DEZVOLTAREA TIMPURIE (0-3 ANI)

Dezvoltarea timpurie (0-3 ani)

I.   Dezvoltarea fizica si motorie: ( a) cresterea; b) mersul; c) prehensiunea; d) coordonarea ochi-mâna-ochi )

II. Dezvoltarea cognitiva: ( a) perspectiva clasica: substadiile senzorio-motorii - J. Piaget; b) noi cercetari )

III. Aspecte ale dezvoltarii afective: ( a) calendarul expresivitatii - C. Izard; b) problematica atasamentului si a privarii afective - R. Spitz, J. Bowlby, M. Ainsworth )

I. Dezvoltarea fizica si motorie

a) Procesele de crestere (aspectele cantitative ale dezvoltarii) si cele de maturizare (aspectele calitative) implicate în dezvoltarea fizica sunt guvernate de legi a caror actiune începe înca din etapa prenatala: principiul cefalocaudal/podal, principiul proximodistal, principiul diferentierii si integrarii.

În cazul cresterii corporale, principiul cefalocaudal poate fi foarte bine ilustrat la nivelul componentelor. Regula 2-3-4-5 indica de câte ori se maresc principalele elemente ale structurii corporale a nou-nascutului (capul, trunchiul, bratele, picioarele) pâna la atingerea standardului adult (vezi figura nr. 1).

Figura nr. 1 Diagrama cresterii medii în lungime a corpului, cu unele repere ale greutatii si a rapoartelor segme 919c25j ntelor cefalic/talie, inferior/superior

(dupa serban Cretu, Copilul sanatos si bolnav, Ed. Scrisul Românesc, 1976, p. 19)

Se poate observa ca elementele care au avut de "pierdut" în etapa anterioara, recupereaza, ca proportii, pe parcursul anilor de crestere (0-20/22 ani). si sub aspectul gradientilor de crestere, cuantificarea numerica este usor de retinut. În primul an de viata, fata de reperele de la nastere, cresterea în lungime este cu 1/3 mai mare (≈50 cm - ≈ 70 cm), iar în greutate de 3 ori mai mare (≈3 kg - ≈ 9 kg). În al doilea an este de subliniat ca, la capitolul lungime, copilul ajunge la 50% din talia sa de viitor adult. Mai corect, respectând variabilitatea pe criteriul sex, este vorba de 49,5% în cazul baietilor si 52,8% în cazul fetelor. Evident ca aceste repere sunt valabile în cazul unei cresteri normale, negravate de factori perturbatori (malnutritie, dereglari hormonale, accidente, carenta afectiva etc.). Pe fundalul unei variabilitati interindividuale semnificative, primii trei ani nu aduc diferente notabile între baieti si fete în privinta standardelor de crestere (vezi tabelul din figura nr. 2).

Figura nr. 2 - Valori orientative ale înaltimii si greutatii în primii ani ai dezvoltarii

În ceea ce priveste cresterea în înaltime, aceasta nediferentiere a gradientilor anuali se mentine pâna la pubertate (vezi figura nr. 3).

Figura nr. 3 Anii cresterii. Comparatie baieti - fete

Este însa de subliniat existenta diferentelor la capitolul componentelor biochimice si morfologice. Înca din aceasta etapa de vârsta, corpul baietilor prezinta diferente semnificative în continutul de apa si tesut muscular, superioare fata de fete, si a stratului adipos mai redus decât la fete.

La aceste deosebiri naturale timpurii se adauga influentele educative si culturale diferentiatoare (alimentatie, tipul de activitate, practicile sportive etc.) care adâncesc, în timp, aceasta variabilitate. Spre pilda, în structura adulta a masei corporale, tesutul muscular ocupa 40% la barbati si 24% la femei. Însa, în cazul unui regim si antrenament special, impus de tipul activitatii (maratoniste, balerine etc.), variabilitatea scade, aceste femei încadrându-se în parametrii corespunzatori dezvoltarii medii a tesutului muscular la barbati. Cefalocaudalitatea guverneaza si maturizarea motrica. Una dintre cele mai ilustrative dovezi este instalarea dinspre cap spre picioare a controlului musculaturii. Formele primare sunt localizate în zona fetei (la câteva zile - ochi, buze, pâna la 3 luni - ansamblul fetei), ca, între 3-6 luni, sa vina rândul capului, gâtului si umerilor. Între 6-9 luni trunchiul si bratele fac progresul de coordonare, iar în ultimul trimestru al primului an este momentul "extremitatilor" - mâna, picior, degete.

Aceasta maturizare fiziologica are repercusiuni în instalarea treptata a controlului pozitiei capului, trunchiului si membrelor, ceea ce se reflecta în achizitiile posturale. Figura nr. 4 sintetizeaza etapele celor doua capacitati: redresarea elementelor corporale si rotirea lor.

redresare

rotire axiala

nou nascut 3 luni 4 luni si jumatate 6 luni 8 luni 11 luni

Figura nr. 4

În cazul controlului treptat al motricitatii intervine si principiul proximodistal. O buna ilustrare o ofera activarea treptata a articulatiilor celor doua perechi se membre. Pentru brate ordinea este: umar, cot, încheietura, iar în cazul picioarelor: sold, genunchi, glezna. Consecintele sunt evidente în cronologia pattern-urilor de apucare si deplasare specifice micii copilarii.

În ceea ce priveste actiunea principiului diferentierii si integrarii ea se traduce în trecerea de la reactii motorii globale, necoordonate, intense si nespecifice la forme delimitate, coordonate, mai putin intense si specifice. Astfel, la aceeasi situatie, în etape de dezvoltare diferite, raspunsul este diferit. Spre pilda, o ghetuta strâmta va induce la nou-nascut si bebelusul de câteva luni o reactie motorie generalizata (tot corpul), intensa. Fiind nespecifica sunt necesare efortul si imaginatia anturajului adult pentru a "o citi" corect. Într-o etapa ulterioara, o data cu controlul articulatiei soldului, ghetuta cu probleme va fi semnalata doar prin miscarea piciorului în cauza. Apoi este posibila doar agitarea labei piciorului si/sau interventia altui plan, cel simbolic: "picior, au!"/buba picior!". Ca si în alte planuri ale dezvoltarii, orice noua achizitie motorie este înglobata structurilor anterioare pe care le consolideaza, dar le si restructureaza. Desi depasite, unele conduite motorii pot reveni ca forme reziduale, securizante, mai ales în etapa formarii unei noi achizitii. Spre pilda, mersul biped nu scoate din uz mersul în patru labe pe care un copil îl poate activa în cazul urcarii unor trepte. La nivelul simtului comun, ne scapa adesea perceperea complexitatii presupuse de conduite motorii cotidiene. Familiarul tinde sa ecraneze complexitatea. Or, dezvoltarea motricitatii copilului este o buna provocare pentru constientizarea acestui fapt.

În aceasta etapa a dezvoltarii, motricitatea are o dezvoltare rapida si impresionanta. A avut si înca mai are un statut privilegiat în urmarirea si diagnosticarea normalitatii dezvoltarii. Cele mai reprezentative achizitii ale etapei sunt mersul si prehensiunea[2].

b) Mersul cunoaste o prima forma de organizare specific umana spre sfârsitul primului an de viata. Pentru aceasta sunt necesare doua serii de achizitii. Pe de o parte, cele care privesc controlul posturii (mentinerea capului si trunchiului, pozitia asezat si în picioare etc.) si, pe de alta parte, cele vizând controlul miscarilor si deplasarii (întoarcerea corpului, târârea, mersul în patru labe în varianta genunchi/mâini si cea talpi/mâini etc.). Aceste achizitii respecta o succesiune anume, chiar daca vârstele cronologice ale aparitiei fiecarei achizitii prezinta variabilitati interindividuale sau interculturale. Unele achizitii premergatoare mersului pot lipsi din repertoriul unui copil, dar ordinea generala este standard. Procentul absentelor pe tipuri de conduite poate fi urmarit în figura nr. 5.

Figura nr. 5 Absenta unor achizitii prelocomotorii în lotul de copii studiat de Largo, 1993

(apud. H. Lehalle, D. Mellier, Psychologie du développement, Dunod, Paris, 2002, p. 74)

Succesiunea achizitiilor pre si post locomotorii, a vârstelor medii de aparitie pentru culturile de tip occidental si variabilitatea normala sunt cuprinse în tabelul din figura nr. 6.

Figura nr. 6

Principalele achizitii prelocomotorii din ambele categorii amintite - control postural, control al deplasarilor - sunt prezentate si în figura nr. 7.

Figura nr. 7

În al doilea an, copilul îsi continua si rafineaza progresele. Noi achizitii îl propulseaza spre statutul de persoana care si-a automatizat aceasta capacitate. Performantele se diversifica. Apar: ▪ mersul lateral (16 luni); ▪ mersul cu spatele (17 luni); ▪ statul într-un picior (20 luni); ▪ urcatul biped al scarii (24 luni); ▪ mersul pe vârfuri (30 luni); ▪ parcurgerea unei distante de 2-3 m într-un picior (49 luni). Este interesanta perspectiva interculturala vizând educatia motrica. Referitor la încurajarea capacitatilor prelocomotorii (târâtul, mersul în patru labe etc.), modelul traditional japonez da un raspuns negativ. Cel mexican vine chiar cu practici de descurajare a acestor comportamente, date fiind pericolele suplimentare care îi pândesc pe copiii care se deplaseaza. În practicile africane traditionale, educatia motorie este încurajata si o serie de exercitii premerg instalarea acestor capacitati. Este cotidian ca bebelusul sa fie ridicat de timpuriu cu sustinere bimanuala, sa fie tinut cu capul în jos, sa fie ridicat cu sustinere la nivelul capului, sa fie tinut în pozitie verticala cu sustinere în zona mediana si cu eliberarea membrelor (în gropi speciale, cu corpul înfasurat în zona mijlocului si fixat prin acest colac de peretii gropii). Întrebate de ce fac acest gen de exercitii, mamele africane raspund ca doresc sa aiba copii frumosi si sanatosi (vezi caseta de la p. 6).

Dezvoltarea motorie concretizata în primii pasi si aparitia conduitei locomotorii autonome prezinta semnificatii speciale pentru ansamblul ontogenezei. Aceasta achizitie este premisa pentru alte capacitati importante: intentionalitatea, initiativa, autonomia personala. Mersul este un atu major în cucerirea spatiului fizic si social, cât si pentru accesul la noutate. Toate planurile dezvoltarii sunt astfel impulsionate de achizitiile din etapa "pasilor sovaitori".

c) Înca înainte de a se naste, copilul poseda reflexul prehensiunii. Cât timp este necesar pentru ca acest act motor sa devina un comportament intentionat? Ce achizitii si forme tranzitorii sunt prezente? Care sunt primele secvente ale unei dezvoltari complexe care face din mâna unul dintre cele mai rafinate si eficiente instrumente? Sa nu uitam ca mâna este, deopotriva, organ al actiunii , dar si al sensibilitatii, ca este implicata în exprimarea gândului si afectivitatii, ca este, pentru o buna vreme, principala expresie a inteligentei senzorio-motorii. Nu este de mirare ca psihologia mâinii a trezit curiozitatea specialistilor. Este demn de admiratie faptul ca un prim tratat care îi este dedicat apartine unui psiholog român (N. Vaschide, 1874-1907).

În ceea ce priveste comportamentul de prehensiune si cel de manipulare a obiectelor, primul an de viata reprezinta o etapa de achizitii fundamentale, diversificate mai ales pe linia eficientei. Analiza acestor comportamente vizeaza evaluarea dezvoltarii motrice a doua planuri: miscarea bratului (ceea ce reprezinta 75% dintr-un comportament de prehensiune) si ajustarea mâinii pentru apucarea obiectului. Fiecare dintre cele 2 planuri are un traseu de evolutie precis determinat, cu câte 3 forme succesive speciale. Pentru brat acestea sunt: baleiajul - miscarea din umar, posibila dupa 5-6 luni prin instalarea controlului voluntar la nivelul acestei articulatii; miscarea parabolica - din cot (dupa 6-7 luni); miscarea directa - din încheietura pumnului(dupa 8 luni). Functionalitatea mâinii parcurge si ea 3 stadii speciale (vezi figura nr. 8): apucarea cubito-palmara a obiectului (a - 5-6 luni); cea digito-palmara (b - 6-7 luni) si cea radio-digitala sau în penseta (c,e,f,); aceasta are 2 forme: forma inferioara (7-8 luni) si cea superioara (precisa, numita si penseta superioara, dupa 9 luni).

Figura nr. 8 i) axele mâinii; ii) fazele prehensiunii în cazul unor obiecte cu marimi diferite

Cele 3 etape se combina, astfel ca în evolutia prehensiunii apar urmatoarele 3 forme: miscare prin baleiaj si apucare cubito-palmara - 5-6 luni; miscare parabolica si apucare digito-palmara - 7 luni; miscare directa cu apucarea în penseta - dupa 8-9 luni.

	i
			ii

La nivelul mâinii abilitatea de apucare evolueaza dinspre palma spre degete, iar la nivelul degetelor - dinspre degetul mic spre cel mare. Pâna la 5-6 luni, copilul actioneaza doar cu o singura mâna. Cele 2 brate nu sunt înca independente; bratul liber "tine" cumva isonul actiunii principale initiate de perechea sa. Dupa 7-8 luni, când cele 2 brate îsi câstiga independenta, poate aparea comportamentul de transfer al unui obiect dintr-o mâna în alta sau diferentierea activitatii celor doua mâini: una tine obiectul, cealalta îl exploreaza. Dupa 10-12 luni încep sa apara semnele lateralitatii la nivelul utilizarii mâinii. Dupa 13-18 luni activitatile manipulatorii se diversifica. Apare actiunea cu doua obiecte (pune un cub peste altul, introduce un obiect în altul).

d) Coordonarea mâna-ochi. Problematica acestei abilitati face parte dintr-o tematica mai ampla, cea a transferului intermodal/transmodalitatii (aptitudinea de a coordona informatia a doua registre sau de a transfera o informatie senzoriala obtinuta printr-o modalitate unica în alt domeniu senzorial).

În teoretizarea acestei coordonari pot fi analizate trei pozitii care, în timp, au oferit perspective explicative diferite, corelate sau integratoare. Analiza acestor evolutii teoretice este un bun exemplu al manierei în care, în cercetarea stiintifica, se poate ajunge, prin generalizare, la "închiderea" unei problematici dupa explicatii succesive partiale.

Pozitia clasica, constructivist-radicala (J. Piaget). În baza observatiilor si experimentelor sale, Piaget a avansat ideea ca aceasta coordonare apare dupa vârsta de 5-6 luni ca rezultat cert al învatarii si punerii în comun, prin experienta, a datelor furnizate de cele doua simturi. Operationalizarea conferita acestei coordonari de catre Piaget viza faptul ca bebelusul apuca ceea ce vede. Din punctul lui de vedere, aceasta abilitate se plaseaza la finalul unui lant de capacitati motorii cu urmatoarea succesiune: ▪ reflexul de apucare; ▪ prehensiunea functionala (în gol); ▪ coordonarea mâna-gura (ce apuca duce la gura); ▪ coordonarea partiala mâna-ochi (copilul apuca cu conditia ca mâna sa se gaseasca în acelasi câmp vizual cu obiectul vizat); ▪ coordonarea mana-ochi propriu-zisa: apucarea stimului vizual intervine indiferent de pozitia mâinii.

Pozitia organicist-radicala (T.G.R. Bower, 1974). Aflata la polul opus fata de cel piagetian, explicatia psihologului american are la baza seria de experimente pe care le-a efectuat. Cunoscute sub denumirea de paradigma coliziunii, montajele lui experimentale au vizat surprinderea reactiei bebelusilor pusi în situatia simularii unei coliziuni cu un obiect dirijat spre fata lor. Copii cu vârste între 6-15 zile, culcati pe suprafete oblice aveau montat lânga cap o tija pe care glisa un obiect, simulând caderea. Acesta se oprea automat înainte de a atinge fata copiilor. Camerele de luat vederi înregistrau reactiile acestora. Pe lânga reactiile motorii scontate - închiderea ochilor, schitarea retragerii capului - a aparut surpriza angajarii mâinii în pattern-ul de raspuns: miscarea bratului într-o tentativa de interpunere între fata si obiect, cu deschiderea pumnisorului. Pentru a obtine aceasta reactie, echipa lui Bower a insistat asupra a doua conditii: ▪ o perfecta stare de veghe a copilului în timpul stimularii experimentale si ▪ pozitia oblica a corpului copilului, cu sustinerea capului si trunchiului pentru a facilita libertatea motrica a bratelor. Pentru a elimina suspiciunea ca reactia bebelusilor s-ar putea datora altor informatii senzoriale decât cele vizuale (auditive - sunetul obiectului în cadere pe tija, tactile si vibratorii - generate de miscarea stimulului etc.), Bower a înlocuit ulterior obiectul real în cadere, cu unul virtual (o lumina care "cadea"). Consecventa cu care bebelusii au reactionat si în aceste conditii l-a condus la urmatoarele constatari: ▪ înca de la nastere exista acest tip de transmodalitate care face ca mâna sa fie condusa de vaz: ▪ înca de la nastere exista o schita a actului de prehensiune dovedita de tentativa pumnisorului de a se deschide chiar în absenta unei stimulari tactile (si atunci când obiectul real nu era atins, dar si în cazul obiectului virtual), ▪ acest gen de reactie dispare dupa vârsta de 3-4 saptamâni; ▪ miscarea bratului si a mâinii, foarte rapide (sunt greu de sesizat prin observatie, fiind obligatorie înregistrarea), nu se modeleaza dupa traiectoria si natura stimulului. Ele au un pattern anumit; ▪ Daca obiectul nu este atins, comportamentul se reia. Pornind de la aceste constatari, Bower interpreteaza coordonarea ochi-mâna ca o tentativa de aparare de tip reflex, în întregime programata biologic.

Într-o încercare de a unifica datele si explicatiile lui Piaget si Bower s-a lansat ipoteza încadrarii coordonarii vaz-mâna în categoria reflexelor primare (pasit, târâre, prehensiune etc.). Ca si acestea, abilitatea initiala dispare pentru a se instala ulterior pe baza învatarii. Din aceasta perspectiva interpretativa, fiecare dintre cei doi autori a surprins, în fapt, alta etapa a acestei abilitati.

Pozitia contemporana (A. Streri)[3]. Închiderea explicativa a transmodalitatii ochi-mâna se datoreaza cercetarilor experimentale efectuate de Arlette Streri în anii '80. Echipa sa a investigat sute de bebelusi cu vârste cuprinse între 0-12 luni. Principalele concluzii ale autoarei sunt: ▪ coordonarea mâna-ochi exista înca de la nastere; ▪ aceasta transmodalitate persista pe întreaga perioada a primului an de viata, dar are forme de exprimare diferite; ▪ forma de exprimare a acestei coordonari se modifica aproape lunar în functie de noile achizitii din fiecare arie senzoriala implicata; ▪ defazajul dintre ritmul de dezvoltare al acestora (vazul mai rapid) face ca forma primara ("ochiul conduce mâna") sa fie substituita succesiv pâna la un an; ▪ alte doua variante pot fi identificate: etapa inexpresiva (1-4/5 luni), etapa expresiva (4/5-12 luni).

Dupa vârsta de o luna, pâna la 4-5 luni, aparenta independenta ochi-mâna (interpretata de Bower ca o disparitie a coordonarii) ascunde de fapt inversarea raportului dintre cele doua modalitati senzoriale. Acum mâna devine "vioara întâi" si prin natura informatiilor pe care le culege, va "conduce" si informa ochiul. Transmodalitatea devine mâna-ochi, fata de cea primara ochi-mâna. Concluzia de mai sus a putut fi desprinsa în urma unor experimente care au dovedit capacitatea copiilor de a recunoaste vizual un obiect, initial nevazut si explorat doar tactil (prin intermediul mâinii, sau al gurii[4] - vezi figura nr. 9). Ca si prima expresie a transferului intermodal (ochi-mâna), persistenta în prima luna de viata, aceasta noua forma este nonreversibila. Altfel spus, copilul poate recunoaste vizual ceea ce a explorat tactil, dar nu poate recunoaste tactil ceea ce a investigat vizual; ▪ dupa vârsta de 4-5 luni se instaleaza cea de a treia forma a acestei transmodalitati. Numita etapa expresiva, ea se caracterizeaza prin reinstaurarea primatului ochiului în raport cu mâna. Nu doar identificarea în primul an de viata a celor trei etape ale acestei coordonari fac meritul echipei franceze. La fel de interesanta este si explicarea fenomenului. La baza miniteoriei sale, Arlette Streri pune dubla functionalitate a mâinii - organ tactil, organ motor - si defazajul ontogenezei celor doua functii care pozitioneaza diferit mâna în combinatia sa cu vazul.

Figura nr. 9 Montaj experimental pentru verificarea

transmodalitatii mâna-ochi din etapa a II-a

Concluzii

Desi printre primele expresii ontogenetice cercetate, dezvoltarea fizica si motorie continua sa fie o provocare. De data recenta sunt tentativele de a elibera motricitatea prin montaje experimentale care sa protezeze imaturitatile tonice si posturale ale capului si trunchiului copilului. Sunt deja rezultate care merg pe ideea ca o astfel de situatie permite exprimarea precoce a intentionalitatii si coordonarii motorii a copilului cu stimularile ambientale.

În ceea ce priveste raportul dintre datul natural si exercitiu în dezvoltarea motorie, raspunsul contemporan este cel al dublului standard: ▪ abilitatile motorii fundamentale (mersul, prehensiunea) necesita un antrenament minim pentru a intra în functie; ▪ abilitatile motorii secundare (a se catara, a arunca o minge, a sari, a alerga etc.) au un alt statut. Procesul maturizarii fixeaza perioada de optim a învatarii lor, dar, în lipsa exercitiului, ele nu se exprima ca performante.

Toate probele de diagnostic destinate depistarii normalitatii dezvoltarii timpurii includ evaluarea unor parametri ai cresterii si maturizarii fizice si motorii. Pentru a sublinia impactul ei asupra dezvoltarii generale, problematica acestui capitol este de multe ori prezentata ca ontogeneza a psihomotricitatii.