ANARHIA

ANARHIA. HENRIC AL II-LEA. CONFLICTUL CU THOMAS BECKET - ANGLIA

I. Nouasprezece ani de anarhie facura poporul englez sa aprecieze fericirea de a trai sub o guver­nare puternica si relativ justa. Henric I o desem­nase ca mostenitoare pe fiica-sa Matilda, sotia con­telui de Anjou. Dar dupa moartea regelui, se ivi un alt pretendent: stefan de Blois, nepotul Cucerito­rului prin fiica-sa Adela. Locuitorii Londrei si o clica putin numeroasa de baroni îl proclamara rege pe stefan si regatul se împarti în partizanii Matil­dei si în partizanii lui stefan. Începuturile acestuia din urma fura stângace. "Când miseii îsi dadura seama - spune cronicarul - ca era om blând, moale si bun si ca el nu va împlini cu strasnicie dreptatea, atunci începura a chibzui la fel de fel". Pretutin­deni se ridicara castele fortificate fara învoirea regelui. Orasul Londra, imitând o noua moda continentala, se proclama "comuna" . Unii seniori, sca­pând de orice control, devenira adevarati banditi. Îi foloseau pe tarani pentru corvezi de constructie si, dupa ce castelul era gata, îl umpleau de osteni, numai "diavoli si soi rau". Pe cei care le stateau împotriva îi supuneau la torturi îngrozitoare. Bar­batii erau spânzurati de picioare si pârjoliti ca jam­boanele. Altii erau aruncati, ca eroii din povestile cu zâne, în donjonuri pline de broaste râioase si de vipere. Ciudat e ca acesti nobili banditi, înfricosati de ideea damnatiunii, ctit 747j911h oreau în acelasi timp ma­nastiri. Numai în timpul domniei lui stefan au fost zidite mai mult de o suta de lacasuri crestine.

II. Tipul aventurierului din acele vremuri este Geoffroy de Mandeville, care a tradat rând pe rând pe Matilda si pe stefan, a reusit sa fie numit de ambii pretendenti sheriff ereditar al mai multor comitate si a murit rapus de o sageata ratacita în mod fericit (1144). Nu se mai lucra pamântul; ora­sele erau lasate pe mâna jefuitorilor; singurul refu­giu ramânea religia. Niciodata oamenii nu se ruga­sera atâta; sihastrii se statorniceau în paduri; abatiile cisterciene desteleneau padurile din nord si Londra se împânzi de biserici. "Anglia avea impre­sia ca Dumnezeu si toti îngerii lui dormeau" si ca trebuiau treziti printr-o dublare a zelului religios. În sfârsit, în 1152, tânarul Henric, fiul Matildei (si care, în urma mortii tatalui sau, Geoffroy, devenise conte de Anjou), se întâlni, gratie arhiepiscopului de Canterbury , cu stefan. Biserica, jucându-si, în mod util de asta data, rolul ei de arbitru, redacta un tra­tat, care, semnat la Wallingford, fu confirmat la Westminster.

stefan îl adopta pe Henric, îl asocia la administrarea regatului si-l declara mostenitorul sau. stefan si Henric, "episcopii, comitii si toti bar­batii bogati" jurara ca pacea si unirea vor domni de aci înainte în toata Anglia. Putin mai târziu stefan muri si Henric deveni rege, fiind primit cu mare entuziasm, "caci era pe buna dreptate".

III. Henric al II-lea Plantagenetul descindea din­tr-o puternica si cumplita familie. Printre stramosii sai angevini se afla si Foulque cel Negru, despre care se spunea ca ar fi pus sa i se arunce sotia în flacari si ca l-a constrâns pe propriul sau fiu sa-i ceara iertare în patru labe, înseuat ca un cal. Se povestea ca una din bunicile lui, contesa de Anjou, ar fi fost vrajitoare si ar fi zburat într-o zi prin fereastra unei biserici. Fiul sau Richard va spune mai târziu ca o astfel de familie nu putea fi decât învrajbita, caci toti purcedeau de la diavol si la diavol se vor întoarce. Henric al II-lea, el însusi, avea un caracter aspru, o "forta vulcanica", o cul­tura uimitoare si maniere seducatoare. Adolescent zdravan, cu gâtul de taur, cu parul rosu tuns scurt, placuse grozav de mult reginei Frantei, Eleonora de Aquitania, când venise sa presteze omagiu slabului rege Ludovic al VII-lea pentru provinciile Maine si Anjou. Femeie cu un temperament tot atât de vio­lent ca acela al angevinului, Eleonora "se maritase - spunea ea suspinând - cu un calugar, si nu cu un rege". Ea si tânarul Henric se întelesera de în­data. Eleonora obtinu divortul si, dupa doua luni, lua de barbat, la douazeci si sapte de ani, pe baiatul acesta de nouasprezece, caruia îi aducea ca zestre imensul ducat de Aquitania, adica Limousin, Gas­conia, Perigordul, cu drepturi de suzeranitate peste Auvergne si comitatul de Toulouse. Henric al II-lea, care avea de la mama sa, Matilda, ducatul de Nor­mandia, si de la tatal sau, Geoffroy, Maine si Anjou, devenise mult mai puternic în Franta decât însusi regele Frantei. Abia de i se mai putea spune rege al Angliei. Din treizeci si cinci de ani de domnie, el nu va petrece decât treisprezece în partea de nord a Canalului Mânecii. Între 1158 si 1163 nu va parasi Franta de loc. În realitate este un împarat, în ochii caruia Anglia nu-i decât o provincie; de altminterea limba si gusturile sale sunt pur franceze, dar fran­cezul acesta a fost unul dintre cei mai mari regi ai Angliei.

IV. Ca si stramosul sau Cuceritorul, Henric al II-lea avea avantajul în Anglia ca era strain. Ener­gic, el venea într-o tara care recazuse în stare de anarhie; avea sa taie în carne vie si sa restabileasca ordinea normanda. Fiind stapân peste atâtea provin­cii continentale, de unde putea aduce armata, rebelii nu îndraznira sa i se opuna. Henric îi sili sa darâme donjonurile cladite fara învoire. Impozitele se per­cepura din nou si sheriff-ii devenira iar revocabili. Serviciul feudal de patruzeci de zile nu-i putea ajunge împaratului angevin pentru campaniile sale din Aquitania sau Normandia. Îl înlocui cu o taxa, denumita bani de scut, care-i îngadui sa-si plateasca mercenari. Multi dintre nobilii englezi pierdura atunci obiceiul de a se razboi si înlocuira batalia reala prin întrecerile în lupta cu lancea si turnirul. Ei cereau scutiri de serviciu militar, sub ingenioase pretexte, ca anumiti recruti moderni. Seniorul raz­boinic nu supravietui decât în provinciile de la gra­nita; în comitatele palatine , la frontierele Scotiei si ale Ţarii Galilor, vor începe de aci înainte toate marile revolte. Dar daca calitatea de strain îi dadea lui Henric o libertate de spirit si de actiune mai mare în treburile englezesti, caracterul eterogen al imperiului sau constituia pentru el un punct slab. Între Normandia, Anglia si Aquitania legatura ramânea artificiala.

Fara îndoiala ca Henric al II-lea visa de multe ori sa fie în acelasi timp regele Frantei si al Angliei. Daca reusea, Anglia ar fi devenit, poate pentru secole, o provincie franceza. Dar evenimen­tele, asa cum se întâmpla deseori, fura mai tari decât dorintele. Pasiunea sa pentru ordine îl angaja pe rege în conflictele engleze. si astfel trecu timpul, si cu el viata.

V. La urcarea pe tron a tânarului rege strain, arhiepiscopul de Canterbury, Theobald, vrând sa aiba pe lânga suveran un om sigur, îi recomanda pe unul dintre preotii sai, Thomas Becket. Acesta îi placu lui Henric al II-lea si fu numit cancelar. Era o functie a carei importanta crestea atunci în dauna aceleia de mare justitiar. Becket era un om de treizeci si opt de ani, un normand pur sânge, fiul unui negustor bogat din Londra. Fusese crescut ca un gentilom, apoi, dupa ruinarea familiei sale, deve­nise preot pe lânga arhiepiscopul Theobald, care pro­venea din acelasi sat al Normandiei ca si tatal lui Becket. Calitatile sale parând mai curând de admi­nistrator decât de preot, arhiepiscopul, care-l iubea, îl cedase regelui. si în scurt timp suveranul si sluj­basul lui devenira inseparabili. Regele aprecie pe acest tânar ministru, bun calaret, bun dresor de soimi, capabil sa sustina cu el un duel de glume savante si miraculos de eficient în munca sa. Lui Becket i se datoreaza în buna parte faptul ca, dupa moartea lui stefan, ordinea a fost atât de repede restabilita. Succesul facu din cancelar un om orgo­lios si puternic. În campania din Vexin , din 1160, a adus sapte sute de cavaleri tinând de curtea sa, o mie doua sute de angajati cu bani si patru mii de soldati: o adevarata armata particulara. Becket însusi, desi preot, l-a provocat la duel, în timpul campaniei, pe un cavaler francez si l-a zvârlit de pe cal.

VI. Când muri arhiepiscopul Theobald, Henric al II-lea hotarî sa-l înscauneze pe Becket la Canter­bury. Calugarii si episcopii care urmau sa-l aleaga mormaira putin; Becket nu era calugar si parea mai mult ostean decât preot. Cancelarul însusi, aratându-i regelui vesmintele sale de laic, îi spuse râzând: "Ati ales un foarte frumos costum ca sa-l puneti în fruntea calugarilor vostri din Canterbury!" Apoi, dupa ce acceptase: "În curând aveti sa ma urâti tot atât pe cât ma iubiti acum, deoarece va arogati în treburile bisericesti o autoritate pe care eu n-o accept. Arhiepiscopul de Canterbury va tre­bui sa-l ofenseze sau pe Dumnezeu sau pe rege". Acest mare senior laic care, îndata ce s-a vazut arhiepiscop, a devenit un ascet, e un caz iesit din comun. De aici înainte, el îsi va închina tot timpul operelor de caritate si rugaciunii. La moartea sa i se va gasi pe trup o târsâna si cicatricile lasate de biciul de penitenta. Scaunul din Canterbury, care facuse din blândul Anselm un arhiepiscop militant, a facut din cancelarul Becket, slujbas al regelui, un rebel, apoi un sfânt. Când citesti viata lui Becket, ti se pare ca a încercat sa fie un ministru desavârsit si apoi un desavârsit om al bisericii, asa cum si-l imaginau contemporanii sai cei mai exigenti. În ati­tudinea lui se vadea deopotriva scrupulozitate si orgoliu.

VII. Tema discutiilor dintre rege si biserica nu mai era chestiunea învestiturilor, ci aceea, de altfel analoaga, a curtilor de judecata ecleziastice. Când Cuceritorul si Lanfranc au separat curtile civile de curtile religioase, ei au vrut sa rezerve acestora din urma numai cazurile de constiinta. Dar putin câte putin biserica a facut din toate procesele procese religioase. Se viola o proprietate? Era un sperjur, deci un caz de constiinta. Acuzatii nici nu doreau sa mai recurga decât la aceasta jurisdictie, care era mult mai blânda decât aceea a regelui si care nu condamna la moarte, nici la mutilare - ba destul de rar si la închisoare, din lipsa de localuri -, ci numai la penitenta sau amenda. Preotii nu erau justitiabili decât de tribunalele ordinului lor. În felul acesta un preot asasin iesea aproape totdeauna basma curata.

Situatie grava "într-un timp când orice slujbas de notar era «si un slujbas» în sensul religios al cuvântului" . Nimic mai usor pentru un tânar raufacator decât sa intre într-o tagma religioasa minora si sa scape astfel de legile tarii. În afara de aceasta, curia romana îsi rezerva dreptul de a judeca orice proces ecleziastic si în cazul acesta amenzile nu mai intrau în vistierie. Daca amestecul acesta în treburile civile n-ar fi fost reprimat, în scurta vreme regele Angliei n-ar mai fi fost stapân la el în tara. Henric al II-lea ceru ca un preot recunoscut vinovat de catre o curte ecleziastica sa fie raspopit. Dupa care, devenind laic, putea fi predat justitiei lumesti. Thomas refuza, argumentând ca un acuzat nu poate fi pedepsit de doua ori pentru o singura crima. Regele, furios, con­voca un conciliu la Clarendon si acolo, sub amenin­tarea cu moartea, Becket semna Constitutiile de la Clarendon, care dadeau câstig de cauza regelui. Dar arhiepiscopul nu se considera legat de un juramânt prestat sub constrângere. Papa Alexandru îl dez­lega. Condamnat de o curte de baroni, arhiepiscopul, mândru, cu cârja în mâna, învins, dar nu îmblânzit, parasi Anglia si, de la Vézelay, unde se refugie, începu sa lanseze excomunicari împotriva adver­sarilor sai.

VIII. Oricât de puternic ar fi fost Henric al II-lea, nu era însa destul de puternic ca sa se expuna nepedepsit la o excomunicare, nici sa riste de a-si vedea regatul pus sub interdict papal, adica sa-si vada poporul lipsit de tainele bisericesti. Într-o vreme de credinta universala, reactia poporului ar fi putut matura dinastia. Dar un acord era greu de facut. Regele nu putea, fara a se umili, sa renunte la acordurile de la Clarendon; arhiepiscopul refuza sa le recunoasca. În cele din urma Henric al II-lea se întâlni cu Becket la Fréteval, se împaca în apa­renta cu el si îi ceru numai sa jure ca va respecta de aci înainte cutumele regatului. Dar abia debar­case Becket în Anglia ca începura sa-i soseasca, la cererea sa, scrisorile papei de destituire a episcopi­lor care, în timpul dizgratiei arhiepiscopului lor, îl tradasera pe acesta. Or, una din legile introduse de Cuceritor era ca nici un supus n-avea dreptul sa corespondeze cu papa fara autorizatie regala. Regele afla stirea aceasta în timp ce sarbatorea craciunul lânga Lisieux. Fu cuprins de o mare furie; "Supusii mei sunt lasi si oameni fara inima. Ei nu respecta credinta pe care o datoreaza seniorului lor; ei înga­duie sa devin batjocura unui preot de neam prost". Patru cavaleri care auzira spusele regelui iesira fara nici un cuvânt, traversara Canalul Mânecii în prima barca pe care o gasira si, ajungând la Canterbury, îl amenintara pe arhiepiscop: ,,Absolva-i pe epis­copi", îi spusera ei. Becket, prelat si soldat, raspunse cu curaj si dispret. Dar nu trecura decât câteva clipe si creierul sau ciopârtit de sabii se raspândi pe treptele altarului.

IX. Când regele afla de crima, fu atât de desperat, ca statu închis în castel timp de cinci saptamâni. Era prea inteligent ca sa nu înteleaga ca moartea lui Becket constituia pentru Roma o imensa victo­rie morala. Poporul, care ar fi sovait între rege si arhiepiscopul viu, lua, fara rezerva, partea marti­rului. Timp de trei secole pelerinajul la Canterbury fu una din trasaturile permanente ale vietii engleze. Toti dusmanii regelui prinsera curaj si ridicara capul. Pentru a se feri de primejdia cea mai mare, îl linisti mai întâi pe papa, renuntând la Constitu­tiile de la Clarendon; apoi jura sa restituie scaunu­lui din Canterbury bunurile confiscate, sa trimita bani templierilor pentru apararea mormântului lui Hristos, sa construiasca manastiri (astfel fu con­struita, între altele, abatia Newstead a familiei Byron) si, în sfârsit, sa lupte împotriva irlandezilor schismatici. Dar sotia si chiar copiii sai se rasculara împotriva lui. Se comportase totusi bine cu fiii sai. Înca în timpul vietii îl încoronase pe cel mai mare, pe Henric, ca rege al Angliei si îi atribuise lui Richard, fiul al doilea, mostenirea materna: Aqui­tania si Poitou. Când le ceru sa cedeze câteva castele fratelui lor mai tânar, Ioan, amândoi refuzara si, instigati de Eleonora, se pusera în fruntea unei coa­litii a nobililor împotriva tatalui lor. Dupa doua generatii reîncepeau urile familiale din casa de Anjou. Plantagenetii acestia aveau toti un dram de geniu, dar, fiind trimisi ai diavolului, la diavol se întorceau. Henric al II-lea, în fata acestui pericol, se dovedi energic. De pe continent, unde se afla, se întoarse pe neasteptate în Anglia pentru a îna­busi revolta. Dupa ce debarca, trecu pe la Canter­bury, coborî de pe cal, se duse pe jos pâna la mormântul lui Thomas si, dupa ce statu un timp îndelungat si se ruga, îsi scoase hainele si ceru sa fie flagelat de catre saptezeci de calugari. Dupa aceasta avu succes pretutindeni; nobilimea ceda, fiii lui îi prestara omagiu. Dupa ce totul intra în normal, chestiunea curtilor ecleziastice fu reglemen­tata prin buna întelegere: preotii acuzati de tradare erau justitiabili de curtile civile; cei care nu erau acuzati decât de felonie (asasinate minore sau fur­turi) de catre curtile ecleziastice. Solutie imperfecta, caci multa vreme înca supusii englezi vinovati de omor sau de furt vor pleda pentru dreptul la "bene­ficiul clerului". Dar ca sa se ajunga la acest com­promis imperfect, doi barbati, cei mai remarcabili de pe vremea lor, prapadisera doua vieti si o prie­tenie.