RAZBOIUL CELOR DOUA ROZE

RĂZBOIUL CELOR DOUĂ ROZE

I. Sfârsitul campaniilor din Franta face sa se re­verse în Anglia companii de soldati obisnuiti cu prazi bogate si gata oricând sa se puna în serviciul unei cauze, bune 13413d35n sau rele. Scrisorile din acea vreme sunt pline de asasinate, insurectii, executii ilegale, povestite pe tonul cel mai firesc, ca niste incidente inevitabile. Ducele de Suffolk, ducându-se la Ca­lais, îsi vede nava controlata de un vas necunos­cut; e condus la bord si primit cu cuvintele: "Bine ai venit, tradatorule!". Dupa care e coborât într-o barca si, fara judecata, cu vreo cinci sau sase lovi­turi de sabie ruginita, un membru al echipajului îi taie capul. În 1450 comunele din Kent se rascoala la instigatia unui aventurier, Jack Cade, care pretinde sa i se spuna Mortimer si afirma ca este des­cendentul lui Eduard al III-lea . Acest cap al in­surectiei se duce pâna la Londra, nefiind oprit decât de certurile sale cu orasenii, si, înainte de a fi ucis, decapiteaza pe vistiernicul regelui si pe un sheriff din Kent. Nobilimea era pe atunci gata sa urmeze astfel de uzurpatori, pentru ca regele însusi nu-i altceva decât fiul sau nepotul unui uzurpator. Regii Lancaster o stiu prea bine. Când Henric al V-lea, crezând ca tatal sau a si murit, pune mâna pe co­roana, Henric al IV-lea, trezit din letargie, mur­mura: "Nu-i înca a ta si nici a mea n-a fost nicio­data..." Împotriva debilului Henric al VI-lea se ri­dica Eduard, duce de York, mostenitor mai apro­piat al lui Eduard al III-lea, pentru ca este descen­dent dupa mama al ducelui de Clarence, pe când Lancasterii nu provin decât din mezinul Ioan de Gand. În jurul trandafiriului rosu al Lancasterilor si al trandafirului alb al familiei de York se vor grupa seniorii razboinici, fara alt tel politic decât acela de a se îmbogati în urma victoriei partidei lor.

II. Luptele dintre nobilii ambitiosi si avizi nu stârnesc prea mult interes în tara. Viata îsi continua mersul. Se ara câmpiile, se strâng recoltele; se dez­volta negotul londonez. Vreo duzina de mari ba­roni, împreuna cu prietenii si vasalii lor si, mai ales, bandele lor de mercenari sunt singurii care iau parte la lupte. Trebuie sa dea dovada de prudenta si sa respecte, în toiul bataliilor, neutralitatea ora­selor si a satelor, caci în cuprinsul acestora oamenii sunt numerosi si gata sa se ridice, daca ar fi stârniti, împotriva uneia sau alteia din cele doua roze. Bataliile care hotarasc soarta tronului se dau între câteva mii de oameni. Ele confirma declinul cava­leriei. De ambele parti luptele sunt dominate de arcasi, dar putin câte putin, omul, animal curajos, se obisnuieste sa înfrunte sagetile. Baronii îi sar­jeaza pe arcasi si cauta lupta corp la corp, în care toporul si sabia vor decide victoria. Astfel, bataliile acestea, cu tot numarul lor mic de combatanti, pro­voaca imense varsari de sânge singurei clase parti­cipante la lupta. Dupa razboiul celor doua roze, nobilimea engleza se va vedea redusa la câteva familii.

III. Nefericitul Henric al VI-lea nu era facut pentru vremuri atât de aspre. Nu era de loc prost, dar nici rege nu era de loc; era un sfânt si, în tre­burile pamântesti, un copil. E greu de imaginat o fiinta mai blânda, mai respectabila si mai slaba. În marile razboaie de pe vremea domniei sale, el n-a fost decât un spectator, lasându-le pe seama lui So­merset si a lui Warwick, el aparând pe scena numai pentru a-si lua locul într-un cortegiu sau la o hiro­tonisire. Traind printre oameni care se urau, nu se gândea decât sa-i împace. Casatorit cu o scorpie, Marguerite de Anjou, se arata fata de ea totdeauna rabdator si afectuos. Singurele sale placeri erau sa asculte liturghia, sa studieze istoria si teologia. Avea oroare de orice pompa si purta haine de orasan. În locul pantofilor cu vârfuri ascutite pe atunci la moda printre nobili, purta pantofi cu vârf rotund, ca taranii. Când trebuia sa-si îmbrace mantia re­gala, o tragea peste o târsâna. Înainte de fiecare masa îsi spunea rugaciunea, ca un calugar, si avea totdeauna în fata lui o icoana cu cele cinci rani ale lui Hristos. Chesterton a remarcat ca regii debili si piosi au lasat monumentele cele mai durabile si cele mai frumoase. Eduard Confesorul cladise abatia de la Westminster; Henric al VI-lea fonda Colegiul din Eton (1440) si construi la Cambridge admirabila capela de la King's College. Constructiile acestea sfârsira prin a-l ruina. Într-o vreme când toata lu­mea, nobili si negustori, se îmbogatea, numai regele era îndatorat pâna peste cap. În 1451 trebui sa împrumute bani pentru a celebra craciunul si, în ziua de boboteaza, nemaiavând credit, regele si re­gina nu putura lua cina. Acest suveran naiv si parca ireal avea sa fie o prada usoara pentru cava­lerii brutali si fara scrupule.

IV. În 1453, Henric al VI-lea (care era nepotul bietului Carol al VI-lea al Frantei) dadu semne si­gure de nebunie. Nu numai ca pierduse memoria si judecata, dar nici nu mai putea merge, nici sa se tina în picioare. Nici macar nu întelese ca i s-a nascut un fiu. Varul sau York, sprijinit de War­wick, senior puternic supranumit în acelasi timp ultimul dintre baroni si fauritorul de regi, se înco­rona la Westminster sub numele de Eduard al IV-lea. Blândul Henric fu închis în Turn si tratat cu omenie, dupa cum spun cronicarii yorkisti, lasat în parasire si într-o stare de murdarie incredibila, afirma, dimpotriva, cronicarii lancasterieni. "Sunteti nedrepti - spunea el cu blândete paznicilor sai - când loviti astfel un rege încoronat". Apoi o cearta între Eduard al IV-lea si fauritorul de regi repuse deodata pe tron pe Henric al VI-lea si roza rosie. În sfârsit, Eduard, batându-l pe Warwick, care pieri în lupta, îl ucise pe printul de Wales si puse sa-l asasineze chiar pe rege. Dupa acest constiincios masacru (1471), Eduard al IV-lea domni fara mari împotriviri pâna în 1483. Cu totul opus sfiosului sau var, a fost un print al Renasterii, stralucitor si cinic. Nu se da în laturi sa mângâie nevestele ne­gustorilor din City si marea lui frumusete le facea sa nu fie neînduplecate. "Pe legea mea - îi spunea o vaduva bogata -, pentru mutrisoara ta fermeca­toare, ai sa capeti oricând douazeci de livre". Re­gele, care nu se astepta sa primeasca de la ea decât jumatate din suma, îi multumi si o saruta. Dupa care i-a mai dat douazeci de livre, "pentru ca ea considera ca sarutul unui rege e cea mai pretioasa bijuterie". Multumita marilor negustori si neveste­lor lor, Eduard al IV-lea traia de pe o zi pe alta, din darnicia supusilor sai. E de crezut ca donatorii nu pierdeau nimic; avantajele si monopolurile care le erau acordate le îngaduiau sa recupereze banii de la multimea de cumparatori, ceea ce era o forma ingenioasa de impozit indirect

V. Venirea la domnie a casei de York a fost o lo­vitura destul de grea data prestigiului parlamen­tului. Pe când regii lancasterieni, uzurpatori, ceru­sera acestuia învestitura, regii din casa de York pretindeau sa domneasca numai în virtutea dreptu­lui de mostenire. De altfel, Camera Comunelor a încetat în vremea aceea sa reprezinte realmente comunitatile Angliei. La început orice orasan care platea impozite avea drept de vot. Dar asa cum îmbogatirea marilor negustori transformase ghil­dele în cercuri închise, multe târguri cumparau de la coroana o carta în virtutea carora noii veniti erau exclusi. Dreptul de a alege pe reprezentantii orasului îl aveau când numai primarul si consilierii sai, când un consiliu compus din orasenii cei mai bogati. Astfel începu procesul care avea sa trans­forme pentru multe secole atâtea circumscriptii en­gleze în "burguri putrede" în care alegatorii vor fi atât de restrânsi încât vor deveni usor de corupt. Tot astfel, începând din 1430, cavalerii comitatelor fura alesi numai de catre freeholderii al caror pamânt aducea un venit de cel putin patruzeci de si­lingi (circa douazeci de lire de astazi) . Multi bar­bati care pâna atunci votasera se vazura astfel lipsiti de dreptul lor.

Regimul acesta avea sa tina pâna la reforma electorala din 1832. El asigura pu­terea legala a unei clase putin numeroase, caci în timpul alegerilor seniorii cei mai puternici exerci­tau o energica presiune asupra detinatorilor de pamânturi si a prietenilor. În 1455 ducesa de Norfolk scria lui John Paston : "Deoarece, din diverse motive, este necesar ca lordul vostru sa aiba acum în parlament oameni de-ai lui, care sa-l slujeasca, dorim si va rugam ca, dupa citirea acestei scrisori, sa dati votul dumneavoastra prea iubitilor nostri veri si slujitori John Howard si sir Roger Cham­berlain, ca sa fie alesi cavaleri ai shire-ului. si în­demnati-i sa voteze în acelasi fel pe toti ceilalti pe care întelepciunea voastra i-ar putea hotarî sa pro­cedeze astfel". Asemenea recomandari sunt cunos­cute din toate vremurile.

VI. Eduard al IV-lea lasa doi baieti, dintre care cel mai mare ar fi trebuit sa-i urmeze la tron, dar fratele sau Richard, duce de Gloucester, puse la cale asasinarea nepotilor sai, dupa ce fusesera închisi în Turnul Londrei, si deveni rege sub numele de Richard al III-lea (1483). Shakespeare i-a facut un portret monstruos acestui cocosat crud, curajos si stralucit. Desi unii istorici au încercat sa-l reabili­teze pe Richard al III-lea, se pare ca trebuie sa-i dam crezare lui Shakespeare. Când poporul afla de dublul asasinat din Turn, sentimentul de revolta care de multa vreme fierbea în sufletul englezilor, obositi de razboaie civile si uzurpari, lua o forma mai precisa. Se parea ca se ivise o sansa de împa­care a celor doua roze. Ramasese un Lancaster, Henric Tudor, duce de Richmond, un adolescent slabut, care din prudenta fugise în Bretania si care, prin mama sa, Margareta, descindea direct din Ioan de Gand. Daca Henric ar fi putut sa se casatoreasca cu Elisabeta de York, fiica lui Eduard al IV-lea, cele doua case s-ar fi unit. Richard, care întelese pericolul, se stradui sa-si apropie orasenii, convocând parlamentul, si planui sa se casatoreasca el însusi cu nepoata sa. Dar curând, Henric Tudor, plecând din Harfleur, debarca la Milford Haven cu doua mii de soldati, englezi refugiati si aventurieri bretoni. Ţara Galilor se pronunta în favoarea lui pentru ca familia Tudor era galeza. Se întâlni cu Richard la Bosworth (1485). Soarta bataliei fu de­cisa de marii seniori Stanley din Lancashire, care se pronuntara pentru Henric, pentru ca lordul Stan­ley, în a doua lui casatorie, avea de sotie pe mama acestuia. Richard se arunca vitejeste în învalma­seala, doborî mai multi luptatori, dar fu si el ucis. Coroana pe care o purta în timpul bataliei si care cazuse într-un tufis fu gasita dupa încetarea bata­liei si pusa de Stanley pe capul fiului sau vitreg, care deveni regele Henric al VII-lea. "Astfel vom uni roza alba si roza rosie. Dea Domnul, care a pri­vit atâta timp cu mânie ura lor, sa se însenineze cerul dupa aceasta fericita unire. Anglia a fost multa vreme necugetata si s-a mutilat ea însasi... O! fie ca astazi, Richmond si Elisabeta, mostenitori legitimi ai celor doua case regale, sa se uneasca prin sfânta vointa a Domnului". Casatoria avu loc în anul urmator. Razboiul celor doua roze se ter­minase.