas. Un baiat nascut si crescut într-o capitala europeana ajuns într-un sat din Ardeal. Un catolic într-un sat ortodox. Un tânar într-un sat vestejit de lupt 111c26b a de a nu ramâne pustiu. Un baiat ceho-francofon între români, la bratul unei românce. O curiozitate în toata regula.
În acest spatiu care pentru mine era "acasa", de la prima cotitura a ulitei pâna la ultimul prun de pe deal, de la primul om care-ti da binete pâna la ultimul câine care se zbate în lant, parca sa-i pedepseasca pe cei care vin prea rar si-l lasa sa le uite mirosurile, aici diferentele dintre noi apareau monumentale. Eu eram de-a locului, una care spunea "saru'mâna" oamenilor din sat, ca asa învatase de mica. El era Strainul.
Privindu-l pe David în acest peisaj, îmi trecea prin minte acel cuvânt pe care cu greu îl întelesesem mica fiind: "vinitura". Naduful, agresivitatea oamenilor când "vinitura", strainul calca fara sa vrea în strachini, nesocotea vreo lege nescrisa a satului sau pur si simplu îndraznea sa se poate asa cum stia el de cuviinta. Oamenii nu aveau nici o remuscare sa-l puna la punct pe intrus, ca sa se învete. "Asa-i p-aici si daca vrei sa stai". Acum "vinitura" era la bratul meu, iar eu n-aveam nici un chef sa-i traduc toate acele priviri ale oamenilor, grele de subîntelesuri, pe care le cunosteam atât de bine.
Logodna mea cu un strain, un ceh pe care l-am cunoscut în lumea larga, într-una din multele perioade în care "eram plecata", în care satenii nu ma vedeau, dar timpul ar fi trebuit sa stea în loc, si pentru ei, si pentru mine, aceasta logodna a nascut o adevarata rumoare în satul adormit. Trecând peste interesele pur mercantile, mestecate si gândite în fel si chip de sateni si atribuite legaturii noastre, care mai rasuflau din când în când si ajungeau si la urechile mele prin intermediul comisarului implacabil de la cumpana celor doua lumi - bunica mea - oamenii nu puteau pricepe multe lucruri. Oare cum o fi baiatul asta? Cum s-o îmbraca? Cum s-o purta cu ea? Da' oamenii de pe la ei, pe-acolo, cum sunt? Cum va întelegeti voi, daca el nu vorbeste româneste? si, inevitabil: auzi, nu puteai sa-ti gasesti si tu un român cumsecade, de-aci, de la noi, sa stam si noi cu el la povesti linistiti, la un pahar de tuica? Iubirea nu prea avea multe de spus în aceasta lume. Între cehul si ardelenii mei, iubirea le parea oamenilor un strai de împrumut.
Bietul om a devenit pe neasteptate si subiect de complexe pentru rude. Dureri nestiute ieseau la iveala în oamenii pe care îi cunosteam de-o viata. "Cum sa vin la voi, ca e baiatul acolo si daca eu nu stiu sa vorbesc cu el Vezi, asa-i daca noi, românii, nu stim si noi alta limba Ma, pâna si tiganii stiu doua limbi si daca merg undeva, se înteleg, numai noi, ca mutii . Tristetea matusii mele, care se codea sa mai treaca pe la noi, ma lasa cu gura cascata. Nu mi-as fi putut imagina câta tristete ascund acesti oameni de treaba, simpli si blânzi în mediul lor, rusinosi ca niste copii mici de îndata ce erau pusi sa ramâna ei însisi în fata unui om care îi întelegea numai din privire. La toate astea se adaugau ochii mari ale bunicii care, auzindu-ne sporovaind, se mira împreunându-si mâinile: "Mai buna, eu nu va înteleg ce ziceti voi acolo!"
Sacamasul e un sat, sau mai bine zis a fost un sat omogen. Localnicii sunt toti români, fii ai satului, casatoriti între ei, cu traditii vechi si cu credinte puternice. Rar se stabilea prin partea locului vreun strain. O figura aparte o facea Eugenia Buza, venita în sat din Basarabia dupa razboi. Croitoreasa abila si femeie cucernica, totusi ea n-a reusit sa-si gaseasca un adevarat loc în suflete. Ca pe un stigmat, femeia azi încovoiata îsi poarta cu sine soarta. "Refugiata". Asa îi spun satenii, chiar si atunci când recunosc ca femeie ca ea, mai rar.
În acest sat, azi pe duca din cauza migratiei tinerilor catre oraselul înfloritor Deva, aflat la nici 20 de kilometri, sa mergi la bunici însemna de cele mai multe ori sa mergi la câteva case mai în sus sau mai în jos, în functie de cursul firului de apa care unduie prin mijlocul satului. Astazi, lucrurile par putin diferite. Lumea satului e pe duca, batrânii se agata din rasputeri de valorile care i-au ajutat sa scape din jumatatea de veac de chin sub comunisti. Tinerii se duc cât vad cu doi ochi, fara sa se mai uite în urma. Pietrele de temelie, caminul cultural, scoala si biserica sunt în ruine. În sat se adapostesc, trecator, napastuiti ai sortii, muncitori cu ziua lasati la vatra de la minele din Valea Jiului sau de pe la combinatele siderurgice din zona, azi pe butuci. Când dau de alta soarta, îsi iau si ei talpasita. Oamenii au început sa se învete cu strainii, sa nu mai fie asa neînduplecati. Sunt mai degraba indiferenti.
Într-un efort de autoconservare si supravietuire, satenii au învatat sa se foloseasca de "vinituri". La muncile agricole, la taiat lemne sau la strânsul fânului, batrânii aduna pensia si o dau celor care vin cu ziua la lucru. Diversitatea nu mai sperie, poate pur si simplu pentru ca vocea unuia sau a altuia nu mai are unde gasi ecou. Nu am confirmare, deci nu exist.
Cu toate acestea, a veni în fata oamenilor lânga un viitor sot "care nu poate spune doua vorbe în româneste" îi întristeaza pe oameni. Simt îndepartându-se de lânga ei si ultimele sperante, ca poate copiii satului vor pricepe într-o buna zi ca tot acasa e mai bine, se vor întoarce, se vor casatori iar între ei si vor face copii si vor da iar satului glas. Dar tristetea de moarte vine din constiinta ca, si daca acest lucru se va întâmpla într-o buna zi, ei vor fi de mult dusi de pe-asta lume.
|
