|
|
|
|
CONSTITUIREA SI EVOLUTIA ISTORIEI ISTORIOGRAFIEI
Obiectul si insemnatatea istoriei istoriografiei pot sa apara mai limpezi daca vom lua in considerare atat antecedentele care au determinat constituirea disciplinei, cat si evolutia acesteia in timp. Tentativa nu este lipsita de interes daca avem in vedere geneza istoriei istoriografiei care apare la capatul unei indelungi evolutii a spiritului critic care a insotit cunoasterea istorica.
Incercarea de explicare pe care o propunem nu este lipsita de dificultati avand in vedere lipsa cercetarilor speciale si chiar a criteriilor necesare investigarii. Cu toate acestea o examinare a scrisului istoric de-a lungul timpului releva un adevarat florilegiu de reflexii care atesta din cele mai indepartate timpuri atitudini critice ce au constituit premise ale istoriei istoriografiei. Astfel multitudinea de reflexii continute in scrierile istorice sau in lucrari teoretice de sine statatoare marturiseste preocuparea istoricilor pentru felurile de scriere a istoriei (Hegel), o meditatie ce strabate scrisul istoric veac dupa veac pana in epoca contemporana. Ne referim la o prima etapa care reprezinta perioada anterioara secolului al XIX-lea care a facut posibila constituirea istoriei istoriografiei. Aceasta perioada este una de gestatie care acopera mai bine de doua milenii din evolutia scrisului istoric in raport de istoria-realitate, permanentul dialog care invedereaza progresul cunoasterii istorice datorat afirmarii spiritului critic.
Inca din epoca preherodotiana Hecateu din Milet afirma o detasare de legende si mituri, urmat de Herodot, Tucidide si Polybios, in operele carora enunturile de valoare teoretica marturisesc depasirea simplei naratiuni nesemnificative.
Acestor consideratii li se asociaza lucrari de sine statatoare cum este Istoria adevarata a lui Lucian de Samosata sau paginile din cartea a noua a Poeticii lui Aristotel care cuprind judecati de valoare teoretica despre scrisul istoric. Asemenea consideratii apar in opera lui Cicero, in De oratore, care isi propune o definire a functiilor scrisului istoric. In realitate, Antichitatea clasica greaca si latina aduce o reflexie critica despre istorici si scrisul istoric in care se constata contributii teoretice care au colaborat in epoca moderna la progresul cunoasterii istorice.
Aceasta meditatie despre istorici si istorii a fost preluata de istoricii Renasterii, cand istoriografia, nu in afara progreselor criticii filologice aplicate textului - cazul lui Lorenzo Valla (1407-1457) - si cristalizarii eruditiei individuale, a determinat elabor 424i81e area unor lucrari teoretice de valoare metodologica. In acest sens Renasterea italiana a cristalizat o teorie istorica ce a stimulat contactul cu mostenirea antica istoriografica, pentru ca in spatiul culturii franceze a secolului al XVI-lea sa apara lucrari teoretice ca Methodus ad facilem historiarum cognitionum (1566) a lui Jean Bodin sau cartea lui La Popelinière - Histoire des Histoires, carora li se asociaza disertatia lui Niccollo Machiavelli - Discurs asupra primei decade din Titus Livius (Discorsi sopra la prima deca di Tito Livio).
Aceste contributii metodologice apar in ambianta spiritului renascentist in conditiile noii dinamici europene intr-un moment in care istoriografia capata constiinta scopurilor sale si cand se afirma un realism venit din sfera laicitatii. Or, in aceasta ambianta examinarea scrisului istoric devine o necesitate, istoricul incearca o explicare a trecutului prin apelul la metodele criticii filologice aplicate izvoarelor. Autorii de istorii veniti in campul istoriei din lumea experientelor politice si sociale, cu o formatie juridica, implicati in afacerile guvernamentale sau diplomatice, incep sa examineze critic scrierile istorice contemporane sau chiar isi revizuiesc propriile vederi.
Acesti autori exploreaza posibilitatile geografiei, antropologiei, biologiei, pentru ca in cele din urma sa stabileasca cauzalitati terestre sau sa incerce o periodizare a scrisului istoric.
Jean Bodin ne apare in lumina tratatului sau unul din cei mai indrazneti critici la adresa interpretarii istoricilor de pana la el. Conceptia lui exprima o detasare de interpretarile medievale, de genul istoriilor universale, in locul carora propune o istorie a civilizatiei intemeiata pe ideea progresului istoric. In aceeasi epoca La Popelinière intreprinde o consistenta critica a istoricilor care l-au precedat.: " Eu - scrie el preocupat de cauzele razboaielor religioase - am inceput drumul istoriei mele inapoi, inaintea razboaielor religioase". Aceasta tentatie a cautarii cauzelor intr-un trecut, adeseori departe de eveniment, l-a condus spre investigarea literaturii istorice despre confruntarile confesionale, pentru a stabili adevarul despre un secol controversat si bulversat. In cunoscuta lui Istorie a istoriilor el a inserat examinarea critica a scrisului istoric si a dezvoltat o teorie a istoriei, adiacenta la o mai generala teorie a civilizatiei.
Istoricul istoriei "perfecte" la care nazuia, a incercat o periodizare a istoriografiei, de la istoria naturala la cea poetica, de aici la proza istorica, care pastreaza cele mai notabile evenimente in maniera analistica, pentru a trece, cu Herodot, in opinia lui la adevarata maturitate. Desi nu suntem inca in fata unei istorii a istoriografiei, totusi prin opera lui, datorita cautarilor in trecutul istoriografiei, prin critica aplicata diferitelor ei stadii si istoricilor care s-au ocupat de razboaiele religioase, el se dovedeste promotorul unui spirit istoric modern, detasat de simpla naratiune. In plus, istoricii istoriei perfecte, expresie a umanismului francez, au asimilat lectia marilor istorici ai antichitatii, de la Herodot la Polybios in nazuinta de a realiza un progres al cunoasterii.
Valoarea acestor noi atitudini rezida cu deosebire in difuzarea noilor optiuni datorita revolutiei tiparului si posibilitatilor amplificate de receptare. Dovada ca atari insistente se multiplica, il constituie si lucrarea lui Nicolas Vigniere, Bibliotheque historiale, un adevarat ghid al literaturii istorice in care autorii erau pomeniti dimpreuna cu precizarea subiectului, la care s-au asociat note exemplificative despre locul si timpul cand ei au scris, in cate carti si volume scrierile lor au fost publicate. In esenta, acesti istorici, mai cu seama Jean Bodin si La Popeliniere, aduc o mai dreapta perspectiva asupra istoriei umanitatii pe care o vad intr-un continuu progres de la antichitate la umanism. Aceasta perspectiva asupra istoriei umanitatii le-a oferit, credem, si posibilitatea privirii critice a scrisului istoric de pana la ei, in vederea argumentarii necesitatii unei noi istorii.
Pentru a se constitui insa ca disciplina particulara, istoria istoriografiei va trebui sa parcurga experienta eruditiei colective, a cartezianismului, a fizicii, care aduc spiritul stiintific riguros si precis din stiintele naturii in sfera stiintelor umane. Istoricul invatand ca natura este supusa legilor, invata sa distinga posibilul de imposibil, repudiind "Le faux merveilleux de la magie et des sciences occultes". De acum istoricul incepe si el sa fie mai putin credul vis-á-vis de vechile texte, fapt ce declanseaza, pe marginea controversei catolicism-protestantism, eruditia colectiva dominata de maurini si bollandisti, cu marile lor colectii de texte restituite critic ce au mijlocit o noua experienta, aceea a disciplinelor auxiliare ale istoriei.
Secolul al XVII-lea aduce insa pe langa aceasta infuzie de spirit critic si indoiala la adresa istoriei, sub raportul considerarii ei. Astfel, Pascal socotea ca istoria nu dezvaluie decat principiul autoritatii, fiind o stiinta livresca, depinzand de memorie; am adauga si faptul ca istoria traditionala era adeseori utilitara si literara. Critica lui Pascal, la care se asociaza istoriografia barocului si preiluminismului, Leibniz, Muratori, Sainte Palaye, Pierre Bayle si controversele religioase ridicate in planul istoriografiei de Bossuet, declanseaza un spor de interes pentru rosturile istoriei, o interogatie tot mai des indreptata asupra naturii ei. Un Fontenelle sau Fenelon incearca sa schiteze ratiunile unei noi istorii, chiar daca solutiile raman, in special in cazul primului, moralizatoare.
Remarcam insa la Fenelon un Projet d'une traité sur l'histoire (1714), ce continea semnificative indoieli fata de discursurile lui Tucidide si Titus Livius. Suntem, prin urmare, intr-un moment marcat de semne de intrebare, de repudiere a cliseelor in circulatie, semn elocvent al istoriografiei care anunta iluminismul, ce va accentua meditatia critica asupra istoriografiei de inspiratie medievala sau retorica.
Sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea cunoaste un interes pentru lucrarile de metodologie istorica care marturisesc progresele pe care le-a facut spiritul critic in prelungirea eruditiei colective creand instrumentul cercetarii istorice prin stiintele auxiliare. Astfel apar disertatii ca De iudicio historico (1703) si De pyrrhonismo historico (1707), care exprima tendinta spre istoria critica la care se asociaza scoala de la Göttingen, prin Gatterer care dezvolta stiintele auxiliare ale istoriei. In aceasta perioada apar insa si disertatii consacrate antichitatii, ca Miscellanae Eruditae Antiquitatis (1679) sau L'antiquité expliqué (1718) a lui Montfauçon. Toate aceste disertatii ofera secolului luminilor temeiurile unei istoriografii care aduce o reflexie asupra istoriei ce contureaza domeniul filosofiei istoriei. In acest sens Voltaire, prin Remarques sur l'histoire, Catalogue des ecrivains du siecle de Louis XIV si Discours sur l'histoire de Charles XII sau Mably - cu De la maniere d'ecrire l'histoire (1782) deschid o dezbatere asupra a ceea ce urma sa fie istoria. Spiritul critic voltairian si pledoaria lui pentru o istorie a civilizatiei, mai cu seama in Essais sur les moeurs et l'esprit des nations, asociaza insemnate judecati de valoare asupra scrisului istoric, pregatind astfel drumul constituirii istoriei istoriografiei.
De acum reflexiile critice devin tot mai abundente, schimbul de opinii, controversele declanseaza adeseori dezbateri istorice, care vor determina o tot mai insistenta preocupare pentru istoriografie. Se poate insa observa ca apropierea de istorie a istoriografiei ramane subsumata noii directii critice inspirata de secolului al XVI-lea, de scoala savanta a veacului urmator si de spiritul rationalist al secolului al XVIII-lea. Se constata in tot acest rastimp o meditatie istorica pe marginea scrisului istoric, subordonata incercarilor de interpretare critica a istoricilor trecutului, cu scopul de a impune o noua orientare.
Secolul rationalist in spatiul german, sub raport istoriografic, se distinge printr-un spirit istoric critic, propulsat de Scoala Göttingenului, prin Mosheim in materie de istoria bisericii si Gatterer in istoria laica.
Secolul luminilor debuteaza si in spatiul romanesc cu o reflexie asupra scrisului prin personalitati ce apartin luminilor timpurii, Frühaufklärungului incepator, Dimitrie Cantemir, Johann Filstich, Samuel Köleseri ce apartin directiei inaugurate de Leibniz care, cazul principelui Moldovei, in Historia Moldo-Vlahica si in versiunea romana, in Hronic, stabilea canoanele scrisului istoric prin contactul cu antichitatea, cu opera lui Lucian din Samosata, autorul Istoriei adevarate (De Vera Historia), dar si cu scoala geografica de cunoastere a statelor (Staatenkunde).
Istoriografia tarilor romane cunoaste o infuzie de spirit critic si dinspre istoriografia franceza in domeniul istoriei ecleziastice, ilustrata de Claude Fleury, care a fost tradus si adaptat de Samuil Micu, facand sa patrunda in scrisul istoric romanesc notiuni ca autenticitate si critica, ce caracterizeaza istoriografia moderna. Prin filosofia wolffiana, ce teoretizase principiile cunoasterii istorice, scoala eruditiei colective a secolului al XVII-lea si progresul filologiei antreneaza o meditatie pe marginea scrierilor istorice.
Un rol in constituirea istoriografiei l-a avut, desigur, Revolutia franceza, care a creat istorie. Ea a oferit, cum observau Jean Ehrard si Guy Palmade, interpretarii o noua experienta, un spectacol nou prin amploare, culoare si ritm. Revolutia a deschis arhivele publice si senioriale, astfel ca documentatia sporeste, relevand totodata reversul unei istorii dinastice. Ea a inaugurat asadar, o noua epoca in istoria umanitatii si a contribuit prin urmarile ei, la declansarea unei ample dezbateri istorice in timpul Restauratiei, ce a urmat epocii napoleoniene.
Faptul poate sa fie surprins si in estimatii cantitative. Numai in anul 1825 s-au imprimat aproximativ 40 de milioane pagini de istorie. Istoria, referinta la istorie este curenta in discutiile politice. Liberali sau conservatori, in egala masura, cauta argumente pentru justificarea sau contestarea revolutiei. Acum intervin tot mai des reflexiile la modul in care trecutul a fost oglindit in istoriografie. Astfel, Augustin Thierry noteaza in Dix ans d'Etudes historiques: "Voilá, Monsieur, le malheur de la France: dans les temps de grandé efforts patriotiques, la littérature n'était pas née; et quand vint le talent littéraire, le patriotisme sommeillait; les historiens cherchérent ailleurs des inspirations pour leurs récite. L'histoire de France, telle que nous l'ont faite les écrivains moderns, n'est point la vraie histoire du pays, l'histoire nationale, l'histoire populaire"
De altminteri, intregul volum nu reprezinta decat o serie de eseuri pe marginea istoriografiei traditionale, manifestari evidente de istorie a istoriei si exercitarea spiritului critic.
Prilejuite de controversele politice, discutiile pe teme istorice inscriu o pledoarie pentru o noua istorie si paralel o meditatie asupra scrisului istoric care poate sa fie urmarita in mai toate istoriografiile europene. In esenta, bogatia controverselor din vremea Restauratiei, tendinta spre istoria evului mediu din punct de vedere al istoriei poporului, au insemnat accentuarea desolidarizarii de istoriografia traditionala. Fenomenul poate sa fie sesizat si in istoriografia romaneasca, la Mihail Kogalniceanu si Nicolae Balcescu, care fac loc in pledoaria lor pentru o noua istorie, criticand istoria din trecut dominata de exagerari sau de tendinte politice partizane. Deci, in secolul al XIX-lea, in timpul epocii Restauratiei, investigarea istorica isi asociaza si dimensiunea criticii in dorinta constituirii unei istorii reale a poporului.
Asadar, doua imprejurari au inraurit viitoarea evolutie a istoriografiei spre constituirea unei noi discipline in cadrul cunoasterii istorice:
Metamorfozele intervenite in evolutia istoriei realitate, controversele intre liberali si conservatori;
Progresele pe care le face spiritul istoric din perspectiva functiei pe care poporul urma s-o ocupe in reconstituirea istoricului si, adiacent, inrauririle noilor doctrine si a criticii istorice.
In cazul noilor doctrine, pozitivismul lui Auguste Comte, exprimat in Curs de filosofie pozitiva(1839), gandirea marxista din Contributii la critica economiei politice, iar in ceea ce priveste spiritul critic aparitia in 1824 a Appendixului lui Leopold von Ranke la Istoria popoarelor romanice si germanice au avut un rol catalitic in cristalizarea pozitivismului in istoriografia europeana.
Organizarea scolii metodice prin aparitia generatiei de istorici din ultima treime a secolului al XIX-lea care au inaugurat pozitivismul istoric, spre exemplu, manifestul lui Gabriel Monod din Revue Historique (1876) si a Introducerii in studiile istorice (1898) a lui Charles Langlois si Charles Seignobos, alaturi de dezbaterile metodologice de la turnura secolului, au contribuit la o regandire a modului in care se scria istoria. Asa se explica aparitia celor dintai contributii majore de istoria istoriografiei.
Ca atare, scrisul istoric a trebuit sa parcurga cateva etape pentru ca, in noi imprejurarile istorice si istoriografice, sa fie creat cadrul care a ingaduit definirea unei noi directii in cunoasterea istorica. Scrierea istoriei a parcurs varii experiente de-a lungul epocilor istorice pana la a vedea lumina tiparului cele dintai lucrari in domeniul istoriei istoriografiei. Din acestea amintim cartile lui Franz Wegele, Geschichte des Deutschen Historiographie seit dem Auftreten des Humanismus (1885), Georg Wyss, Geschichte der Historiographie in der Schweitz (189), Ernest Schaukell, Geschichte des Deutschen Kulturgeschichteschreibung von der Mitte des 18. Jahrhundert bis zur Romantik (1905), Eduard Fueter, Geschichte der neueren Historiographie (1911).
Din aceasta serie de lucrari sinteza lui Eduard Fueter ramane esentiala prin reconstituirea curentelor istoriografice de la umanism la epoca contemporana; istoricul de origine germana a stabilit schema de tratare a marilor curente, oferind, totodata, un adevarat lexicon bibliografic al istoricilor.
Criteriul adoptat de istoricul elvetian este evident restrictiv, deoarece el ocoleste istoria scrisului istoric antic si medieval. Lucrarea are in vedere ca metoda si expunere desfasurarea marilor curente, personalitatile marcante dintr-un intreit punct de vedere: conceptia, metoda si expresia literara. Istoricul nu a ocolit insa nici ideile social-politice, rezervandu-le un loc in expunerile sale atat de pretioase si astazi. Se poate afirma ca pana in momentul de fata, cartea la care ne referim ramane esentiala, trecerea anilor nu a erodat-o, dimpotriva, de la substanta cartii au pornit multe alte tentative in domeniu.
Din lucrarile care au facut epoca am aminti originala viziune a lui Benedetto Croce din Teoria e storia della storiografia (1920), care a adus o intrepretare cu accentul pe filosofie. Din lucrarile monografice, consacrate secolului al XIX-lea, lucrarea lui G.P. Gooch, History and Historians in the Nineteenth Century (1913) ramane indispensabila pentru marele secol al istoriei si mai cu seama pentru contributia lui Leopold von Ranke. Pentru istoria istorismului german cartea lui Friedrich Meinecke, Die Entstehung des Historismus (1936) este necesara intelegerii unuia din marile si importantele curente ale secolului XX.
Din seria lucrarilor generale sinteza lui H.E. Barnes, A History of Historical Writing (1937), in mare parte tributara lui Fueter, integreaza expunerii antichitatea si evul mediu. Este, la urma urmei, un bun manual, exact si clar in expunerile sale. Din spatiul aceleiasi istoriografii americane, lucrarea lui J.W. Thompson, History of Historical Writing, I-II, (ed. a doua, 1967) este o opera moderna, comprehensiva si adeseori originala, o referinta sigura pentru intelegerea marilor curente istoriografice.
Un moment semnificativ in evolutia interesului pentru istoria istoriografiei este marcat de cursul rostit la Sorbona de Georges Lefebvre, Notion d'historiographie moderne, publicat sub titlul La naissance de l'historiographie moderne de catre Albert Soboul si Fernand Braudel, cu o prefata de Guy P. Palmade. Cursul profesat indica cu claritate necesitatea unei introduceri intr-un domeniu neglijat, oferind o expunere a evolutiei istoriografiei din antichitate la epoca contemporana, menita sa faciliteze reflexia critica. Cartea are meritul de a prezenta lectorului problemele de baza, istoria ca fapt al omului, probleme de filosofie a istoriei, principalele curente istoriografice. Contributia istoricului francez este si astazi un excelent instrument de initiere intr-un domeniu ce a devenit exploziv.
Cursul insa dincolo de expunerile sale marturiseste indubitabil noua epoca pe care o deschideea sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial care a produs mutatii substantiale in istoria realitate, care s-au repercutat asupra scrisului istoric si au fost de natura sa explice destinul actual al istoriei istoriografiei. In acest sens istoricul englez Geoffrey Barraclough a dat la lumina volumul Tendances actuelles de l'histoire (1980), redactat la initiativa UNESCO, in intentia de a surprinde principalele mutatii care au marcat lumea de la sfarsitul secolului al XIX-lea la cel de-al doilea razboi mondial, pentru ca sistematic sa cuprinda conceptele noi si metodologiile in afirmare, influentele stiintelor sociale asupra istoriei, noile dimensiuni ale acesteia, problemele istoriei nationale, istoriei comparate, organizarea cercetarii istorice, tendintele si problemele actuale. Panorama pe care cartea o structureaza se dovedeste a fi universala, prin abandonarea occidento-centrismului in favoarea universalitatii.
Cu numai cativa ani inainte aparea in Franta sub directia lui Charles Samaran L'Histoire et ses méthodes (1961), o carte de metodologie istorica ce prezinta stiintele auxiliare sau fundamentale, pe cele invecinate, in general intregul instrumentar al istoriei actuale ce da masura valorii transformarilor care au schimbat esential domeniul. In aceasta directie Jacques Le Goff si Pierre Nora au publicat cele trei volume din Faire de l'histoire, care prin contributiile datorate unor istorici de prestigiu contureaza noile terenuri de investigare, noile domenii care au metamorfozat istoriografia contemporana. La numai cativa ani distanta, Jacques Le Goff a dirijat impreuna cu Pierre Nora si Roger Chartier dictionarul La Nouvelle Histoire, o adevarata enciclopedie a cunoasterii istorice actuale, redactata prin colaborarea unor specialisti care au tratat principalele probleme ale istoriografiei.
Paralel au aparut o serie de alte contributii incadrabile istoriografiei generale, precum cartea lui Ernest Breisach, Historiography. Ancient, Medieval and Moderne (1983, 1994), care indica prin noile tentative de abordare progresul pe care l-a facut cunoasterea istorica in acest domeniu. Tratarea marilor curente este insotita de dezbaterea problemelor contemporane ale cunoasterii istorice aducand expunerea pana la actualitate. Sub raport metodologic, datorita unei noi abordari a domeniului, contributiile lui Charles Olivier Carbonell sunt incarcate de sugestii, in special Histoire et historiens. Une mutation ideologique des historiens français 1865-1885 (1976) si L'Historiographie (1981). Utila pentru initierea in istoriografie este sinteza Les écoles historique (1980) a lui Guy Bourdé si Hervé Martin.
O incercare de cuprindere a unui intreg continent problematic este, fara indoiala, grevata de dificultati, avand in vedere proliferarea studiilor consacrate istoriei istoriografiei. In linii generale evolutia domeniului vizeaza studiul curentelor istoriografice, monografii consacrate istoricilor, scolilor istorice, dezbaterilor unor probleme referitoare la toate epocile, antichitatii, evului mediu, epocii moderne si contemporane, istoriei imediate. Altele au in vedere impactul stiintelor invecinate asupra istoriei cunoasterii, cazul filosofiei, antropologiei, sociologiei, etc.
Am remarca ca dupa cel de-al doilea razboi mondial orientarile noi spre istoria civilizatiei si tentativele de interpretare istorica, cu sugestiile dinspre materialismul istoric au fertilizat scrisul istoric. Fenomenul semnalat este insotit tot mai frecvent de o ampla cercetare a istoriei istoriografiei, fapt ilustrat de cartea lui A. Butterfield, Man and his Past, the Study of the History of Historical Scholarship, Cambridge, 1959, de Peter Geyl, Debate with Historians (1957), de semnificativa lucrare a lui A. Momigliano, Contributo alla storia degli studi classici (1955) sau seria cartilor lui G. Iggers, din care amintim Historiography in the Twenty Century. From Scientific Obiectivity to the Postmodern Challenge. Un moment hotarator in evolutia istoriografiei il reprezinta aparitia cartii lui Bernand Guenée, Histoire et culture historique au Moyen Age (1984), o contributie esentiala la studiul istoriografiei medievale, dar prin conceptie si metodologia profesata un aport la studiul istoriei istoriografiei in general. Prin intrebarile formulate, istoricul francez si-a propus sa dovedeasca ca Evul Mediu si-a avut istoricii sai, ca gandirea istorica medievala a constituit un capitol semnificativ in evolutia istoriografiei universale.
O incercare de cuprindere a domeniului istoriei istoriografiei actuale este temerara, avand in vedere abundenta publicatiilor, a modalitatilor si nu mai putin a punctelor de vedere. In linii generale se continua efortul de sinteza in lucrari tot mai numeroase cu caracter general, fie in cele noi, fie prin reeditari. Majoritatea lor au in vedere istoriografia europeana, mai ales occidentala si americana. Pe de alta parte, a intervenit seria istoriografiilor nationale, multe la numar si din ce in ce mai interesante, la care se pot adauga temele speciale, consacrate istoriografiei curentelor, iluminismului, romantismului sau pozitivismului. Adeseori pot sa fie amintite cercetari dedicate unei probleme cum este aceea a Renasterii in istoria istoriografiei sau investigarea unei personalitati in tratarea istorica, de exemplu: Napoleon. Pro si Contra de Peter Geyl. Amploarea fenomenului este sesizabila in programele universitare, unde tot mai des remarcam cursuri de istoria istoriografiei sau in tematicile congreselor de istorie. Preocupari de istoria istoriografiei sunt constatabile in istoriografia romana pe caile deschise de Alexandru Zub, Lucian Boia, Pompiliu Teodor, la care se asociaza contributiile fundamentale ale lui Eugen Cizek consacrate istoriografiei latine sau ale lui Dionisie Pippidi dedicate istoriografiei clasice grecesti. Pot sa fie amintite in aceasta ordine de idei lucrari remarcabile din istoriografia maghiara si polona sau contributii ale unor istorici ca Frederik Kellog, O istorie a istoriografiei romane (1996). Este de remarcat si pentru istoria istoriografiei central-orientale, de sud-est si rasaritene o preocupare pentru acest domeniu al cunoasterii istorice.
Din aceste insemnari rezulta, credem, ca istoria istoriografiei este astazi un domeniu constituit, cu o pondere remarcabila in cercetarile contemporane. Se poate vorbi chiar de o proliferare a temelor si modalitatilor, care evolueaza de la lucrarile speciale, monografice spre sintezele ample, de mare cuprindere. Nu este insa mai putin adevarat ca istoria istoriografiei ramane esentialmente adeseori occidento-centrica, restransa la miscarea istoriografica a continentului nostru sau la cel al Americii de Nord. Desigur ca numai cercetarile viitoare, debarasate de prejudecatile europo-centrice, ne vor putea oferi reala evolutie a istoriografiei universale, la care au contribuit toate marile civilizatii.
Raportul istoriei istoriografiei cu stiinta istorica, filosofia istoriei, istoria culturii, literatura si sociologia
Din consideratiile precedente s-a putut observa ca istoria istoriografiei a aparut la capatul unei indelungi evolutii istoriografice. A fost in ultima analiza rezultanta confruntarii care a avut loc intre istoriografie, asa cum ea se constituie ca naratiune si explicare, si istoria civilizatiei careia istoricul i-a apartinut si in functie de care isi stabilise optiunile. De aceea se poate remarca dialogul permanent al istoricului cu societatea, cu istoria timpului sau, un dialog cu stiintele invecinate. Istoria istoriografiei dialogheaza insa cu insasi obiectul ei, astazi ca si ieri, atenta la inovatia metodologica, la noile interogatii, interpretari, care isi fac loc in scrisul istoric. Este cu totul firesc ca astazi, cand dupa 1990 s-a deschis o noua epoca, sa examinam certitudinile si radacinile istorice, sa sesizam evolutiile recente ale interogatiilor istoricilor asupra propriei discipline, tratand succint hipertrofia subiectelor pe multiple planuri ale istoriei cunoasterii. In acest sens culegerea intitulata Passés recomposés. Champs et chantiers de l'histoire (1995) infatiseaza o vasta panorama a campului si metodelor investigarii, ceea ce marturiseste nevoia raportarii scrisului istoric la standardele contemporane. Reexaminarea mijloacelor de care dispune istoricul, a campului vast al cercetarii, a metodelor si conceptiei pe care le manuieste si le impartaseste ii ofera un material de meditatie. Este in fond de neconceput o investigare istoriografica fara sa acordam atentie cautarilor istorice contemporane, stiintei istorice.
Raportul istoriei istoriografiei cu stiinta istorica
Problema primordiala a istoriei istoriografiei este aceea a situarii scrisului istoric dintr-o anume epoca in raport de stiinta istorica actuala. Aceasta raportare este o necesitate pentru intelegerea aportului unui istoric sau a unui curent istoriografic la progresul cunoasterii istorice. Aprecierea unui istoric al Renasterii este posibila cunoscand nivelul actual al studiilor renascentiste. In istoria istoriografiei sunt numeroase exemple de studii care au examinat istoriografia Renasterii asa cum aceasta s-a constituit de-a lungul epocilor. In acest sens cartea lui Wallance K. Ferguson, Renasterea in gandirea istorica a staruit la evolutia ideii de Renastere in succesiunea varstelor istorice sau cartea istoricilor A.G. Dickens, Reforma in gandirea istorica, scrisa in colaborare cu John M. Tonkin si Kenneth Powell, reprezinta referinte pentru intelegerea fenomenului prin raportare la nivelul actual al stiintei istorice despre problemele tratate. Avand drept reper cartea lui Jean Delumeau, Civilizatia Renasterii, este cu putinta sa se stabileasca locul contributiilor renascentiste in istoriografia problemei.
Un alt posibil exemplu il ofera cartea lui Nicolae Iorga, Essai de synthèse de l'histoire de l'humanité, receptata la aparitie cu reticente, care raportata astazi la "Istoria Noua" franceza conceputa ca istorie globala se dovedeste anticipatoarea unui curent istoriografic major.
Cu aceste exemple ni se pare limpede ca istoricul istoriografiei este obligat sa recurga in evaluarile sale la stiinta istorica contemporana despre problemele examinate pentru a situa corect aportul unui istoric sau curent. In acelasi timp cercetatorul actual in reconstituirea si interpretarea faptelor trebuie sa se raporteze la concluziile istoriei istoriografiei pentru a realiza un demers justificabil in drumul sau spre intelegerea istoriei realitate.
Raportul istoriei istoriografiei cu filosofia istoriei
Aceeasi problema se impune si in cazul filosofiei istoriei, care ca disciplina filosofica nu poate sa nu fie prezenta in interpretarea istoricului istoriografiei. Exista si aici un raport de reciprocitate, raporturi interdisciplinare, fara de care istoria istoriografiei este de neconceput. Reflexia asupra istoriei este asumata de teoria istoriei care apeleaza in special la filosofia istoriei in dubla ei ipostaza de filosofie a istoriei, derivata fie din istoria realitate, fie din istoria cunoastere. O incursiune in istoria filosofiei istoriei ni se pare obligatorie pentru a intelege conceptia istorica de-a lungul veacurilor.
Termenul de "filosofie a istoriei" se intalneste relativ tarziu in istoria culturii, fiind utilizat pentru intaia oara de Voltaire in binecunoscuta lucrare Essai sur les moeurs et l'esprit de nations (1756). Iluministul francez, care va ilustra secolul rationalismului, cu talentul lui inegalabil de istoric, filosof si om de litere este cel care inscrie in istoriografie ideea unei istorii a civilizatiei si o noua maniera de scriere a istoriei. Voltaire, concepand o istorie universala, o vede ca o istorie a genului uman si nu a dinastiilor si suveranilor. "Je considere donc içi en general le sort des hommes plutôt que les revolutions du trone". In consecinta, pentru prima data, prin Voltaire isi face aparitia notiunea de filosofie a istoriei: "Il faut lire l'histoire en philosophe, ne pas se contenter de suivre la succesion chronologique des evenements, mais leur trouver un sens: l'histoire doit avoir un sens comme l'univers". Deci, iluminismul francez este primul care intrebuinteaza noul concept, punand in raport filosofia cu istoria.
Desigur, aparitia notiunii nu inseamna si constituirea disciplinei sau, cu atat mai putin o nesocotire a filosofiei istoriei anterioare datei la care ne-am referit. Sunt, in realitate, veacuri de meditatie filosofica in trecutul istoriei, care poate fi urmarita inca din antichitate, la istoricii propriu-zisi, incepand cu Herodot, Tucidide si Polybios, la filosofia lui Aristotel, la filosofia istoriei crestine si renascentiste.
De remarcat insa ca o filosofie a istoriei aplicata ansamblului umanitatii o gasim in Biblie, in gandirea evreilor si la filosofii crestinismului, cand se depaseste sfera istoriei locale in avantajul universalismului.
Sfantul Augustin in De civitate Dei ofera ideea unei istorii universale omogene, in care se articuleaza toate fragmentele umanitatii intr-o acceptiune reductibila la providentialism. In acest caz avem de a face cu filosofia Evului Mediu care s-a prelungit in epoca moderna. Din punctul acesta de vedere observam ca in Discurs asupra istoriei universale, opera lui Bossuet, filosofia crestina a istoriei, ca vointa a lui Dumnezeu, se plaseaza in sfera universalului. In acest sens este de retinut tendinta spre stabilirea unei cauze prime care arata "cum religia diferitelor state se sustine de la inceputul lumii pana in timpurile noastre". Evident ca Bossuet exclude cauzalitatea umana, naturala, care leaga succesiunea evenimentelor si guverneaza evolutia umanitatii. Plasand evenimentele acestei lumi in sfera universalului ca expresie a vointei divine, Bossuet a exclus rolul accidentalului in istorie. El a inteles, vorbind metaforic, potrivit asertiunii unui istoric francez, ca explicatia istorica nu se poate reduce la a masura nasul Cleopatrei.
Geneza unei noi si umane filosofii a istoriei trebuie cautata in tentativele interpretative ale Renasterii, prelungite in secolului al XVII-lea, si in egala masura, in staruintele de constituire a unei noi istorii la inceputul secolului urmator. Cristalizarea filosofiei istoriei, explicatia fenomenului, trebuie cautata in tentativele secolului al XVIII-lea, care de la inceput inscriu cu rara staruinta ideea unei noi istorii, imbogatind materia istorica neincetat. Planul lui Fénelon cu accentul pe obiceiuri, pe culoarea locala, se amplifica prin Montesquieu care vrea sa "lumineze istoria prin legi si legile prin istorie", cautand explicatii, urmarind jocul complex al diferitelor serii de cauze la scara universala. Intr-un sens, filosofia istoriei a inceput atunci cand omul se intrebase nu numai asupra a ceea ce s-a intamplat, ci si de ce s-a intamplat.
Investigarea in trecutul disciplinei demonstreaza existenta de-a lungul veacurilor a unei filosofii a istoriei, o conceptie istorica mai precis, potrivit careia faptele istorice au fost explicate. Renasterea, cum se poate lesne constata, a adus o noua conceptie in care cauzalitatea coboara din cer pe pamant.
Toate aceste tentative noi contribuie in egala masura, in acord cu evolutia civilizatiei universale, la conceptualizarea disciplinei care exprima o tendinta generala in secolul al XVIII-lea, deschis de marile dezbateri in problemele filosofiei istoriei. In esenta secolul luminilor pune in discutie problemele fundamentale ale acestuia. Dovada aparitia lucrarii lui Giambatista Vicco, Principiile unei stiinte noi cu privire la natura comuna a natiunilor(1723- 1731) - capul de serie al unor lucrari asupra structurii istoriei ca stiinta si asupra semnificatiei istorice. Urmeaza Montesquieu, cu Consideratii asupra cauzelor maririi si decaderii romanilor (1734) si Spiritul legilor(1748), Turgot cu Tablou filozofic al progreselor spiritului uman(1750), Voltaire, Eseu asupra moravurilor si spiritului natiunilor (1756). In ordine cronologica se impune Herder cu a sa Filosofie a istoriei umanitatii (1774), precedat de elvetianul Wegelin, care publica memoriile sale "asupra filosofiei istoriei", intre anii 1770-1776. In sfarsit, Condorcet cu Schita unui tablou istoric al progreselor spiritului uman(1794).
In secolul al XVIII-lea J.G. Herder, ultimul Aufklärer si primul romantic, autorul unei Filosofii a istoriei umanitatii (1774), a publicat si marea lui opera - Idei cu privire la filosofia istoriei omenirii (1784-1791), ilustrand o filosofie a istoriei care accentueaza ideea potrivit careia fiecare popor reprezinta ceva distinct, original, prin trasaturi datorate "spiritului poporului" (Volksgeist). Aceasta directie herderiana venea ca o negatie a istoriei, intemeiata pe dreptul natural si pe ideea unitatii naturii umane.
Deci secolul al XVIII-lea a fixat notional disciplina filosofiei istoriei, in acord cu stradania de a fundamenta o noua istorie, menita sa explice istoria umanitatii. Termenul de filosofia istoriei se instaleaza in titlurile unor opere, fapt ce ne convinge ca preocuparile de acest gen sporesc. In acelasi timp secolul al XVIII-lea la sfarsitul lui ne atesta o turnura provocata de negatia ideii fundamentale a rationalismului, de unitate a umanitatii, prin opera lui Herder, precursor al romantismului.
Destinul filosofiei istoriei se resimte in mare masura de pe urma Revolutiei franceze, care intr-un fel sau altul, a influentat gandirea istorica. Restauratia si romantismul, la randul lor, au contribuit la definirea filosofiei istoriei care incepe sa-si precizeze profilul si aria preocuparilor. Aceasta filosofie a istoriei debuteaza sub semnul reflectiilor lui Edmund Burke (Reflectii asupra revolutiei franceze, 1790) si nu in ultimul rand a lucrarilor lui Chateaubriand, L'Essai sur les revolutions, Les génie du Christianisme si Etudes Historiques. Aceste opere - aduc desigur o filosofie a istoriei nu in sensul unei expuneri metodice, ci mai curand o predilectie pentru ideile generale ce marturisesc o apetenta teoretica. Sunt inca si altele in care preocuparea de filosofie a istoriei se individualizeaza devenind explicita. Atari orientari se fixeaza trainic in Germania prin Johann Fichte, Joseph von Schelling etc., care largesc calea deschisa de Herder pentru a constitui istorismul german.
Miscarea romantica a Europei se imbogateste cu gandirea istorica franceza, ai carei protagonisti au fost François Guizot, François-Auguste Mignet, Augustin Thierry si Jules Michelet. Guizot prin Histoire de la civilization en France, prin Histoire de la civilization en Europe sau prin Essai sur l'histoire de France(1823), poate fi considerat daca nu un filosof al istoriei in termenii lui Herder, in orice caz un filosof al istoriei prin ideile generale. Asemenea lui intreaga generatie aduce o noua meditatie in spiritul starii a treia, incercand sa substituie prin Augustin Thierry, istoria poporului istoriei dinastice. Cu Michelet si, in special prin Introduction a l'histoire universelle, meditatia istorica romantica se fixeaza temeinic intr-un cadru explicativ mai larg, chemand in sprijin geografia etc. si sfarsind prin a reinnoi filosofia istoriei.
De asemenea si celebra lucrare a lui Hegel, Prelegeri de filosofia istoriei, curs universitar predat in 1822-1833, deschide o noua epoca in filosofia istoriei dintr-un intreit motiv:
Filosoful se ridica impotriva istoriei empirice, proclamand drept motor al istoriei ratiunea;
Prin Hegel, dupa tentativa marelui secol, filosofia istoriei manifesta o evidenta tendinta de a se departaja de practica istorica;
Rationalismul ideealist hegelian exprimat in formula "Tot ce se produce este rational si tot ce este rational se produce", a sfarsit prin a constata ca istoria este manifestarea spiritului universal, in plina evolutie.
In special metoda dialectica a fost de natura sa influenteze gandirea istorica a secolului al XIX-lea, si cu deosebire, materialismul istoric.
Un rol insa, pana la aparitia marxismului, l-a avut in filosofia istoriei Auguste Comte cu celebra lui opera Cours de philosophie positive (1839-1842). El nu este un istoric propriu-zis, dar a fost indiscutabil o personalitate care prin filosofia lui sociala a incercat sa stabileasca un statut stiintific istoriei. In esenta, istoria poate determina legile care prezideeaza la miscarea societatii, castigandu-si un statut propriu stiintei, avand si posibilitatea previziunii. De acum principiul "savoir pour prevoir, prevoir pour pouvoir" devine un catehism al stiintei istorice pozitive.
In timp, interpretarea istorica a fost influentata prin materialismul istoric. Esenta materialismului istoric a fost formulata de Marx in prefata la Contributii la critica economiei politice. " In productia sociala a vietii lor, oamenii intra in relatii determinate, necesare, independente de vointa lor, relatii de productie care corespund unei trepte de dezvoltare determinate a fortelor lor materiale de productie. Totalitatea acestor relatii de productie formeaza structura economica a societatii, baza reala pe care se inalta o suprastructura juridica si politica si careia ii corespund forme determinate ale constiintei sociale. Modul de productie al vietii materiale conditioneaza in genere procesul vietii sociale, politice si spirituale. Nu constiinta lor sociala le determina constiinta, ci, dimpotriva, existenta lor sociala le determina constiinta ".
Prin urmare, preluand o idee fundamentala a filosofiei germane, potrivit careia "lumea este opera omului", Marx a deschis posibilitatea unei istoriografii care isi propune reconstituirea creatiei umane. Deci cu alte cuvinte, istoria fauritorilor civilizatiei, o istorie a muncii si actiunii omului. "Oamenii isi fauresc ei insisi istoria, dar si-o fauresc nu dupa bunul lor plac si in imprejurari alese de ei, ci in imprejurari care exista independent de aceste imprejurari date si mostenite din trecut." Astfel Marx leaga cei doi poli ai dezvoltarii istorice, descatusand initiativa istorica, care insa, presupune intotdeauna o dezvoltare anterioara. Astfel privita istoria, ca faurita de oameni in procesul creatiei materiale si spirituale si in conditii (independente de ei) "mostenite din trecut", explorarea trecutului se dimensioneaza in functie de istoria omului, a producatorului de bunuri, de fapt o istorie a civilizatiei umane, istoriceste determinata. In virtutea materialismului istoric istoria devine succesiunea modurilor de productie, de oranduire sociala, care il implica pe om. Aceasta este descoperirea fundamentala a materialismului istoric. Acest element ingaduie cercetarii istorice inteligibilitatea necesara integrarii faptelor istorice in contextul lor cauzal.
Din aceasta perspectiva istoriei i se integreaza si individul si masa, categorii raportate la tipul de structura, a caror succesiune inseamna istoria progresiva a civilizatiei umane. Filosofia istoriei marxiste, concepand legitatea istorica, inlatura arbitrarul istoriei evenimentiale, a creatiilor individuale, dar, in acelasi timp, aduce si dogmatismul cu intregul ei determinism. Materialismul istoric a introdus spiritul ordonator, decurgand din ordinea lucrurilor, validand o filosofie a istoriei care porneste din logica istoriei si nu una apriorica. Potrivit materialismului istoric, ca filosofie a istoriei, acesta se asociaza eforturilor istoricului de a interpreta trecutul prin apelul la o filosofie izvorata din practica istorica si nu una care pleaca de la scheme introduse arbitrar in cercetarea faptelor. Astfel, istoria devine inteligibila ca o creatie a omului, iar istoriografia o stiinta perfectibila, care se apropie de adevar prin dublul efort de documentare si interpretare. O documentare cu mijloacele stiintifice moderne si o interpretare care fac comprehensibile faptele istorice.
Deci istoriografia reprezinta eforturile conjugate ale unei duble actiuni, de documentare si interpretare.
Aprecierea scrisului istoric presupune si rolul acestuia in istoria pe cale de a se face. Istoricul a fost intotdeauna contemporan cu epoca lui, iar ca atare istoriografia, deliberat sau nu, este o ramura istorica prin excelenta, perfectibila, resimtindu-se de pe urma pozitiei pe care creatorul ei o ocupa intr-o societate si o are in functie de trecutul istoriografic. Dar valoarea istoriei marxiste consta in elementul de unitate pe care l-a atribuit creatiei umane.
Filosofia marxista si, in mod deosebit, materialismul istoric, isi gaseste o prima aplicare in lucrarile istorice ale lui Marx: Luptele de clasa din Franta si 18 Brumar a lui Ludovic Bonaparte, precum si in lucrarea lui Engels, Situatia clasei muncitoare din Anglia. Ele se voiau modele de analiza materialist-istorica, care in timp, vor inspira o istoriografie marxista in secolul XX.
Desigur marxismul a avut un rol in evolutia istoriografiei contemporane fiind unul din curentele care au dominat cercetarea intr-o parte de lume, ca doctrina oficiala, sau au influentat gandirea istorica occidentala. Dovada "Istoria Noua" franceza, care a venit la intalnirea cu materialismul istoric fara sa se confunde insa cu acesta din urma. In problema modului de productie a societatilor precapitaliste, marxismul s-a dovedit discutabil prin monismul sau si deopotriva, prin dogmatismul profesat, care a facut din istorie un instrument al puterii. Noua istorie, la randul ei, a evoluat intr-o directie contrara, oferind interpretari multifactoriale care o distanteaza de marxism fara ca sa-i nege influenta sub raport metodologic. In esenta materialismul istoric a oferit o metodologie de analiza care a fertilizat istoriografia, dar, in aceeasi vreme, prin unilateralitate si dogmatism sau excesiva politizare a dus la negarea unei reale istoriografii, asezand accentul pe interpretarea unifactoriala si pe lupta de clasa.
A doua jumatate a secolului al XIX-lea sub raportul filosofiei istoriei este ocupata de preponderenta pozitivismului, care actioneaza sub impulsul stiintelor naturii. Un rol de seama in miscarea pozitivista l-a jucat naturalismul secolului al XIX-lea, Originea speciilor (1859) a lui Darwin, determinanta pentru orientarea evolutionista. Daca pana aici istoria era considerata progresiva si natura statica, acum amandoua sunt privite evolutiv. Pozitivismul cu predilectia pentru stiintele naturii si cu incercarea de a trata istoria potrivit naturii, nu a fost propice filosofiei istoriei. Istoricii au aplicat, in general, din programul comtian cercetarea minutioasa a faptelor si au fost reticenti in stabilirea legilor dezvoltarii istorice. Deviza incepand cu Leopold von Ranke a fost restituirea faptelor istorice asa cum ele s-au petrecut, principiu care a dominat viziunea si metodologia istorica.
Spre sfarsitul secolului apare o reactie impotriva pozitivismului, a ideii ca stiinta este singurul mod de cunoastere care exista sau vreodata poate exista. Revolta la care ne referim a fost calauzita de ideea ca istoria poate sa fie si este o forma distincta a cunoasterii, din acest punct de vedere o mixtura de optiuni pozitiviste si antipozitiviste. Esential insa la filosofii istoriei ca Windelband, Rickert, Dilthey si Xenopol este ca ei incearca sa distinga particularitatile istoriei.
De acum o buna parte din filosofii istoriei vin spre teoria istorica dinspre logica sau filosofie, exceptie Xenopol, astfel ca filosofia istoriei se plaseaza in sfera istoriei ca o disciplina filosofica. Contingentele sale cu istoria exista evident, dar, in esenta, destinele lor parcurg cai diferite. Filosoful istoriei este pur si simplu filosof, iar istoricul pentru moment se retranseaza in practica stiintei sale in termenii eruditiei filologice. Teoriile ulterioare sunt incarcate adeseori de relativismul istoric sau exprima o filosofie a istoriei care are din ce in ce mai putin comun cu practica istorica. De acum aceasta din urma, intemeiata, bineinteles, pe o conceptie istorica, se departajeaza tot mai evident de genul de filosofie a istoriei in circulatie in perioada interbelica, ex. O. Spengler cu Declinul occidentului. Divortul este exprimat de Fustel de Coulanges: " Il y a une histoire et ily a une philosophie mais il n'y a pas de philosophie de l'histoire". O idee asemanatoare exprima si Nicolae Iorga scriind ca "Conceptiile intinse, mari nu sunt oprite, dar ele-si pierd orice valoare daca stabilirea lor nu e sigura, nu numai din punctul de vedere logic, ci mai ales al faptelor".
Astazi in linii generale filosofia istoriei nu mai cunoaste voga din jurul anilor 1900, istoricii se dovedesc mai modesti, mai reticenti la incercarile de filosofare, ei nu se inchid aprioric la nici o filosofie a istoriei. Preocuparea de capetenie se ataseaza criticii istorice, dovada o recenta publicatie aparuta in colectia Cahiers des Annales si intitulata Initiation á la critique historique (1973). Leon E. Halkin, autorul acestei carti, indemnand la o resurectie a spiritului critic, exprima o atitudine fundamentala si generala astazi, pe care o avusese si Marc Bloch, atunci cand isi intitulase cartea Apologie pour l'histoire ou metier d'historien. In fata criticii istorice filosofia istoriei isi pierde autoritatea. Concluzia la care ajunge autorul citat convinge ca tipul de filosofie a istoriei speculativa, venita din zonele exterioare practicii istorice sau a unei cunoasteri superficiale a istoriei este din ce in ce mai putin audienta. Pentru istoric sunt recomandabile lucrarile lui Raymond Aron, spre ex: Introducere in filosofia istorica precum si cartea lui Paul Ricoeur, Istorie si adevar sau a lui Paul Veyne, Cum se scrie istoria, deopotriva stimulative pentru interpretarea istorica. Desi filosofia istoriei in campul istoriografiei cedeaza in favoarea teoriei istoriei intemeiata pe practica istoriografiei contemporane si intr-o apreciabila masura pe dialogul cu stiintele invecinate, raportul cu filosofia si in special cu filosofia istoriei este inevitabil.
Evident, istoricul istoriografiei este chemat sa fie atent la evolutia filosofiei istoriei de-a lungul veacurilor, la implicatiile ei in istoriografie, pentru a intelege istorici si opere istoriografice, conceptia istorica intr-o epoca sau alta. Aprecierea istoricului istoriografiei se poate insa sprijini pe cunoasterea filosofiei istoriei, ca teren de investigare. In rest, filosofia istoriei ca disciplina filosofica se valideeaza numai in masura in care porneste de la examinarea faptelor istorice, de la experienta istorica.
Raportul istoriei istoriografiei cu istoria culturii
Un alt domeniu la care ne referim si pe care vom incerca sa-l conturam in raporturile sale cu istoria istoriografiei, este acela al istoriei culturii. Istoria este o creatie incadrandu-se in patrimoniul cultural a unei epoci. Nu ne referim aici la ceea ce germanii definesc Kulturgeschichte sau la metoda istoriei culturale in spiritul lui Karl Lamprecht (1856-1915). Istoricul istoriografiei are in vedere creatia culturala dintr-o epoca, institutiile culturale, stiintele pozitive si ale omului, curentele in care se incadreaza. Istoriografia intr-o istorie a culturii isi are locul ei bine definit, alaturi de alte domenii ale creatiei spirituale, ca filosofia, literatura sau domeniul vast al diferitelor stiinte. Din acest punct de vedere istoriografia cu statutul ei bine definit va trebui sa tina seama de datele istoriei culturii epocii in care se produce scrisul istoric. Pentru istoricul istoriografiei climatul cultural este un element de referinta necesar, pe care nici o cercetare serioasa nu-l poate ocoli. Exista intre cei doi termeni un raport insa de reciprocitate, istoriografia apeleaza la datele istoriei culturii pentru a explica formatia unui istoric, iar acestea se imbogatesc prin reconstituirile istoriei istoriografiei. O cercetare de adancime, o coborare in laboratorul de creatie al istoricului este menita sa evidentieze valori pe care istoricul culturii nu-si propune sa le cerceteze sau pur si simplu le neglijeaza. Depistand izvoare, idei social-politice si sursele lor sau metodologii istorice, istoricul istoriografiei poate imbogati profilul cultural al unei perioade. Dar si invers, apelul la istoria culturii, la elementele de referinta ale acesteia poate explica opera istoricului. Asa de exemplu s-a intamplat cu studiul bibliotecii Stolnicului Cantacuzino, care a oferit istoriografiei elemente complementare, pentru intelegerea istoricului care a fost.
Istoria literara si istoriografia
Istoriografia nu poate sa nu tina seama de rezultatele la care au ajuns istoricii literari in exegeza textului. In general viziunea istoriei literare fiind in apreciabila masura estetica, a avut si are in vedere istorici artisti, cu alte cuvinte pe acei istorici care prin calitati stilistice reprezinta pagini de literatura ce au un ecou in opinia publica. Istoria literaturii este insa susceptibila de luat in considerare din punct de vedere al obiectului sau, literatura, care este un izvor remarcabil pentru reconstituirea istoricului nu in afara istoriei mentalitatilor si a imaginarului.
Istoria istoriografiei poate beneficia de genul biografic pentru studiul personalitatii unor istorici, evocati de istoricii literari cu mijloacele proprii. In acelasi timp comparatismul literar poate veni in sprijin pentru descifrarea formatiei unui istoric si a ambiantei in care a creat. Se poate afirma ca literatura in sine, romanul istoric a avut o influenta asupra genezei romantismului si studiului evului mediu, cazul literaturii lui Walter Scott.
Istoria istoriografiei poate sa ofere istoriei literare, literaturii, elemente pentru intelegerea climatului unei epoci in care s-a afirmat o literatura de continut istoric. Istoriografia este in masura sa furnizeze un fundal pentru a plasa un subiect in cadrul verosimilului.
Studiul literaturii constituie un izvor pentru reconstituirea istoricului si din punct de vedere al continutului care este de natura sa explice profilul unei epoci, tendinte politice si doctrinare. Tematica romanului istoric intr-o anumita perioada, in general problematica unei epoci sub raport politic poate sa fie descifrata din literatura cu subiect istoric devenita un element al ideologizarii.
Istoria istoriografiei si sociologia
Opera istorica fiind intim legata de creatorul ei, de istoric este o reflectare mediata a grupului social caruia ii apartine. Istoriografia nu este de conceput in afara sociologiei, a metodelor cantitative si a necesarelor raportari la o stiinta care s-a deschis la randu-i metodelor moderne. In acest sens studiul societatii dintr-o perioada istorica este una din posibilitatile pe care le ofera sociologia. Bunaoara lucrarea Contributii la studiul satelor devalmase a lui H.H. Sthal este un exemplu despre rolul sociologiei in cunoasterea istorica. Sociologia ofera insa si metodele ei de investigare cantitativa care pot lumina in termeni mai exacti dimensiunile productiei istoriografice si difuzarea ei in societate. Raportul este si aici de reciprocitate, fiindca metodele istoriografiei, evaluarea productiei istoriografice a perioadelor istorice prin incheierile la care se poate ajunge, ofera temeiuri pentru intelegerea dinamicii sociale.
|
