|
|
|
|
Ce este romanul, prin ce se defineste ca roman, prin ce se deosebeste de ceilalti?
El pare a fi, mai intii de toate, lipsit de noroc. Asezat, cum bine se stie, "in calea rautatilor". Mai toti au trecut pe aici sa ceara pamint si apa, si au si luat cu ei destul. Romanul nu a procedat nicicind asa. Prin firea lui, este cumpatat si pasnic, niciodata agresor, mereu agresat. Nevoit sa se apere fara incetare, nu a avut ragazul sa-si mai vada de alte treburi. Aparindu-se, a aparat implicit si Europa. Fara stavila de la Dunare si Carpati, flamura verde a Islamului ar fi ajuns pina la Atlantic, iar occidentalii nu si-ar mai fi inaltat catedralele. Asa a prosperat, in tihna, Ocidentul, si tot asa a fost stors de vlaga spatiul romanesc. Este o datorie pe care ceilalti inca n-au platit-o. Pina acum n-am inregistrat decit nerecunostinta. La Ialta apusenii ne-au vindut rusilor, iar acum nici cu NATO si cu Uniunea Europeana lucrurile nu merg mai bine.
In ciuda acestor nesfirsite discriminari, romanul a fost si ramine ospitalier si generos. Il caracterizeaza mai presus de orice omenia. Ceea ce inseamna ca este om in cel mai deplin si nobil inteles al cuvintului. Iarasi o slabiciune, de care ceilalti nu ezita a profita. Ar trebui totusi sa stie cum sa se poarte intr-o casa care nu este a lor. Fiindca sint toti veniti mai tirziu. Doar romanul se afla aici din totdeauna.
Omenos fata de ceilalti, romanul nu poate fi mai putin omenos fata de conationalii sai. La noi pina si comunismul a fost, sau a devenit la un moment dat, de omenie. Este drept, s-a intimplat ceva prin anii '50, cind un numar deloc neglijabil de romani au fost azvirliti in inchisori sau la Canal, de unde multi nu s-au mai intors. Dar ce s-a petrecut atunci nu caracterizeaza defel comportamentul romanesc. De vina a fost ocupantul sovietic, si cozile lui de topor din interior, in cea mai mare parte "neromani". Politica nationala a lui Dej si a lui Ceausescu a avut meritul de a fi restaurat valorile autohtone. Oricare i-ar fi ramas pacatele, comunismul, cel putin, s-a romanizat. De aceea n-am participat nici la agresiunea impotriva Cehoslovaciei din 1968, refuz consemnat si astazi cu satisfactie. Ne pastram gloantele pentru decembrie 1989!
Ce idee, sa se mai spuna astazi ca trebuie procedat la desovietizare! Se stie doar ca desovietizarea au facut-o acum mai bine de 30 de ani Dej si apoi Ceausescu. Ceea ce vrea sa insemne ca in 1989 Romania era departe de modelul sovietic. Oare mai aproape de ce model? Fireste, nu de cel al democratiilor occidentale, dar poate, cine stie, de stravechiul stat unitar si centralizat condus de Burebista, nostalgic invocat in anii '80 de insusi conducatorul suprem al tarii...
Ca nimeni altul, romanul are sentimentul acut al unitatii. Apatine unui popor unit. Nici o istorie nu este atit de unitara ca a noastra. In toate momentele decisive, romanii s-au aflat impreuna, interesele particulare palind in fata marilor obiective ale neamului. Vom fi mostenit aceasta trasatura de la stramosii geto-daci. In timp ce galii, de pilda (o spune chiar micul Larousse), erau impartiti in zeci de popoare care se razboiau intre ele, geto-dacii, in ciuda numelui lor compus, defileaza prin veacuri intr-o coeziune perfecta. Sa nu ne deruteze nici divizarile teritoriale ale Evului Mediu. Fundamental romanii au fost uniti, chiar atunci cind erau divizati.
A fi roman este sinonim cu a fi ortodox. Greco-catolicul este un roman aproximativ (chiar daca el a inventat nationalismul romanesc acum vreo doua veacuri!), iar ceilalti - romano-catolici, baptisti sau iehovisti - inca si mai aproximativi (sau deloc). Este drept ca si bulgarii si rusii sint ortodocsi. Evident, ei nu sint romani; s-au crestinat de altfel mai tirziu. Poporul roman s-a nascut ca popor crestin-ortodox. Probabil ca tot stramosii sai geto-daci l-au predispus la crestinism. Nu este un secret ca religia lui Zalmoxis, profund spiritualizata, anunta intr-un fel doctrina crestina.
Romanul este prin excelenta inteligent. Cel putin aceasta trasatura nu i-o neaga nimeni. Poate ca nu este prea harnic, fiindca trebuie sa aiba si el macar un defect. S-ar putea sa existe un raport dialectic intre lenevie (pentru a-i spune pe nume) si inteligenta superioara. Cite n-am putea realiza daca am fi harnici! Dar ne-am obisnuit sa improvizam, sa rezolvam orice fara prea mare bataie de cap, tocmai fiindca sintem capabili sa o facem. Neamtul trebuie sa fie harnic, nu are incotro, lipsindu-i spiritul imaginativ al romanilor. Daca asa stau lucrurile, lenevia devine un fel de "virtute", pretul platit pentru exersarea nestingherita a inteligentei pure. Este mindria noastra secreta: aceea de a nu fi eficienti, ci inteligenti (calitate, cu siguranta, mai subtila si mai rara decit vulgara eficienta mecanica).
Una peste alta - si s-ar mai putea adauga multe - ne place sa ne infatisam ca un neam puternic individualizat, sensibil diferit de celelalte alcatuiri etnice. Intrebarea este daca o 21221w2219v suma atit de impresionanta de trasaturi deosebitoare nu risca sa creeze un ecran intre noi si restul Europei. Dramatizarea in care ne complacem a raporturilor dintre noi si ceilalti nu pare a fi chiar calea regala a integrarii europene. Europa este o casa facuta pentru a atenua, nu pentru a exacerba deosebirile dintre neamuri. Atenuarea neinsemnind, fireste, anulare. Nu se pune problema sa ne prefacem in germani sau francezi, dar pentru a deveni cit de cit europeni poate n-ar strica sa renuntam la cite ceva din romanitatea noastra specifica, de factura, altminteri, mitologica. Sa ne manifestam, de pilda, ceva mai putin "inteligent", dar o idee mai eficient, apropiindu-ne, cum s-ar spune, de comportamentul "german". Sa ne simtim noi, in primul rind, responsabili pentru ceea ce nu merge bine in propria familie, inainte de a da vina pe vecini. Sa recunoastem ca ne-am facut singuri destul rau noua insine. Sa nu mai contrapunem unitatea nationala unitatii europene. Sa ne lepadam de mania persecutiei si de acea intelegere maniheista a istoriei unde romanii buni sint mereu hartuiti de straini nemilosi. De nu s-ar molipsi si "ceilalti" de fictiunea inalterabilei specificitati romanesti, fiindca in acest caz am risca sa fim tinuti mult si bine dincolo de prag! Totul este o chestiune de complexe; a sosit poate momentul sa le depasim, sa scapam de sentimentul amestecat de superioritate si inferioritate, de tentatia de a fi "altfel", intr-un cuvint sa ne normalizam. Atunci cind ne vom convinge ca sub pojghita trasaturilor particulare, rezultate din istorie si din configuratia prezenta a societatii romanesti, sintem esentialmente din acelasi aluat cu ceilalti, atunci vom putea spune ca partea cea mai grea a integrarii noastre europene a fost infaptuita.
Dilema Nr.240, 29 aug. - 4 sept. 1997
Ultimul stadiu al capitalismului trebuia sa fie imperialismul: a spus-o Lenin. Si comunismul isi are ultimul sau stadiu; acesta pare a fi foametea. Coreea de Nord sta marturie. Uniunea Sovietica a cunoscut fenomenul in perioada interbelica si nu l-a putut evita mai tirziu decit datorita grinelor imperialiste. Iar Romania, chiar daca unii sint dispusi sa uite penuria generalizata si magazinele goale, nu s-a aflat nici ea departe de acest "ultim stadiu" in anii '80. Comunismul s-a prabusit pentru motivul foarte simplu ca masina sa productiva nu mai functiona (sa ni se permita aceasta interpretare oarecum marxista!). De altfel, nu a functionat niciodata decit impinsa, obligata sa mearga, si era fatal sa se opreasca la un moment dat.
Prabusirea sistemului a redeschis dosarul responsabilitatilor. Cine poarta vina? Vina este, fireste, larg impartita, dar in discutie sint mai cu seama doua personaje-simbol: Marx si Lenin. Primul a nascocit ideea, al doilea a pus-o in aplicare. Sau oare nu a pus-o, pastrind doar eticheta si substituind marfa? Ar fi ultima linie de aparare a proiectului esuat: un Lenin care, departe de a fi procedat ca executor testamentar al lui Marx, i-ar fi deformat grav intentiile, asezind altceva in locul autenticei lumi noi preconizate. Nu ne-ar ramine decit sa ne intoarcem la punctul de plecare. Sa ne intoarcem la Marx si sa reluam experienta; poate ca a doua oara va iesi mai bine!
Dar iata, pe scurt, cum se prezinta lucrurile. Marx a prezis instaurarea societatii fara clase. In aceasta privinta, drepturile ii apartin. Trebuia sa se ajunga aici prin actiunea inexorabila a legilor istoriei (descoperite si ele, fireste, tot de Marx). Istoria conducea inevitabil spre comunism (dupa cum, pentru milenarismul religios, ea conducea inevitabil spre "regatul mesianic"). Mecanismul era simplu si nespus de eficient: lupta de clasa, intr-o societate capitalista din ce in ce mai bogata si din ce in ce mai nedreapta. O mina de capitalisti asupreau o armata de proletari. Proletarii traiau in mizerie si aveau sa traiasca inca mai rau (functionind in acest scop legea "pauperizarii absolute"). Ridicarea lor la lupta trebuia sa puna capat dominatiei burgheziei. Avea sa urmeze o perioada de tranzitie, probabil scurta (se pare ca asa sint perioadele de tranzitie: scurte!), numita mai tirziu "dictatura proletariatului", rolul ei fiind de a zdrobi vechile structuri. La capatul tunelului se intrevedea societatea radioasa de miine, in care urmau sa dispara toate necazurile, inclusiv statul, cu institutiile lui represive. Omul era menit sa devina pe deplin liber. Poate fi greu de inteles pentru cine a trait sub oprimarea comunismului real, dar fapt este ca doctrina lui Marx preconiza eliberarea individului, nicidecum supunerea lui unui mecanism totalitar.
Ajungem acum la Lenin. El a avut meritul, daca se poate spune asa, de a fi inteles ca, lasata in voia ei, istoria nu va duce niciodata la comunism. Pe la 1900, previziunile lui Marx incepeau deja sa fie infirmate. Proletarii nu ajunsesera muritori de foame; nu traiau excelent, dar traiau totusi mai bine ca la 1850. Masinaria tehnologica si economica a capitalismului se dovedea performanta si in curind avea sa profite si "clasa muncitoare" de o parte din bogatia acumulata. Nu existau decit doua solutii: sau sa se renunte la proiect, in beneficiul unui capitalism ameliorat, mai social si mai uman (calea aleasa de socialismul democratic), sau sa se forteze istoria si sa se instaureze comunismul cu orice pret. Lenin s-a decis sa forteze istoria. Este momentul cind proiectul comunist a basculat dinspre determinismul istoric al lui Marx spre voluntarismul politic leninist. Pentru Marx, comunismul era consecinta fireasca a unui capitalism hipertehnologizat, cu o capacitate productiva ajunsa la apogeu. Nu Rusia, ci Anglia trebuia sa devina comunista. Dar nu a devenit Anglia, ci Rusia. Comunismul nu s-a construit, asa cum ar fi pretins faimoasele "legi ale istoriei", in jumatatea cea mai evoluata a lumii, ci, dimpotriva, in cealalta jumatate, modest dezvoltata sau chiar subdezvoltata. A fost de la bun inceput un comunism sarac si brutal, dar nu are rost sa ne imaginam fizionomia, mai umana si mai eficienta, a unui comunism avansat, fiindca asa ceva oricum nu ar fi putut sa existe. Occidentul depasise punctul critic si se indrepta spre alte orizonturi.
Comunismul impus s-a condus dupa alte reguli decit regulile - teoretice - ale comunismului "natural". El trebuia tinut constant sub control. Fara forta, fara coercitie, nu ar fi putut sa apara, nici sa se mentina. Si astfel, dictatura proletariatului, faza pasagera la Marx, s-a prelungit nedefinit in varianta leninista. Disparitia statului continua sa figureze pe ordinea de zi, dar, subtil ironic, se avansa in aceasta directie prin consolidarea lui peste masura! Viitorul radios raminea mereu in viitor, in timp ce prezentul a incremenit sub jugul de fier al totalitarismului.
Intr-un sens, s-ar putea spune ca Lenin l-a contrazis pe Marx. In fapt, nu Lenin, ci istoria l-a contrazis pe Marx. Odata ce comunismul "firesc" nu s-a dovedit posibil, materializarea fortata a utopiei nu putea sa duca decit la ceea ce a dus. Fericirea nu se poate organiza. Oamenii nu pot fi condamnati la fericire, pot fi insa, cu efect garantat, condamnati la nefericire. Culpa lui Marx sta in faptul ca nu a priceput logica propriului sau sistem. Dupa el trebuia sa urmeze un Lenin, dupa cum dupa Lenin (cu spiritul lui, totusi, pragmatic, oscilind intre terorismul comunismului de razboi si aproximativul liberalism al N.E.P.-ului) trebuia sa vina un Stalin, hotarit sa aplice, in sfirsit, comunismul "ca la carte". A cui e vina daca Istoria, cu intelepciunea ei, nu a vrut sa se ocupe de toate astea, si le-a lasat in seama dictatorilor?
Dilema Nr.250, 7 - 13 nov. 1997
Am aminat ani de zile scrierea acestor rinduri, in speranta ca lucrurile se vor indrepta. Dar la noi schimbarea se petrece incet, iar pe alocuri nici nu se petrece. De ce ar face manualele scolare exceptie de la regula?
Comunismul ne-a lasat mostenire nu numai structuri economice aberante si saracia generalizata, ci si un sistem intreg de reprezentari puternic ideologizate despre lume, om si istorie. Despartirea de trecut presupune, pe linga reforma economica si institutionala, si nu mai prejos de ea, deprinderea cu un nou mod de a gindi. Si daca generatiile care au trecut prin deceniile totalitare vor purta inevitabil cite ceva din povara acelor ani, tinara generatie cel putin trebuie scutita de bilbiieli postcomuniste.
Ce poate fi mai urgent astazi decit sa explici tinerilor lumea in care traim, modul in care s-a format civilizatia moderna, valorile ei, primejdiile ei, directiile ei actuale. Istoria ultimelor doua-trei secole este, fara indoiala, o materie de cea mai mare insemnatate, care trebuie sa ofere citeva repere indispensabile pentru o minima orientare in contemporaneitate. Sa vedem cum stau lucruile.
Am in fata ultima editie, din 1997, a manualului (pentru clasa a X-a) de Istorie universala moderna si contemporana (autori: prof. univ. dr. Camil Muresan; prof. univ. dr. Vasile Cristian; prof. univ. dr. Vasile Vesa; prof. Eugen Vargolici; editie revazuta de prof. univ. dr. Camil Muresan si cu unele lectii noi redactate de prof. Mihai Manea). Nici o specificare cu privire la editia dintii, dar pentru cine nu stie o spunem noi: actuala forma nu este altceva decit versiunea "revizuita" a manualului de "probleme fundamentale ale istoriei moderne si contemporane" care circula inainte de 1989. La opt ani de la Revolutie, un text avind girul regimului comunist continua sa fie folosit, in proportie, sa zicem, de 75% (tinind seama de "revizuiri"), pentru a-i invata pe elevi istoria in spirit modern, european si democratic!
Este drept, autorii par sa se fi despartit de comunism. Si, pentru a-si dovedi sincera convertire la un alt sistem de interpretari, au procedat cit se poate de radical. L-au dat afara pe Marx din istorie. Nici nu mai merita sa ramina dupa cite rele a pricinuit! Un capitol intreg s-a volatilizat: marxismul, Comuna din Paris, miscarea muncitoreasca, socialista... Mai pot fi regasiti Marx si Engels, fara nici un comentariu, intr-o simpla insiruire de teoreticieni socialisti, la capitolul destinat "culturii omenirii in epoca moderna". Bine ca ramin "oameni de cultura", tot e ceva. Cum si ce au gindit, si ce s-a petrecut cu mesajul lor, nu se spune elevilor. Penibila solutie. Cum sa-l scoti pe Marx din istorie? Istoria ultimului veac si jumatate sta intr-o masura apreciabila sub semnul lui. Cum sa explici comunismul fara Marx? Cert este ca manualul nu ofera nicaieri o caracterizare, nu mai spunem o analiza, a fenomenului comunist. Pentru elevii care il parcurg, comunismul ramine o eticheta si nimic mai mult. Cite ar fi fost de evocat: de la utopia "stiintifica" si "eliberatoare" a lui Marx la materializarea ei sub forma celor mai sinistre dictaturi! Cit material pentru o meditatie istorica inteligenta si responsabila! Manualul se multumeste sa mentioneze revolutia din Rusia si instaurarea regimurilor comuniste in Europa centrala. Aceste evenimente apar izolate; neraportate la proiectul global comunist, ele nu se prind in logica istoriei.
Eliberati de orice banuiala de marxism, prin sacrificarea lui Marx, autorii se complac nestingheriti in schema marxista a istoriei, sau mai bine zis intr-o schema marxist-leninist-stalinista, fiindca nu toate i se pot imputa lui Marx; nimic de mirare, o data ce structural manualul este cel dinainte de 1989. Epoca debuteaza, "firesc", cu revolutiile burgheze: dupa cum se stie, in versiunea comunista a istoriei, acestea ar fi deschis calea orinduirii capitaliste. Ele dovedeau ca asa, si nu altminteri, functioneaza mecanismul istoriei, asa se trece, prin violenta revolutionara, de la un stadiu istoric la altul, prefigurind asadar si anuntind revolutiile proletare, instauratoare ale comunismului. Faptul ca istoricii occidentali aseaza inceputul epocii moderne in veacul al XVI-lea nu ne deranjeaza pe noi. Treaba lor! Noi mergem dupa sistemul manualelor sovietice din anii '50, incepem cu "revolutia burgheza din Anglia". Sa fie atit de greu de priceput ca mersul spre modernitate este un fenomen complex si evolutiv, intins pe mai multe secole, si care nu poate fi in nici un caz condensat in simpla succesiune a trei revolutii?
Este drept, si aici s-a petrecut o modificare, ilustrind "detasarea" de discursul comunist. Revolutiile, cele trei (Anglia, Statele Unite si Franta), nu mai sint numite burgheze, ci moderne. Acum, ce sa spunem? "Revolutie burgheza" avea un sens, cu care putem fi sau nu de acord, dar "revolutie moderna", totusi, ce vrea sa insemne? Probabil, pur si simplu, o revolutie care se petrece in epoca moderna (spre a le deosebi de eventualele revolutii antice sau medievale!). S-a inlocuit in titluri burghez prin modern, socotindu-se ca asa suna mai convenabil, mai putin marxist, si, iata, "reforma istoriografica" este gata. In cuprinsul capitolelor mai iese la iveala si vorba cealalta, uitata in urma unei revizuiri cam rapide. Titlu: Marea Revolutie Franceza / forma clasica a revolutiei moderne. Text: "...Marea Revolutie Franceza a fost o revolutie burgheza clasica".
"Moderna", "burgheza", "clasica", ce vor sa spuna etichetele respective? Manualul nu le explica. Schema Revolutiei franceze ramine intr-adevar cea "clasica", marxist-leninista, cu ignorarea intregii dezbateri istoriografice recente privitoare la fenomenul revolutionar francez. Deschizatoare a atitor evolutii, bune sau rele, in istoria ultimelor doua secole, Revolutia de la 1789 ar fi meritat o interpretare, din cit mai multe unghiuri, ar fi meritat "gindita", cum spunea Francois Furet (Penser la Revolution francaise, 1978). "Gindirea" istoriei nu pare insa a fi preocuparea esentiala a autorilor acestui manual. Deranjeaza indeosebi justificarea aproape fara nuante a terorii iacobine, intens valorizata in istoriografia comunista. Lenin isi aflase in iacobini un model. Astazi sint tot mai numerosi istoricii care vad in singeroasa dictatura din 1793-1794 un "derapaj" greu de justificat si o precursoare, in multe privinte, a totalitarismelor moderne (inclusiv prin organizarea "industriala" a mortii). Manualul nostru nu pare sa fi auzit de asemenea interpretari. Revolutia se incheie, glorios, cu iacobinii! Iconografia consolideaza aceasta viziune istorica: singurele portrete reproduse sint cele ale lui Robespierre, Danton si Saint-Just. Un asemenea mod de tratare nu apartine abordarilor istoriografice recente; poate fi intilnit insa in stare pura in mai vechile manuale sovietice. Dar sovieticii isi justificau prin iacobini propriul lor proiect totalitar si represiv. Pedagogia democratica, atit de necesara societatii romanesti, nu are cum sa se regaseasca intr-un discurs istoric adaptat unei cu totul alte ideologii.
O surpriza de nu mai mici proportii ne rezerva caracterizarea natiunii. Citam: "Natiunea se prezinta ca o comunitate de viata economica, marcata in special prin relatiile de schimb, prin constituirea unei piete unitare", alaturi de alte elemente, socotite a fi teritoriul comun, limba, cultura si o anume factura psihica (p. 42). Dar aceasta este, cu modificari stilistice neesentiale, definitia data de Stalin in 1913 (in Marxismul si problema nationala)! Definitie perpetuata in manualele comuniste si ramasa anonima dupa denuntarea "cultului personalitatii" si aruncarea mumiei dictatorului. Sa zicem ca ar fi corecta, dar daca este corecta de ce nu se mentioneaza numele lui Stalin? Drepturile de autor se cade sa fie respectate. In fapt, dincolo de incarcatura ei ideologica, caracterizarea apare desueta, cu totul in afara discutiei prezente in jurul conceptului de natiune, axate in mult mai mare masura pe ideologie decit pe "piata" (vezi in acest sens excelenta lucrare a lui Dominique Schnapper, La communaute des citoyens. Sur l'idee moderne de nation, 1994; se face distinctia indeosebi intre cele doua "tipuri ideale", divergente si complementare: modelul german, cu accent pus pe etnicitate, si modelul francez, structurat pe ideea contractului social si a suveranitatii populare).
Fiindca tot vorbim despre definitii, la capitolul "Caracteristici ale dezvoltarii statelor lumii intre 1870 si 1914", se intrevede in filigran chipul lui Lenin. Faimoasele cinci trasaturi ale imperialismului formulate de el, chiar daca nu sint expuse ca la carte, pot fi reperate cu usurinta (din nou, se intelege, fara citarea autorului). Dezvoltarea inegala a economiilor capitaliste, concentrarea capitalului, fuziunea capitalului industrial cu cel bancar, exportul de capital, impartirea lumii - substanta argumentatiei este leninista. Nu pretindem ca trasaturile sesizate de Lenin ar fi neadevarate. Dar tot pe la 1900 se petrec in Occident si alte evolutii, nu mai putin semnificative: modernizarea structurilor politice, progrese ale democratiei, ameliorarea generala a conditiilor de viata, adaptari si perfectionari ale sistemului care au scutit partea bogata a lumii de revolutia proletara promisa de Marx. Evolutiile acestea conduc spre Occidentul democratic si prosper de astazi. Lenin, fireste, nu vrea sa ia in seama datele noi ale capitalismului, susceptibile de a anula proiectul comunist. Dar de ce nu le iau in seama autorii manualului? Oare nu putem gindi in spiritul vremii noastre si cu mintea noastra? Fara apel (deghizat) la Lenin si la Stalin, chiar nu se poate in Romania anului 1998?
Daca manualul nu explica ce inseamna comunismul, ne ofera in schimb o "interpretare" a fascismului. "Fascismul a fost curentul de gindire si doctrina cercurilor de dreapta. El a aflat sprijin in rindul micii burghezii, al intelectualilor ratati, de multe ori, al elementelor marginale ale societatii, dezorientate si deziluzionate dupa primul razboi mondial. Principalul scop al statelor fasciste a fost inabusirea libertatilor democratice, pregatirea de a obtine prin forta avantaje economice si politice pe plan extern (agresiunea armata)". (p. 95)
Remarcabila definitie. Observati ca nu se spune nimic despre ideologia fascismului sau a diverselor "fascisme" (fiindca, totusi, fascismul italian, nazimul german, franchismul spaniol si legionarismul romanesc nu sint chiar acelasi lucru). Frazele sint goale de continut, cititorul ramine doar cu impresia ca "nu a fost bine", atita tot. Curent al cercurilor de dreapta? Aici avem de ales intre ignoranta si provocare. In Romania, dreapta se afla acum la guvern. In plan european, liberalii, conservatorii, crestin-democratii se inscriu in acest perimetru. Despre ei este vorba? Sau, poate, despre extrema dreapta (dar scris negru pe alb este "dreapta", nu "extrema dreapta"). Intelectuali ratati? Poate, din inaltimea de unde privesc autorii manualului. Printre ei, Heidegger, Cioran, Eliade... Nu era mai corect sa se explice cum multi dintre intelectualii anilor '30, si ratati, fireste, dar printre ei nu putini mari intelectuali, au fost tentati de mirajul "lumilor noi" (inclusiv in versiunea cealalta, comunista)?
Spatiul nu ne permite sa mergem mai departe. Aproape fiecare fraza invita la o replica. Rezultatul ar fi o lucrare simtitor mai intinsa decit cele 140 de pagini ale manualului in care sint ingramadite, expediate telegrafic, uscate, evacuate de spirit, lipsite de inteles, trei secole si jumatate de istorie. Nimic pentru a explica adecvat conceptele, nimic pentru a stimula gindirea elevilor, nimic pentru a-i apropia de istorie (totul insa pentru a-i indeparta). Insiruiri seci si, din loc in loc, consideratii care nu mai au nimic de a face cu stadiul prezent al tratarii problemelor respective si cu actuala miscare de idei.
La vremuri noi, manuale noi. Este timpul ca invatamintul romanesc sa-si gaseasca noi instrumente de lucru.
Dilema Nr.269, 27 mart.-2 apr. 1998
Zile nationale
|
Zilele īnsemnate cu rosu īn calendar sīnt fie sarbatori religioase, fie nationale. Semnificativa apropiere. Natiunea defineste o religie, cu fondul de credinta si cu ritualurile specifice. Poate cea mai puternica si mai activa dintre religiile secularizate ale epocii moderne. Ca orice religie, īsi are Panteonul ei si datele memorabile, asezate īntr-un sistem de reactualizari periodice, menit sa tina vie flacara credintei si comuniunea credinciosilor. Dupa cum nasterea lui Christos si īnvierea sa sīnt cele doua date fondatoare ale religiei crestine, retraite, prin Biserica, an dupa an, tot asa natiunea īsi legitimeaza functia istorica prin punerea īn evidenta a evenimentelor care, real sau simbolic, stau la originea ei. Fiecare natiune are cīteva semne distinctive care īi rezuma si īi pun īn relief individualitatea: drapelul, imnul national, sarbatoarea nationala si, aparent mai prozaic, dar la fel de simbolic, moneda nationala (recenta abandonare a ultimului dintre ele īn Europa Occidentala ilustreaza, dincolo de motivatiile economice, declinul ideologiilor nationale īn spatiul de civilizatie care le-a propulsat īn istorie). Solutia īntocmirii calendarului national pare la prima vedere simpla: se extrag datele cruciale, iar cea mai importanta si mai īncarcata de sens dintre ele devine sarbatoare nationala. Īn fapt, īnsa, nimeni nu stie cu adevarat (chiar daca toti ne prefacem ca stim) ce este mai important sau mai putin important īntr-o istorie. Istoria reala nu se schimba, dar imaginea ei, multiplele ei imagini se misca fara īncetare īn fata ochilor nostri, fiindca, īn realitate, noi ne miscam... Istoria nu ne spune ce sa alegem din ea, alegem cum ne pricepem si, din cīnd īn cīnd, ne razgīndim si alegem din nou. Statele Unite s-au proclamat la 4 iulie 1776; iata o data greu de contestat. Dar Franta nu s-a inventat la 14 iulie 1789 cīnd a fost luata Bastilia, iar calitatea īn sine a evenimentului poate fi discutata; asa au decis īnsa francezii, si astazi, luarea Bastiliei, īn sens simbolic, a capatat o importanta si o noblete mai mare decīt faptul istoric real. Iar noi de unde pornim? Poate din ziua cīnd legiunile lui Traian au intrat īn Sarmizegetusa? Sau mai dinainte - din pacate nu cunoastem data - din ziua cīnd s-a urcat Burebista pe tron? Tot asa am putea actualiza momentul intrarii lui Mihai Viteazul īn Alba Iulia... De remarcat īnsa ca desi natiunile īsi revendica origini cīt mai vechi, sarbatorile nationale se inspira de regula din evenimente mai apropiate īn timp. Nici italienii nu fac referire la fondarea Romei, ci, mult mai modest, la referendumul din 2 iulie 1946 prin care s-a decis republica, si nici grecii la ceea ce le putea oferi - si le ofera multe - istoria lor antica, oprindu-se la mai recenta declansare a luptei pentru independenta: 25 martie 1821. Germanii au optat pentru data de 3 octombrie, aniversarea reunificarii din 1990... Ne-am lamurit asadar: aniversarile acestea sīnt mai curīnd politice decīt propriu-zis istorice, ele pun īn evidenta evenimente īn care generatiile actuale se regasesc cu usurinta. Marindu-le, adesea, importanta efectiva, absolutizīndu-le. Dar aceasta este conditia oricarui simbol. Nu are rost sa-i cerem sa fie riguros cīntarit stiintific; totul este sa reprezinte ceva fundamental pentru contemporaneitate. Daca toata lumea politizeaza, si romānii au politizat, si cīt se poate de explicit. Dupa 1866 data privilegiata a devenit 10 mai, ziua cīnd Carol I a intrat īn Bucuresti si a depus juramīntul ca domnitor al tarii. Tot 10 mai este si data independentei din 1877. Suprapunerea īn calendar a celor doua momente a dat ceva bataie de cap. Īnca din aprilie 1877 Romānia se afla īn stare de razboi cu Turcia; armata se mobiliza, trupele rusesti aliate strabateau teritoriul tarii, turcii bombardau orasele de pe Dunare... Independenta īnsa īntīrzia. Ea trebuia proclamata la 10 mai, pentru a coincide cu data venirii principelui Carol, cimentīndu-se astfel legaturile simbolice ale dinastiei cu tara. Asa ca "s-a tras de timp", īn ciuda presiunii evenimentelor. Īn sfīrsit, la 9 mai, corpurile legiuitoare au votat motiunea independentei, promulgata solemn de Carol la 10 mai. Osteneala inutila, pare-se. Romānii stiu astazi, bine īnvatati de scoala comunista, ca independenta s-a proclamat la 9 mai; nu īn ziua venirii lui Carol, ci īntr-o zi care corespunde cu īnfrīngerea Germaniei de Armata Rosie īn al doilea razboi mondial (9 mai 1945; Occidentalii au retinut ca data a capitularii 8 mai 1945). Pīna la instaurarea comunismului, sarbatoarea nationala a Romāniei avea sa ramīna 10 mai, cu dubla ei semnificatie. Jocul acesta cu datele poate sa para stupid unui rationalist. Potrivirile, fortuite sau mai degraba aranjate, dau īnsa o greutate sporita faptelor, le confera un sens transcendent, o marca pe care istoria īnsasi ar fi decis parca sa o imprime. Prusia s-a īnaltat la rangul de regat la 18 ianuarie 1701. Tot la 18 ianuarie, īn 1871, s-a proclamat la Versailles, īn Sala Oglinzilor, īntr-o Franta īnfrīnta, Imperiul German. Franta si-a luat revansa la sfīrsitul primului razboi mondial: conferinta |
|
de pace de la Paris si-a deschis lucrarile la 18 ianuarie 1919! 2 decembrie este o data napoleoniana: 2 decembrie 1804, īncoronarea lui Napoleon ca īmparat; 2 decembrie 1805 (si Napoleon a tras o zi-doua de timp), victoria de la Austerlitz; 2 decembrie 1851, lovitura de stat a lui Ludovic-Napoleon Bonaparte; 2 decembrie 1852, īncoronarea lui sub numele de Napoleon al III-lea... Iata cum se īncarca istoria cu semnificatii adīnci! Revenind la Romānia, odata monarhia abolita de comunisti, 10 mai s-a transformat din zi sacra īn zi rau famata. A ramas 9 mai, cu dubla sa semnificatie (1877 si 1945), dar nu ca zi nationala; ea servea īnsa de minune, īn ambele ipostaze, punerii īn evidenta a fratiei de arme romāno-ruse, mai īntīi la Plevna, apoi īn al doilea razboi mondial, dupa 23 august 1944, fireste. Ziua nationala a devenit 23 august, data īnlaturarii regimului Antonescu si īntoarcerii armelor īmpotriva Germaniei. Interpretarea acestui moment s-a dovedit una dintre cele mai īncurcate probleme istorico-politice romānesti. Ce s-a īntīmplat de fapt atunci? Se pare ca s-a īntīmplat aproape orice, īn functie de unghiul din care sīnt privite lucrurile. Īntr-o prima faza, faza fratiei romāno-sovietice, "actul de la 23 august" (i se spunea asa, mai putin angajant), era definit drept "ziua eliberarii Romāniei de catre glorioasa armata sovietica, ziua doborīrii dictaturii fasciste antonesciene de catre fortele patriotice conduse de partid..." (citat din Gheorghe Gheorghiu-Dej). Meritul, asadar, revenea īn primul si īn primul rīnd sovieticilor, apoi "partidului", si deloc altora. Citim īn manualul de istorie al lui Roller: "Īn noaptea de 23 august o formatiune de lupta patriotica care - conform planului de actiune īntocmit de partidul comunist - se afla īn palatul regal, procedeaza la arestarea Antonestilor...". Nostima treaba: acolo, īn palatul regal īsi petreceau īndeobste noptile formatiunile comuniste de lupta? Apoi, pe masura ce partidul comunist romān si Romānia comunista s-au detasat de Moscova, a scazut, īn acelasi ritm, si rolul Moscovei la 23 august 1944. "Insurectia armata antifascista", cum s-a numit un timp, apoi, īn somptuoasa formulare finala, "revolutia de eliberare nationala si sociala, antifascista si antiimperialista" se datora, fireste, comunistilor, dar alaturi de ei, sub conducerea lor, cresteau rīndurile romānilor patrioti, din cele mai diverse categorii. Chiar si partidele burgheze si regele (se zicea de obicei "Palatul", nu regele), au sfīrsit prin a se alatura, din motive egoiste, se īntelege. A fost o revolutie cu adevarat nationala. Partidul - "centru vital al natiunii", cum se autodefinea prin anii '80 - īsi legitima astfel pozitia de exponent suprem al destinului istoric romānesc. Dupa prabusirea comunismului, raspunderea pentru "actul" de la 23 august, socotit acum, mai aproape de adevar, ca o lovitura de stat, a fost transferata regelui Mihai si partidelor istorice. Din aceasta noua perspectiva el apare unora nu ca instaurare a comunismului īn Romānia, ci ca reinstaurare a democratiei! Altii īnsa, dimpotriva, īi reproseaza regelui ca ar fi netezit drumul comunismului; Antonescu, trimis la moarte de comunisti, a ajuns sa fie sustinut astazi de fosti comunisti, care-l acuza pe rege ca l-ar fi sacrificat. Regele devine unealta a comunistilor, iar comunistii nu mai sīnt comunisti. Complicat, nu? Asa este Romānia, complicata... Oricum, 23 august, data compromisa sau īn cel mai bun caz echivoca, nu mai putea sa ramīna sarbatoare nationala. Ideologii neamului trebuiau sa gaseasca altceva. A fost si tentatia alegerii uneia dintre zilele revolutionare din decembrie 1989 (Timisoara, Bucuresti). Pīna la urma, cum se stie, a avut cīstig de cauza 1 decembrie: adunarea de la Alba Iulia din 1918, care a proclamat unirea Transilvaniei cu Romānia. Nu este o data cam prea "nationala" si cu un anume ascutis antimaghiar? Unei asemenea insinuari i s-ar putea raspunde ca momentul ales nu priveste exclusiv o anume provincie, ci reprezinta ultima veriga a īntreitei uniri din 1918: Basarabia, Bucovina, Transilvania, actul final al īntocmirii Romāniei Mari. Dar de ce sfīrsitul si nu īnceputul? S-ar fi putut retine 24 ianuarie, unirea Principatelor: atunci a aparut īn istorie Romānia. Discutie, fireste, pur teoretica. Nu exista un aparat de precizie care sa indice, cu obiectivitate, data cea mai demna de respect din istoria unui popor. Constatam doar, īntr-un interval putin mai larg de un secol, succesiunea a trei zile nationale si chiar, cu referire la acelasi eveniment, schimbari majore de sens. Este ilustrarea instabilitatii romānesti, a drumului nostru serpuit; si imnul national s-a tot schimbat, de la "Traiasca Regele!", la "Īnfratit fi-va vesnic al nostru popor cu poporul sovietic eliberator"... si asa mai departe; despre denumirile strazilor, ce sa mai spunem... Cīnd romānii, timp de o suta de ani, vor reusi sa-si pastreze aceeasi sarbatoare nationala, acelasi imn si nume de strazi neschimbate, atunci cu adevarat va intra si Romānia pe un drum mai sigur al istoriei. Lucian BOIA |
Ne vom desparti de trecut?
|
Nimic nu se explica printr-o singura cauza. Daca Romāniei nu-i merge bine astazi cauzele sīnt multe. Una dintre ele este cu siguranta istoria. Atīt istoria care a fost cīt si istoria pe care o ducem cu noi. Mostenirea grea, mereu invocata, nu este chiar un mit. Nota noastra de plata este īmpovarata de multe, prea multe, greseli recente si oportunitati ratate, dar si de o lunga istorie care ne trage īndarat. Romānia a intrat īn epoca moderna cu o sensibila īntīrziere sau, poate, mai corect spus, venind dintr-o zona de istorie si de civilizatie cu totul alta decīt cea spre care urma sa se īndrepte. De-a lungul unui veac handicapul a fost considerabil redus. Dar i-ar mai fi trebuit Romāniei īnca cel putin doua generatii pentru a ajunge, īn profunzime, la gradul de dezvoltare al Occidentului. Istoria i-a refuzat acest ragaz, aruncīnd-o pe drumul laturalnic si fara iesire al comunismului. Īn plus, fata de universalele lui tare structurale, comunismul romānesc s-a alimentat si din insuficientele autohtone preexistente: o societate incomplet modernizata, cu discrepante īnca puternice de ordin social si cultural. Se explica astfel disparitia aproape completa a unei elite prea subtiri, a traditiei culturale si politice, dezradacinarea si manipularea unor mase dezorientate. Toate tarile au iesit dereglate din comunism, dar nu multe īn asemenea masura ca Romānia. Aruncīndu-i atīta vreme pe romāni dintr-o parte īn alta, istoria le-a dat o formidabila si periculoasa lectie de instabilitate. Īn asemenea conditii, cu greu mai pot fi reperate valori perene. Eficienta ramīne doar capacitatea de a te adapta. Romānii au ajuns astfel sa creada mai mult īn aranjamente decīt īn principii. Lipsa de continuitate si de rigoare, fluiditatea aceasta generalizata, care astazi creeaza atīta nesiguranta, nu sīnt īnscrise, fireste, īn codul genetic al romānilor; tot istoria le-a lasat mostenire. Ar trebui, nu spun īn toate, dar īn foarte multe privinte, sa ne despartim de trecut. Operatia nu este usoara, fiindca toti oamenii si toate societatile sīnt produsul trecutului. Fara vointa de a ne depasi istoria de pīna acum nu vom reusi. Dar avem o asemenea vointa? Dincolo de istoria reala, care ne-a modelat īntr-un anume fel, intervine aici, raportul nostru, astazi, cu trecutul. De ce oare privim mai mult spre trecut decīt spre viitor? Chiar nu ne dam seama ca īn multe privinte gīndim īn termeni de secol XIX, acum cīnd si secolul XX se īncheie? Conceptia noastra despre natiune si despre stat, privitoare la "statul national unitar", la centralizarea administrativa, la autoritate si individ, simbolurile istorice invocate, pīna si orientarea economiei romānesti (atīta cīta mai e), īnca nu s-au desprins de secolul trecut (inclusiv structurile materiale si de comportament comuniste, ele īnsele īn prelungirea unei utopii de secol XIX). O istorie privita din aceasta perspectiva vorbeste mai mult despre unicitatea noastra decīt despre conditia noastra normala de natiune europeana; |
|
ne īnfatiseaza invariabil mai buni decīt altii, cīnd noi nu sīntem de fapt nici mai buni nici mai rai; pune colectivitatea deasupra individului, ceea ce astazi nu mai e de dorit; si le explica pīna la urma pe toate, toate neīmplinirile noastre, printr-o nemaipomenita lipsa de noroc si prin coalizarea tuturor adversitatilor. Chiar asa sa fie - dar nu este chiar asa! - ar trebui sa ignoram o asemenea interpretare, care nu face decīt sa justifice, apelīnd la fatalitate, lipsa de responsabilitate, o stare de demisie colectiva. Desigur, nu de dragul istoriei se petrec toate acestea, ci dintr-o rezistenta la schimbare care īsi cauta, si cautīndu-si īsi gaseste, alibiul īn istorie. Se petrec lucruri aproape de necrezut. La capatul unui deceniu, Parlamentul lasa impresia ca nu a avut suficient timp pentru a dota Romānia cu un sistem legislativ complet si coerent. Īn schimb, parlamentarii si-au gasit timp sa discute pe īndelete un manual de istorie. S-a pus la vot si o motiune de cenzura pe aceeasi tema. Pe cīnd abandonarea legislatiei curente si votarea, paragraf cu paragraf, a istoriei romānilor? Pare prea mult? Niciodata nu e prea mult. Īntr-un judet din Romānia s-a semnalat (si nu este pentru prima data) un trafic cu copii. Reactia prefectului la scandalul declansat īn presa merita retinuta: asemenea cazuri, a precizat el, nu caracterizeaza familia romāneasca (ar fi culmea s-o caracterizeze!); evenimentul cu adevarat important nu ar fi fost acesta, ci... comemorarea a patru sute de ani de la intrarea lui Mihai Viteazul īn Alba Iulia. Incredibil! Romānia este privita cu uluire si indignare pentru tot ce se īntīmpla cu copiii (desigur nu cu majoritatea lor, dar cu destul de multi), īnsa pentru noi ramīne de mai mare actualitate Mihai Viteazul? Vrem sa mergem spre trecut sau spre viitor? Poate vom īncerca, nu sa uitam istoria, dar sa fim ceva mai putin obsedati de ea. Sa ne resemnam: nu avem ce īnvata de la stefan cel Mare si Mihai Viteazul. Nu ne vor īnvata ei cum sa facem astazi economie competitiva, integrare europeana si democratie efectiva. Or, exact asta avem de facut si nu altceva. Nici macar perioada interbelica, relativ apropiata, dar reprezentīnd deja o lume diferita, nu este īn masura sa ne arate drumul. Se va spune īnsa ca, punīnd surdina istoriei, riscam sa fragilizam identitatea nationala. Prea multe iluzii istorice! Natiunea - scria Renan - este un plebiscit de fiecare zi. Inclusiv pe terenul strict national, batalia se va cīstiga sau se va pierde astazi. Coeziunea nationala depinde nu de manualul de istorie, ci de reusita Romāniei. Istoria va continua sa ne īnsoteasca, fara īndoiala. Dar nu ea da tonul, ci prezentul. Problema noastra este sa nu ratam viitorul īn numele unui anume tip de dialog cu trecutul, actual cīndva, dar astazi depasit. Pe la 1830, cīnd s-au angajat īn procesul de modernizare si de occidentalizare, romānii s-au rupt de multe din firele care-i legau de trecut. Generatia aceea a facut Romānia. Pentru a face astazi o Romānie noua, este necesar un nou īnceput. Lucian BOIA |
|
