Afacerile ca joc

Afacerile ca joc

Razboaiele sunt brutale si junglele sunt necivilizate. Masinile sunt in­umane. În plus, chiar nu-si mai aminteste nimeni faptul ca munca si afacerile pot fi placute si generatoare de satisfactii intrinseci? Geof­ferey James subliniaza ca "Electronic Elite", cum numeste el compa­niile high-tech, au avut mari succese pentru ca au facut ca munca salariatilor s&# 24524p156y 259; fie distractiva, desi acestia lucreaza 60, 70 sau chiar 90 de ore pe saptamâna. Abia de curând am început sa ne dam seama de faptul ca oamenii nu muncesc doar ca sa câs­tige, ci si pentru ca munca poate fi în sine atractiva si stimulativa.

Metafora jocului s-a implantat în anii '60, când afacerile n-au mai fost vazute ca o lupta sângeroasa, pe viata si pe moarte, ci mai degraba ca activitate voluntara, excitanta si provocatoare. Imaginea analogica a afacerilor cu sportul si cu jocurile, accentuând "spiritul de echipa", se înrudeste întrucâtva cu metafora razboinica, lipsita însa de vio­lenta acesteia si cu o mai mare atentie fata de interesele reciproc împartasite si fata de regulile de fair play. O consecinta directa a fost comparatia între salariile exorbitante ale granzilor CEO's² din marile corporatii cu câstigurile fabuloase ale superstarurilor din sport, toti fiind recom­pensati pentru "talentele" lor iesite din comun.

Imaginea mai curând benigna a câstigarii unui joc s-a raspândit rapid în societatea noastra mare amatoare de întreceri sportive. Cu siguranta, afacerile nu sunt niste simple jocuri, dar competitia eco­nomica seamana mult cu anumite sporturi populare si se preteaza destul de bine unor comparatii cu întrecerile sportive. În acest context, o larga audienta a avut, dupa cum am aratat în capitolul precedent, si teoria jocurilor ca sursa de modele abstracte ale oricaror forme de competitie si cooperare între indivizi ale caror interese personale sunt cauzal si strategic interconectate. Aplicata în aparare, prognoza votu­rilor sau în justitie, nicaieri teoria jocurilor nu a fost primita cu atâta entuziasm ca în teoria economica si în mediul de afaceri.

Am fi tentati sa spunem: "Ce dragut! Afacerile s-au umanizat! si înca într-un mod recreativ". Însa metafora jocului nu este întrutotul benigna si are la rândul sau destule neajunsuri. În primul rând, repre­zentate ca niste jocuri, afacerile tind sa devina un scop în sine, având doar o legatura accidentala cu productivitatea, utilitatea si prosperitatea generala. A introduce o minge într-un cos sau într-o poarta nu are o valoare intrinseca, ci este o realizare numai într-un joc de basket sau de football. Daca afacerile sunt privite ca niste întreceri sportive, ceea ce conteaza este "scorul" si "victoria", adica înregistrarea contabila a unor profituri cât mai mari, pierzându-se din vedere scopul esential al aface­rilor, anume satisfacerea unor nevoi sociale reale. În realitate, majoritatea oamenilor de afaceri nu considera câtusi de putin acti­vitatea lor ca pe un joc, ci mai degraba ca pe un mijloc de trai si ca pe un mod de afirmare sociala.

Jocurile se mai deosebesc de afaceri si sub un alt aspect impor­tant. La football exista o delimitare clara între jucatori si spectatori, ceea ce nu se întâmpla în cazul afacerilor. Într-o economie de piata cu totii suntem, vrând-nevrând, jucatori. Miza e mult prea mare si pri­veste prea multa lume pentru a considera afacerile un simplu joc. În finante, mai ales, tranzactiile pot parea foarte usor niste jocuri, datorita caracterului abstract al opera­­tiilor financiare. Este nevoie de multa imaginatie, pricepere si atentie pentru a evalua efectele speculatiilor bursiere si ale politicilor fiscale asupra oamenilor în carne si oase. În masura în care activitatile financiare opereaza cu cifre, este foarte usor sa confunzi bilanturile contabile cu o tabela de scor. Atunci când ai însa de-a face cu clientii, iluzia jocului dispare foarte repede. Afacerile devin un simplu joc numai atunci când sunt scoase din contextul lor, când oamenii devin cifre, iar mijloacele devin scopuri.

"Unele dintre cele mai dezastruoase politici corporatiste din ulti­mii ani, spune Solo­mon, pot fi puse pe seama mentalitatii de juca­tor, care îi face pe executivi sa se concen­treze exclusiv asupra 'victoriei', orbindu-i fata de impactul lor asupra celor din afara jocului sau, din chiar acest motiv, asupra coechipierilor. Executivii care, la începutul anilor '90, au concediat salariati fideli si capabili, numai de dragul unor cresteri de scurta durata a actiunilor pe pietele bursiere, s-au aven­turat într-un astfel de joc. Strategii de la Ford, care au cal­culat ca ar fi mai ieftin sa achite daune clientilor care i-ar fi dat în judecata decât sa retraga de pe piata si sa remedieze imperfectul model Pinto³, au facut, de fapt, un astfel de joc. Daca ar fi dat în schimb atentie suferintelor cauzate de decizia lor, cu siguranta n-ar mai fi privit totul ca pe un joc si ar fi adoptat un cu totul alt mod de acti­une" (ibidem, p. 22).

Înca recentul scandal provocat de falimentul neasteptat si dezas­truos al companiei Enron, urmat la scurt timp de prabusirea WorldCom, în SUA, sau falimentul companiei Parmalat din Italia, au demonstrat - ruinând financiar sute de mii de actionari - ca tra­tarea "sportiva" a afacerilor ca jocuri de noroc duce foarte usor la tentatia de a trisa din dorinta oarba de a câstiga potul cel mare.