Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload


loading...



















































Formarea capitalurilor din surse externe

Finante












ALTE DOCUMENTE

Actiune pentru plata chiriei
BANCA MONDIALA
LEASING-UL CA FORMĂ DE FINANŢARE
Caracteristicile, costurile si garantiile aferente creditului de tipul Alpha 4ALL
Actele si formalitatile necesare pentru aprobarea constituirii societatilor bancare
POLITICI MONETARE
BANCA NATIONALA A ROMANIEI
Moralitatea recurgerii la impozite
Banca Centrala Europeana
Datoria externa-concept, indicatori de apreciere


Formarea capitalurilor din surse externe




12.3.1. Crearea si sporirea capitalului social

Constituirea capitalului social reprezinta prima faza de finantare a unei societati comerciale. Capitalul social cunoaste, pe parcursul existentei sale, doua dimensiuni care se regasesc deopotriva, din punct de vedere contabil, în posturile de bilant, astfel: ca substanta materiala si baneasca, se regaseste în activul bilantului, iar sub forma drepturilor si obligatiilor se reflecta din punct de vedere contabil în pasivul bilantului.

Dintre societatile de capital cea mai raspândita, si la care vom face referire în continuare este societatea pe actiuni, care se caracterizeaza prin faptul ca responsabilitatea actionarilor este limitata la suma participarii lor la capitalul social. Acesta este divizat în actiuni, care sunt titluri liber negociabile si se elibereaza în schimbul unui aport de numerar sau în cazul încorporarii unor rezerve la capitalul social. Astfel, la înfiintarea societatii, capitalul este reprezentat de capitalul social si este egal ca marime cu produsul dintre numarul de actiuni în care este divizat si valoarea nominala a acestora.

Cresterile de capital reprezinta un mijloc de finantare prin fonduri proprii, ca si autofinantarea. Deosebirea consta în faptul ca în timp ce autofinantarea este, practic, o finantare interna, realizata prin efortul propriu al firmei, respectiv capitalizarea unei parti a beneficiului, cresterea de capital reprezinta o finantare externa, prin fonduri proprii aduse din afara societatii, de catre actionari. Putem afirma astfel ca cresterile de capital se aseamana cu finantarea prin îndatorare, care este tot o finantare externa.

Operatiunea de crestere a capitalului social se poate realiza fie prin noi aporturi în numerar sau în natura ale actionarilor, fie prin încorporarea rezervelor sau conversiunea datoriilor. Pentru finantarea investitiilor intereseaza numai subscrierea de noi aporturi care determina cresterea efectiva a capitalului social, celelalte nefiind altceva decât conversii ale posturilor de pasiv, fara a determina cresterea surselor de finantare, deci fara ca firmele sa-si sporeasca lichiditatile. Cresterea de capital prin încorporarea rezervelor, a primelor de emisiune si a profiturilor nerepartizate, nu aduce un aport nou, ci da posibilitatea atribuirii gratuite de actiuni noi sau de crestere a valorii nominale a actiunilor vechi.

Majorarea capitalului social are diferite avantaje si dezavantaje. Printre avantaje, se numara faptul ca aceasta majorare poate solutiona o criza de fonduri existenta; poate diminua corespunzator riscul de firma; un capital social mai mare propaga o imagine mai buna firmei. Ca un dezavantaj însa, mentionam faptul ca majorarea capitalului social schimba, de regula, raportul de forte în managementul firmei.

Cresteri de capital prin noi aporturi în numerar

Majorari de capital prin noi aporturi în numerar se realizeaza fie prin emisiunea de actiuni noi sau prin majorarea valorii nominale a actiunilor existente. A doua alternativa este mai rar practicata.

Asa cum am mentionat mai sus, prin majorarile de capital societatile comerciale îsi sporesc mijloacele banesti, deci au loc cresteri de fluxuri financiare, spre deosebire de majorarile de capital prin încorporarea rezervelor si conversia datoriilor care nu aduc noi mijloace banesti pentru firma.

Daca vom lua în considerare cel putin urmatoarele considerente, vom afla de ce majorarile de capital prin noi aporturi în numerar sunt benefice pentru firma:

rezolva problema lipsei de disponibilitati la un moment dat;

permite firmei sa-si dezvolte activitatea pentru a face fata concurentei;

permite societatii comerciale sa-si îmbunatateasca echilibrul financiar prin noile lichiditati aduse de actionari.

Atunci când are loc o crestere a capitalului prin aport în numerar, firma realizeaza o crestere a disponibilitatilor sale monetare. Aceasta operatie se reflecta în bilant printr-o crestere a postului "capital social" si concomitent a postului "disponibilitati". Astfel, are loc o întarire a echilibrului financiar prin cresterea fondului de rulment ca urmare a cresterii capitalurilor permanente, în timp ce imobilizarile ramân nemodificate. Însa aceasta ameliorare a echilibrului financiar este tranzitorie, deoarece fondurile obtinute prin aporturi de numerar sunt imediat investite si în active imobilizate. Se poate afirma în consecinta ca o crestere a capitalului, prin aport în numerar, nu modifica echilibrul financiar al firmei. Însa în cazul aportului în natura de noi capitaluri sub forma unor active imobilizate, proces pe care îl vom detalia putin mai târziu, fondul de rulment ramâne initial nemodificat, ceea ce nu înseamna ca nu va trebui majorat mai târziu, corespunzator cresterii activelor imobilizate.

Interesul detinatorilor de fonduri de a subscrie la cresterea capitalului unei societati este motivata de politica dividendelor si de pozitia pe piata a societatii respective. Aceasta sursa de finantare mobilizeaza capitaluri suplimentare, pe o perioada nedeterminata, nefiind rambursabile la scadenta. Detinatorii de capitaluri doresc sa investeasca într-o firma, în principal, din urmatoarele considerente:

pot obtine o remuneratie (respectiv dividendul) mai mare decât daca ar plasa capitalurile în alte societati (banci, fonduri de investitii etc) sau în alte sectoare ale economiei;

pot dobândi o anumita putere în managementul firmei prin actiunile cumparate.

Actiunea este un titlu de valoare, un titlu financiar, reprezentând o parte din capitalul social al firmei, din patrimoniul firrnei, purtând astfel denumirea si de titlu de proprietate. Actiunea este un titlu de participatie care confera detinatorului calitatea de coproprietar, dându-i dreptul la distribuirea beneficiilor sub forma de dividende. Actiunea este un titlu de coproprietate fara valoare garantata în sensul ca, în caz de lichidare, actionarii vor fi despagubiti din ceea ce ramâne, dupa achitarea tuturor creditorilor, ceea ce nu înseamna ca nu pot primi si în plus fata de valoarea nominala a actiunilor detinute. Pentru actionar titlul dobândit reprezinta o investitie financiara a carei rentabilitate este determinata de dividendele ce vor fi distribuite, dar si de plusul (sau minusul) de valoare ce se va obtine la vânzarea titlului.

Punerea în vânzare a actiunilor se face, de regula, prin subscriptie, care poate fi publica (deschisa), când au acces la cumparare toti detinatorii de capitaluri, si închisa, când accesul este limitat, în functiile de interesele ofertantului. Subscriptia se face pe piata de capitaluri, pe care se întâlnesc deci oferta si cererea. Emiterea de actiuni, adica oferta, este reprezentata în toate cazurile de catre detinatorii de patrimonii care au nevoie de capitaluri. Cererea poate veni de la detinatorii de capitaluri, atât persoane fizice, cât si juridice, care au calitatea de investitori potentiali, doritori de a subscrie în cadrul emisiunii de actiuni. Un semn ca firma si afacerea sunt credibile este atunci când subscrierea este masiva si volumul emisiunii se acopera în timp scurt, si invers. Ceea ce atrage însa cu adevarat investitorul este calitatea afacerii (seriozitatea, profitabilitatea, riscul redus, calitatea managementului, dividendul), iar dividendul ramâne, asa cum s-a aratat, unul dintre mijloacele esentiale pentru atragerea detinatorilor de capitaluri. Este necesar astfel ca firma sa-si elaboreze o politica a dividendelor, care sa fie tratata ca una dintre optiunile strategice majore ale firmei, prin care sa se realizeze echilibrul optim între cerintele financiare actuale si de perspectiva ale firmei.

Revenind la modul concret de punere în vânzare a actiunilor, adica subscriptia publica, se poate spune ca aceasta are o importanta deosebita pentru firma, fiind necesar sa fie pregatita cu maxim de seriozitate, întrucât orice eroare poate afecta direct si grav imaginea si credibilitatea firmei. Documentatia pentru oferta are ca principal rol acela de a convinge pe detinatorii de capitaluri sa investeasca în firma. Astfel, se doreste propagarea unei imagini credibile a firmei iar documentatia trebuie sa contina diferite elemente informationale, inclusiv pe cele necesare demonstrarii ca emisiunea s-a facut cu respectarea prevederilor legale :

principalii indicatori de performanta ai firmei si afacerii (CA, cost, profit, valoare adaugata etc);

demonstratii privind stabilitatea, sansele de dezvoltare a firmei, comparatii favorabile etc;

elemente reale si convingatoare din ultimul bilant contabil si din contul de profit si pierdere;

elemente de sustinere din raportul cenzorilor;

dividendele acordate în ultimii ani;

eventuale obligatiuni vândute si nerascumparate;

elemente sustinatoare din hotarârea AGA privind emisiunea respectiva;

felul actiunilor etc.

Revenind la actiuni, emisiunea lor se poate face pe piata primara sau secundara de capitaluri. Actiunile care se emit au o tipologie variata, din care mentionam câteva criterii de clasificare si tipuri de actiuni.

Dupa drepturile pe care le confera actionarilor, actiunile se grupeaza în ordinare (cu drepturi egale pentru toti) si preferentiale (sau privilegiate) (de ex. cu dividend fix).

Actiunile ordinare (comune) se caracterizeaza prin dreptul de vot, dreptul de a primi restuiri în caz de lichidare judiciara si dreptul de a primi restul de dividende când toate celelalte privilegii de dividend au fost satisfacute.

Actiunile privilegiate sunt acelea fara dreptul de vot. Pentru ca o societate sa poata emite actiuni privilegiate este necesar sa fi realizat beneficii în ultimele exercitii financiare. Actiunile privilegiate trebuie descrise amanuntit, tocmai pentru ca poate exista o mare varietate de privilegii; spre deosebire de actiunile ordinare, actiunile privilegiate desemneaza precis   natura drepturilor atasate. Actiunile preferentiale au drepturi înaintea actiunilor comune, dar în urma tuturor obligatiunilor. Preferinta relativa fata de actiunile comune poate fi un drept prioritar la împartirea profitului, un drept prioritar la active în caz de lichidare sau o pozitie preferentiala, atât în privinta profiturilor, cât si în privinta activelor. Dividendul (în general) fix indica faptul ca actiunile preferentiale ar avea acelasi regim cu obligatiunile. Însa platile detinatorilor de actiuni preferentiale pot fi limitate ca suma daca dividendele « preferentiale » nu au fost realizate. În acest caz, actiunile preferentiale sunt similare actiunilor comune, neplata dividendului stipulat nefiind o nerespectare a unei obligatii de plata, asa cum este neplata dobânzii obligatiunilor.

Dupa apartenenta, dar si forma acestora, actiunile pot fi nominative sau la purtator. Primele au înscris numele proprietarului pe fata titlului si nu pot fi transmise decât cu reînscrierea lor în registrul actionarilor, existent la sediul societatii comerciale. Secundele nu mentioneaza nici un nume si pot fi transmise din mâna în mâna fara nici un fel de formalitate, la ele având acces toti cei care doresc sa cumpere. În prezent, formele nominative si la purtator se pastreaza, însa ca urmare a dematerializarii titlurilor de valori mobiliare, ele fac doar obiectul unor înscrieri în conturile societatilor emitente sau ale proprietarilor lor.

Dupa alte criterii, pot fi actiuni cu valoare sau fara valoare (valoarea nominala este rezultatul împartirii capitalului social la numarul de actiuni, iar valoarea reala o stabileste piata de capital, deci înscrierea valorii nominale pe actiune nu este relevanta).



La actiunile cu valoare nominala, aceasta este suma minima pe care trebuie s-o plateasca un actionar. Sub acest pret, societatea comerciala nu poate vinde actiunile, ca un mijloc de a asigura protectia averii actionarilor. La valoarea nominala se calculeaza si remuneratia capitalului (dividendele). Valoarea nominala reprezinta minimul cu care se poate vinde o actiune si, totodata, maximul cu care se poate spori capitalul social.

Actiunile fara valoare nominala nu au înscrisa pe titlu nici un fel de valoare. Cu prilejul negocierii se stabileste valoarea lor, urmând ca întreaga suma obtinuta sa se mobilizeze la capitalul social.

Valoarea reala a actiunilor este aceea cu care se vând si se cumpara actiunile si poate fi valoarea bursiera, pentru societatile cotate la bursa, sau valoarea intrinseca, contabila, pentru actiunile necotate. Cursul actiunilor la bursa, sub sau peste valoarea nominala, cunoaste fluctuatii în functie de rezultatele financiare ale societatii sau de unii factori subiectivi. Astfel, nu exista o valoare de schimb obiectiva a unei actiuni, vânzarea - cumpararea efectuându-se în functie de cerere si oferta, dupa o estimare subiectiva pe piata valorilor mobiliare.

Tot la categoria clasificarii dupa alte criterii, alaturi de actiunile cu valoare sau fara valoare nominala, putem include si actiunile gratuite, folosite pentru atragerea de investitori, si pe cele populare, pentru incitarea cerereii.

Dupa natura aportului de capital, vânzarea actiunilor poate ocaziona un aport în numerar sau în natura pentru patrimoniul societatii comerciale. Aportul de numerar adus de actionari poate fi completat cu incorporarea rezervelor sau capitalizarea unei parti din beneficiu, în timp ce aportul în natura se materializeaza în cladiri, instalatii, mijloace de transport, licente, marci etc.

Dupa dreptul de vot, actiunile pot fi cu un singur vot sau cu doua voturi. Dreptul la doua voturi poate fi conferit proprietarului numai de actiunile detinute mai mult de 2 ani.

Drepturile pe care le au, în general, detinatorii de actiuni, sunt urmatoarele:

dreptul de a participa la managementul firmei, în special la luarea deciziilor de dezvoltare a firmei, de divizare sau lichidare si la cele privind repartizarea profitului si dividendelor ;

dreptul de remunerare a actiunii, care devine activ numai dupa ce contravaloarea actiunii a fost varsata, iar drepturile se calculeaza numai pentru perioada în care firma s-a folosit de capitalul respectiv ;

dreptul de participare la majorarea capitalului social al firmei, fapt ce se refera la urmatoarele aspecte: actionarii sa aiba posibilitatea de a opta primii la actiunile noi oferite de firma, într-un anumit termen; sa poata participa la majorarea capitalului social prin încorporarea profitului în actiuni noi, sau prin majorarea valorii celor vechi etc.;

dreptul de conversiune da posibilitatea de a schimba o actiune detinuta, contra unei alte actiuni, cu alte caracteristici sau cu alt titlu emis de aceeasi societate. Pentru realizarea conversiunii, este necesar ca trasaturile celor doua tipuri de actiuni ce urmeaza a se schimba sa fie clar si precis formulate, inclusiv precizarea perioadei când se pot opera asemenea schimburi ;

dreptul de rascumparare constituie o derogare de la regula generala conform careia capitalul social este permanent, ca nu poate fi retras de catre actionari. Acest drept da posibilitate firmei sa-si rascumpere unele actiuni, eliminând pe detinatorii lor ca proprietari. Perioada în care se poate efectua rascumpararea trebuie sa fie specificata pe actiunile respective. De asemenea, trebuie precizate pretul de rascumparare si cine are initiativa rascumpararii: societatea comerciala sau actionarul. Daca privilegiul apartine actionarului, rascumpararea se poate face numai daca operatiunea nu pune în pericol lichiditatea financiara a societatii si numai dupa ce s-au platit toate dividendele retinute aferente acestor actiuni care au privilegiul de rascumparare Tehnica emiterii actiunilor

Atunci când are loc o suplimentare a capitalului social prin emiterea de actiuni noi si prin punerea lor în vânzare, se realizeaza un aport de noi capitaluri pentru firma. Capitalul va trebui suplimentat la numarul de actiuni emise înmultit cu pretul de emisiune. Pretul de emisiune va trebui sa fie mai mic decât cursul vechilor actiuni pentru a se asigura succesul operatiunii de subscriere (daca pretul de emisiune ar fi mai mare decât cursul actiunilor vechi, nimeni nu ar cumpara noile actiuni, întrucât ar putea procura de pe piata actiuni la un pret mai scazut). Pretul de emisiune, fiind pretul la care se vând noile actiuni, trebuie stabilit între valoarea nominala si cursul vechi.

Raportul dintre pretul de emisiune si cursul vechi trebuie sa tina seama de mai multe variabile: rata cresterii dividendelor, valoarea absoluta a dividendelor pe o actiune, raportul curs mediu / valoarea nominala a actiunilor vechi, precum si de suma totala a emisiunii.

Diferenta dintre pretul de emisiune si valoarea nominala se concretizeaza în prima de emisiune, care aduce avantaje financiare firmei. Este folosita pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de emisiune si este o rezerva în pasivul bilantier alaturi de capitalul social sau se încorporeaza în acesta printr-o noua crestere de capital.

Tehnic, pentru realizarea cresterii capitalului în numerar exista doua posibilitati: cresterea valorii nominale a vechilor actiuni sau emiterea de noi actiuni.

Cresterea valorii nominale a vechilor actiuni presupune apelul la actionarii existenti si acordul lor de a suplini cu fonduri capitalul social. Acest procedeu este greu de realizat, atât datorita dispersiei actionarilor în teritoriu, cât si necesitatii convingerii lor sa aduca noi capitaluri. De aceea, cel mai des procedeu este emiterea de noi actiuni.

Pentru a nu pierde vechii actionari ca urmare a emisiunii de noi actiuni, s-a realizat dreptul preferential de subscriere (DS) pe ca îl dobândesc vechii actionari. Cu alte cuvinte, doar actionarii vechi sunt autorizati sa cumpere actiuni noi la valoarea egala cu pretul de emisiune, într-un numar proportional cu numarul de actiuni detinut deja. Persoana care nu este actionar si doreste sa cumpere actiuni din noua emisiune va trebui, mai întâi, sa-si cumpere drepturile preferentiale de subscriere corespunzator titlurilor dorite si apoi sa verse firmei emitente pretul de emisiune al respectivelor actiuni.

Diferenta între valoarea de piata înainte de cresterea de capital si valoarea dupa crestere este dreptul de subscriere si este de fapt pierderea de valoare a actiunii vechi cu care trebuie recompensat detinatorul acesteia pentru a nu fi afectat de suplimentarea capitalului social.

Dreptul preferential de subscriere este egal astfel cu diferenta dintre cursul vechi al actiunilor si noua valoare bursiera capatata dupa efectuarea emisiunii, adica cu suma pe care, teoretic, o pierde vechiul actionar pentru fiecare actiune veche detinuta.

Notând cu :

DS = dreptul preferential de subscriere ;

N = numarul actiunilor vechi ;

n = numarul actiunilor noi;

C = cursul actiunii vechi;

P = pretul de emisiune (VN < P < curs).

Daca vechiul actionar nu doreste sa cumpere noi actiuni din cauza ca nu are sumele necesare subscrierii sau aceasta nu prezinta importanta pentru el, îsi poate vinde dreptul preferential de subscriere altor viitori investitori, compensându-si pierderea de capital suportata ca urmare a reducerii cursului bursier al actiunilor; dimpotriva, daca operatia prezinta interes sau intentioneaza sa-si sporeasca influenta în cadrul firmei, actionarul îsi va exercita dreptul preferential de subscriere.

Pentru a intra în posesia unei actiuni noi, un actionar nou va plati societatii emitente valoarea de emisiune si va cumpara de la un actionar vechi un numar de drepturi de subscriere (nDS) egal cu raportul dintre numarul total de actiuni vechi si numarul total de actiuni noi :

Teoretic, dreptul preferential de subscriere se vinde împreuna cu actiunea veche, adica este lipit sau atasat de ea. În realitate, de la începutul perioadei de subscriere pentru actiunile noi, dreptul preferential de subscriere devine autonom, este detasat si negociat pe o piata separata, piata drepturilor de subscriere. "Desprinderea" dreptului de subscriere de actiune determina o scadere a cursului actiunii. Orice potential investitor în actiunile firmei considerate are doua optiuni: fie sa cumpere actiuni vechi fara dreptul preferential atasat, fie sa cumpere dreptul de subscriere si apoi sa achite pretul de emisiune corespunzator actiunilor noi.

Atunci când are loc sporirea numarului de actiuni prin emisiunea de noi actiuni de catre o firma, pot aparea unele riscuri pentru actionari: riscul de pierdere si riscul de putere[2] . În cazul în care dupa efectuarea emisiunii beneficiul total al firmei nu creste, apare riscul de micsorare a dividendului pe actiune pentru actionari. Suma obtinuta de actionari este aceeasi, numai ca randamentul pe actiuni scade, determinat de cresterea numarului actiunilor.

Vechii actionari care nu cumpara actiuni noi în virtutea dreptului preferential de subscriere îsi slabesc puterea de influenta (dreptul de vot) asupra firmei, corespunzator scaderii relative a numarului actiunilor pe care le detin. Acest risc se considera doar în cazul marilor actionari care doresc sa-si exercite dreptul de decizie în treburile firmei, întrucât oricum micii actionari nu au nici o influenta în luarea acestor decizii.

Cresteri de capital prin noi aporturi în natura

Aceasta operatiune constituie o operatie indirecta de finantare prin aportul în active care permite marirea mijloacelor de productie. Ea nu invoca aporturi monetare suplimentare firmelor, astfel nu modifica în mod sensibil situatia financiara a societatii. De asemenea, cresterea de capital prin aport în natura poate fi efectuata si când capitalul vechi nu este în întregime liber.

În cazul unor aporturi în natura, adunarea generala extraordinara a societatilor în cauza va trebui sa numeasca unul sau mai multi experti pentru evaluarea acestor aporturi (conform Legii nr. 31/1990, art. 210), întrucât aceasta este o operatie extrem de delicata. Numarul actiunilor create este egal cu raportul dintre valoarea aporturilor si valoarea nominala a actiunilor în afara de prima de emisiune. De exemplu, în Franta, actiunile dobândite prin aporturi în natura nu sunt negociabile decât dupa doi ani de la înscrierea în Registrul de Comert ce constata cresterea de capital. Aceasta masura de prudenta are drept obiect evitarea speculatiilor din partea aportantilor, mai ales daca titlurile sunt cotate la bursa. Potrivit legislatiei din tara noastra, la constituirea societatilor pe actiuni si a celor în comandita pe actiuni, "actiunile ce reprezinta alte aporturi decât în numerar vor trebui acoperite integral". De asemenea, se are în vedere ca la optiunea de crestere a capitalului prin aport în natura, adunarea extraordinara sa numeasca unul sau mai multi experti. Pe baza raportului de expertiza, adunarea extraordinara, convocata din nou, va hotarî cresterea capitalului .

12.3.2. Surse externe împrumutate pe termen mediu si lung

Împrumuturile din emisiuni de obligatiuni denumite si credite obligatare reprezinta datorii pe termen lung, create prin vânzarea de titluri de credit, negociate catre public. Firma care emite astfel de titluri se angajeaza sa ramburseze la termen sau esalonat ratele scadente si sa plateasca o dobânda sub forma cupoanelor atasate titlurilor de credit.

Obligatiunile sunt titluri de valoare, negociabile, reprezentând un drept de creanta asupra capitalurilor împrumutate unei societati. De obicei, aceste împrumuturi au un cost de procurare mai mic decât subscrierile la capitalul social si nu afecteaza dreptul de proprietate al actionarilor. Obligatiunile dau doar dreptul la rascumparare si la remunerare, deci detinatorii nu pot interveni în managementul unitatii emitente. Decizia privind emisiunea de obligatiuni apartine Adunarii Generale a Actionarilor si se realizeaza prin institutii care actioneaza ca intermediar (societatile de valori mobiliare), în nume propriu sau ca garant al emisiunii. În momentul emisiunii, societatea emitenta poate furniza garantii (ipoteci, cautiuni, amanetarea fondului de comert etc), care trebuie sa fie publicate într-un act special înaintea subscriptiei. Punerea în circulatie a obligatiunilor se face prin cele doua variante de emisiune: emisiune publica si emisiune închisa.



Marimea împrumutului obligatar se stabileste în functie de necesitatile de finantare, valoarea de emisiune a unei obligatiuni putând fi egala cu valoarea nominala (la paritate, atunci când cererea de pe piata se echilibreaza cu oferta), sau mai mica (subpari, când oferta de pe piata este neacoperitoare), ceea ce le face mai atractive, mai rar obligatiunile emitându-se la o valoare mai mare decât valoarea nominala (suprapari, atunci când cererea de pe piata este mai mare decât oferta).

Diferenta între valoarea de emisiune si valoarea nominala este prima de emisiune, iar diferenta între valoarea rambursata (mai mare) si valoarea de emisiune este prima de rambursare.

Prospectul sau documentatia pentru emisiune are rolul de a convinge detinatorii de capitaluri sa investeasca în obligatiunile emitentului. Un împrumut obligatar este caracterizat printr-o serie de elemente: denumirea societatii emitente, marimea împrumutului, numarul de titluri emise, valoarea nominala, pretul de emisiune, valoarea de rambursare, durata de viata a împrumutului, data de subscriere, rata dobânzii nominala, modul de calcul al dobânzii, conditiile de amortizare si clauza de rascumparare anticipata. Emisiunea nu poate depasi o patrime din patrimoniul emitentului.

Rambursarea unui împrumut obligatar se poate face în mai multe modalitati:

prin amortizari constante si anuitati variabile - rambursarea se face prin transe egale de împrumut;

prin anuitati constante si amortizari variabile - pentru a avea anuitati constante este necesar ca rambursarile împrumutului sa varieze crescator si compensator cu variatia descrescatoare a dobânzii;

integral la scadenta - este metoda cel mai des utilizata desi are costul cel mai ridicat, dobânda calculându-se de fiecare data când se plateste, la toata valoarea împrumutului. Pentru societatea împrumutata, prezinta avantajul dispunerii de capitalul împrumutat pe toata perioada de acordare a acestuia. Insa, compania capitalizeaza acumularea bruta realizata din exploatarea investitiei;

prin vânzare la Bursa de Valori - este interesanta pentru societatea împrumutata atunci când cursul bursier al obligatiunilor este inferior valorii de rambursat. Exista însa, în multe tari, limite legale privind numarul de obligatiuni rascumparate. O alta modalitate este conversia în actiuni, la scadenta emisiunii de obligatiuni.

Tipurile de obligatiuni care se tranzactioneaza sunt:

indexate, care reprezinta titluri de creanta pentru care dobânda si/sau valoarea de rambursare sunt indexate în functie de evolutia unui element sau indice fixat înca de la emisiunea lor (un indice bursier, pretul unui bun - aur, pret kw/ora, cifra de afaceri a întreprinderii emitente etc);

convertibile în actiuni, care pot fi preschimbate în actiuni de posesorul lor într-un raport de preschimbare fixat. Emisiunea acestor obligatiuni echivaleaza cu o crestere a capitalului propriu amânata, la un curs mai ridicat decât acela care ar fi fost realizat printr-o crestere directa;

convertibile în bani, în alte conditii decât rascumpararea si remunerarea obisnuita;

participante, la care, pe lânga dobânda, se acorda si un stimulent, proportional cu profitul obtinut;

cu indice variabil, obligatiuni la care cuponul fixat este egal cu rata de referinta corectata cu o marja aditiva sau multiplicativa;

cu "cupon zero", care produce dobânda, dar ea este capitalizata si varsata odata cu capitalul la sfârsitul contractului.

Împrumuturile bancare pe termen mediu si lung

Bancile au satisfacut un numar mare de credite ale tuturor ramurilor economiei nationale: industrie, constructii, transporturi, comert, servicii, agricultura.

Creditul este conceput din punct de vedere al clientului ca sursa de finantare necesara desfasurarii, continuarii, dezvoltarii sau restructurarii activitatii acestuia, iar pentru banca, ca un plasament cu risc asumat în vederea obtinerii unui profit corespunzator.

Procesul de acordare a creditului se bazeaza pe metoda analizei financiare complexe a celui ce contracteaza împrumuturi de la banca, care da posibilitatea interpretarii cât mai reale a datelor în evolutia lor, alaturi de metodele si tehnicile de analiza previzionala a prognozei fluxurilor de numerar, a capacitatii de rambursare a creditelor.

Organizarea activitatii de creditare într-un departament de credite si în cadrul directiilor pe ramuri economice faciliteaza specializarea în aceste ramuri si urmarirea corespunzatoare a evolutiei creditelor acordate pâna la rambursare.

Strategia bancii în domeniul creditarii este strâns legata de strategia în domeniul clientilor, care clasifica piata în 3 segmente diferite, cu cerinte si nevoi diferite. Banca si angajatii proprii îsi adopta pozitia si modalitatile de lucru în functie de specificul acestor segmente.

Din punct de vedere al creditarii, primele doua segmente sunt implicate activ în procesul de solicitare de împrumuturi: clientii strategici si companiile internationale mari si apoi clientii, societati comerciale de orice fel cu capital de stat, mixt sau privat.

În ceea ce priveste cea de a treia categorie de clienti, persoanele fizice, banca acorda si în prezent în cadrul categoriei generale a creditului de consum unele categorii de credite, având o extensie mare.

Cererea de credit este analizata de comisia de aprobare a creditelor care are în vedere urmatoarele:

1. situatia conjuncturala si a tendintelor acesteia: aspecte de instabilitate economica, evolutia procesului inflationist, situatia (stadiul) blocajului financiar;

2. situatia economico-finaciara a firmei, astfel cum rezulta din documentele contabile anexate la cererea de credit;

3. planul de afaceri, din a carui analiza reies o serie de aspecte asupra carora comisia de aprobare a creditelor din banca urmeaza sa traga concluziile asupra:

obiectului de activitate si a modului de realizare a acestuia precum si a conditiilor de realizare a activitatii în viitor;

politicii în domeniul preturilor (actuala si în perioada urmatoare);

aspectelor privind organizarea si calitatea managementului;

indicatorilor de analiza financiara: gradul de lichiditate, de solvabilitate, rentabilitate, fluxurile de numerar, riscurile;

pozitiei firmei pe segmentul de piata respectiv, realizari si posibilitati;

concluzii, propuneri si strategia adoptata de conducerea firmei.

Toate aceste elemente contribuie la cunoasterea clientului solicitator de credit, la care se adauga informatiile culese de banca referitoare la bonitatea acestuia si care vor contribui în final la aprobarea sau neaprobarea creditului.

4. garantiile oferite de societate pentru acordarea creditului;

5. daca scopul în care va fi utilizat creditul este realizabil.

Cea mai concludenta modalitate de studiere a activitatii agentilor economici este analiza situatiei financiare, care înseamna a pune un diagnostic general privind sanatatea unei firme. Culegerea datelor necesare elaborarii acestui tip de analiza se face din documentele de baza ale unei societati.

Bilantul contabil reprezinta principala sursa de informare despre starea firmei. El reflecta miscarile de valori prin care se asigura desfasurarea unui ciclu de productie, punând fata în fata activul si pasivul.

Contul de profit si pierdere permite cunoasterea starii firmei la sfârsitul exercitiului financiar, pornind de la cifra de afaceri înregistrata si de variatia stocurilor, a structurii pretului de cost si formarii beneficiului si pierderilor anuale.

Bugetele de trezorerie prezinta o importanta deosebita, regrupând previziunile de resurse si plati de trezorerie, bazându-se pe calcule specifice privind durata creditelor necesare sau plasamentele posibile. Astfel, bugetele de trezorerie se bazeaza pe previzionarea cash-flow-ului, necesar pentru stabilirea posibilitatii de rambursare a împrumuturilor.

Analiza manageriala urmareste:

Ca activitatea economica a firmei solicitatoare sa nu prezinte riscuri majore în perioada de utilizare a creditului.

Metodele de marketing aplicate; competivitatea produselor si stabilitea segmentelor de piata cucerite.

Conditii de munca, asigurarea cu forta de munca calificata, cu materii prime si materiale.

Analiza calitatii manageriale a conducatorilor firmei.



Analiza performantelor economico-financiare: pentru a descrie performanta unei firme, este reprezentativa analiza unei perioade de câtiva ani, evidentiind rezultatele financiare nu numai prin cuantumul lor, cât si prin tendinta surprinsa în rezultate.

Indicatorii utilizati în analiza agentilor economici, sunt: lichiditatea, solvabilitatea, rentabilitatea, indicatorii de echilibru.

Indicatorii de lichiditate comensureaza la un moment dat posibilitatile agentului economic de a-si acoperi toate obligatiile într-un termen cât mai scurt si se calculeaza ca lichiditate imediata-absoluta si relativa si lichiditatea la o anumita data viitoare.

Indicatorii de solvabilitate reprezinta gradul în care agentii economici pot face fata obligatiilor de plata, îndeosebi din surse proprii, si se exprima prin solvabilitate patrimoniala, calculata ca raport între capitalul propriu si totalul pasivului din bilantul contabil al agentului economic.

Indicatorii de rentabilitate reflecta eficienta activitatii desfasurate de un agent economic în sensul capacitatii acestuia de a obtine profit din activitatile desfasurate.

Indicatorii de echilibru arata limita pâna la care agentul economic este finantat din alte surse decât fondurile sale proprii si se exprima prin indicatori de îndatorare: raportul între platile exigibile si activele patrimoniale totale.

Pentru sintetizarea acestor indicatori, bancile sunt cele mai avansate între entitatile economice care utilizeaza metoda « scoring ».

Pe baza calculelor care se efectueaza si a grilelor bancii se acorda un punctaj în functie de care firma solicitatoare este catalogata în una din cele 5 categorii. Firmele de categoria A au prioritate în acordarea creditelor, deoarece sunt firme cu activitate economica rentabila, care îsi pot rambursa creditele, iar cele din categoria B sunt cele cu activitate economica buna în prezent, dar în perspectiva pot aparea aspecte negative. Firmele din categoriile C, D, E, nu sunt admise la procesul de creditare, deoarece au o activitate slaba, ele neputând sa justifice rambursarea creditelor.

Finantarea prin leasing

Leasingul s-a afirmat în ultimele decenii - îndeosebi în SUA si statele Europei Occidentale - ca metoda de finantare pe termen mediu si lung si prin aceasta, ca factor de promovare a vânzarilor, în particular a exporturilor.

În esenta, leasingul este o forma de închiriere realizata de societati financiare specializate (societati de leasing) a unor bunuri de echipament catre firme (beneficiari) care nu dispun de fonduri proprii ori nu pot sau nu doresc sa recurga la credite bancare pentru cumpararea acestora de la producatori. Leasingul s-a dovedit a fi cel mai eficient mijloc de finantare a investitiilor productive, oferind un plus de siguranta detinatorilor de capital. Statele au încurajat finantarile prin intermediul leasingului a unor investitii de interes general. Astfel, unele proiecte ale statului pot fi finantate prin intermediul leasingului public. Nu în ultimul rând, leasingul combinat cu facilitatile fiscale adecvate, poate fi un mijloc eficient de dezvoltare a regiunilor subdezvoltate .

Leasing-ul este, asadar, o forma speciala de închiriere a bunurilor mobile sau imobiliare, prin care beneficiarul detine toate drepturile ce reies din detinerea bunului, mai putin dreptul de proprietate. În schimbul acestor avantaje pe care le primeste, beneficiarul leasing-ului plateste o rata de leasing care este formata dintr-o cota parte a valorii bunului, o dobânda pe care proprietarul (de cele mai multe ori o societate de leasing ca intermediar financiar) o plateste finantatorului (de obicei o banca), primele de asigurare si comisionul societatii de leasing.

Leasingul ofera utilizatorilor o serie de avantaje si anume :

avantaje fiscale, ratele de leasing fiind considerate cheltuieli deductibile în cazul leasingului operational;

asigura posibilitatea dimensionarii si programarii platilor în raport cu bugetul de venituri si cheltuieli;

sursa altemativa de finantare care ajuta la îmbunatatirea rezultatelor financiare ale firmei;

posibilitatea utilizatorului de a alege furnizorul de comun acord cu finantatorul;

la sfârsitul perioadei de leasing, clientul poate opta pentru una din urmatoarele variante: cumpararea produsului, prelungirea contractului sau renuntarea la contract si înapoierea bunului.

Contractele de leasing se împart în contracte de leasing financiare si contracte de leasing operationale.

Leasingul financiar este operatiunea de leasing care îndeplineste una sau mai multe din urmatoarele conditii:

riscurile si beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;

partile au prevazut expres ca la expirarea contractului de leasing se transfera utilizatorului dreptul de propritate asupra bunului;

utilizatorul poate opta pentru cumparea bunului, iar pretul de cumparare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare pe care acesta o are la data la care optiunea poate fi exprimata;

perioada de folosire a bunului în sistem leasing acopera cel putin 75% din durata normala de utilizare a bunului, chiar daca în final dreptul de proprietate nu este transferat.

Astfel, leasingul financiar da si posibilitatea de achizitionare a bunului la sfârsitul perioadei de închiriere prin leasing, în conditiile în care firma nu are resurse financiare disponibile suficiente pentru a-l cumpara. Acest tip de leasing este utilizat la produsele la care cererea este scazuta (deci posibilitatea aparitiei celui de-al doilea client este mica).

Leasingul operational (de exploatare) este operatiunea de leasing care nu îndeplineste nici una din conditiile mentionate mai sus.

În cazul leasingului financiar rata de leasing reprezinta cota parte din valoarea de intrare a bunului si a dobânzii de leasing. Dobânda de leasing reprezinta rata medie a dobânzii bancare pe piata româneasca.

În cazul leasingului operational rata reprezinta cota de amortizare calculata în conformitate cu actele normative în vigoare si un beneficiu stabilit de partile contractante.

Alte forme mai cunoscute de leasing sunt: contractul de leasing pentru servicii, leasingul direct si indirect. Leasingul direct se mai numeste si experimental si se realizeaza direct între producatorul exportator si utilizatorul bunului care face obiectul operatiunii, finantarea fiind asigurata de catre furnizor. Acest tip de leasing se foloseste în scopul promovarii vânzarilor. Astfel, pentru a promova vânzarea unor masini si utilaje, acestea sunt închiriate pe perioade scurte, în mod experimental, cu conditia ca, dupa expirarea acestei perioade, aceste bunuri sa fie achizitionate de clienti sau sa fie restituite daca prezinta neajunsuri. Leasingul indirect este organizat de societatile specializate în leasing, care preiau functia de creditare, pe cea de prestare de servicii, precum si asumarea riscurilor ce decurg din aceste operatiuni .

Lease-back, care se utilizeaza în cazul unor operatiuni de leasing în care beneficiarul urmareste transformarea fondurilor imobilizate în fonduri disponibile. Operatiunea faciliteaza o finantare pe termen lung mai simpla decât prin ipoteca sau obligatiuni. Contractul de lease-back se bucura si de importante facilitati fiscale, cum ar fi: exonerarea de la orice taxa asupra vânzarii, daca institutia financiara creditoare închiriaza de îndata bunul fostului proprietar. Contractul e preferat în cazul bunurilor mobile de mare valoare, cum ar fi cele din domeniul informaticii, electronicii.

Time-Sharing, tehnica de leasing care presupune sistemul închirierilor pe timpi partajati, simultan de catre mai multe întreprinderi. La baza acestei forme stau considerente economice, cum ar fi costul ridicat al unor utilaje de productie, mult mai mare decât posibilitatile financiare ale unui singur client, sau capacitatea de productie, mult mai mare decât nevoile comerciantului.

Hire & Renting, operatii de închiriere pe foarte scurt timp , cu ora sau cu ziua, în special a mijloacelor de transport sau a unor utilaje de constructie: macarale sau buldozere.

Leasing intern si leasing extern. La noi în tara este foarte raspândit leasingul de import, România nefiind în situatia de a vinde utilaje prin leasing pe pietele externe, ea având însa nevoie de tehnologie moderna , care poate fi adusa în tara în acest mod.

Avantajul major pe care îl ofera leasingul este acela de a asigura finantarea integrala a unei investitii din fonduri exterioare, întreprinderea nedispunând de fondurile proprii necesare. Sub acest aspect leasingul constituie un remediu pentru lipsa de fonduri proprii, de care se lovesc întreprinderile create recent sau aflate în expansiune rapida. si nu numai atât, el permite si realizarea unei economii de fonduri proprii, ce pot fi utilizate în alte scopuri mai rentabile. Se adauga la aceasta faptul ca rambursarea creditului se poate face din beneficiile obtinute prin exploatarea bunului finantat prin leasing.

Dar acest avantaj trebuie pus în balanta cu costul relativ ridicat al operatiunii, daca se compara baremul de leasing cu procentul dobânzilor creditelor pe termen mediu si lung sau cheltuielile pe care le antreneaza cele doua moduri de finantare. Totusi, aceste comparatii ar trebui sa tina seama si de esalonarea în timp a cheltuielilor suportate de întreprindere. Astfel, în cazul leasingului, plata în avans sau plata unui avans nu sunt obligatorii, iar creditarea se poate face pe perioade îndelungate pâna la 10 ani si chiar mai mult în cazul leasingului imobiliar. Dezavantajul costului ridicat poate fi compensat, cel putin partial, prin transferarea de impozit: clientul înregistreaza ratele de leasing drept cheltuieli si diminueaza în acest fel nivelul venitului anual impozabil.

Decizia de a opta pentru leasing, în raport cu un împrumut bancar sau obligatar, se fundamenteaza pe compararea costurilor si avantajelor acestor tipuri de finantari.

Selectia surselor de finantare a investitiilor este complexa, întrucât pe lânga criteriul principal privind costul procurarii capitalurilor actioneaza o serie de restrictii privind accesul la piata capitalurilor, legislatia greoaie, decizia institutiilor abilitate de a aproba utilizarea acestor surse de finantare, situatia financiara a întreprinderii. De exemplu, accesul la împrumuturile obligatare nu îl are decât un numar redus de companii, respectiv cele care ofera o garantie suficienta pentru un astfel de angajament, în plus un astfel de împrumut este foarte complicat din punct de vedere al formalitatilor.

Cea mai mare parte a companiilor nu sunt cotate la bursa si, drept urmare, nu au posibilitatea vânzarii de titluri prin bursa. Deci, nu-i ramân decât autofinantarea sau împrumutul bancar obisnuit, leasing-ul sau vânzarea de active.



I. Stancu, Finante, Ed. Economica, 2002, p. 1026

M. Toma, F. Alexandru, Finante si gestiune financiara de întreprindere, Ed. Economica, 2003, p. 151



loading...








Document Info


Accesari: 5852
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )