Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























HENRIC AL III-LEA SI SIMON DE MONTFORT

istorie




HENRIC AL III-LEA sI SIMON DE MONTFORT





I. Când, dupa moartea lui Ioan fara Ţara, deveni rege legitim un copil de noua ani, Henric al III-lea (1216), baronii, pe care ura împotriva tatalui îi aruncase în tabara lui Ludovic al Frantei, se adu­nara îndata în jurul coroanei. În sufletul acestei nobilimi, ea însasi de origine straina, crestea sen­timentul national. Pierderea Normandiei, despar­tindu-i de domeniile lor franceze, sfârsise prin a lega soarta baronilor normanzi de aceea a Angliei. În timpul minoritatii regelui, ostasi destoinici, Guil­laume de Mar chal si Hubert de Bourg, asigurara linistea tarii. În sfârsit, în 1227 tânarul rege atinse vârsta majoratului. Henric al III-lea nu avea nici cruzimea, nici cinismul tatalui sau. Prin piosenia sa, prin naivitatea sa 10210l1115k , reamintea mai curând de Eduard Confesorul, pe care-l admira mult si în cin­stea caruia reconstruise abatia din Westminster. Dar nu prea era facut sa domneasca peste Anglia ace­lui secol. Într-o perioada când toate fortele reale ale tarii cautau sa impuna anumite reguli puterii re­gale, el era absolutist; într-o perioada de nationa­lism, el nu era englez. Casatorindu-se cu Ali nor de Provence, se înconjurase de unchi ai reginei si unul dintre ei, Petru de Savoia, construise pe ma­lul râului palatul pe care-l reaminteste astazi Savoy Court. O data cu rudele sotiei sale, regele chema la putere si rudele mamei, originare din Poitou. Baronii si orasenii, exasperati, începura sa mur­mure: "Anglia a englezilor", si cei mai proaspeti englezi dintre ei nu erau cei mai putin vehementi. În sfârsit, regele, foarte evlavios si care pastra o vie recunostinta papei pentru protectia acordata pe vremea minoritatii sale, se recunoscu vasalul aces­tuia si favoriza încalcarile Romei în dauna cleru­lui englez. Papa îsi luase obiceiul de a acorda favoritilor sai italieni cele mai mari beneficii ecle­ziastice din Anglia, înainte chiar de a fi devenit vacante. Când acesti provisors, sau abati provizorii, deveneau titulari, ramâneau linistiti la Roma, nu­meau un vicar si încasau veniturile lor de prove­nienta engleza. E lesne de imaginat turbarea cleru­lui local si sentimentul crescând de ostilitate fata de papa si de rege.



II. Nepopularitatea lui Henric al III-lea se accen­tua treptat timp de treizeci de ani. Marea Carta, desi confirmata de sapte ori, nu fusese respectata niciodata. Preturile se urcau atunci în toata Europa pentru ca renascuse încrederea si banii reintrau în circulatie. Aceasta crestere marea automat chel­tuielile de guvernare, dar baronii nu erau econo­misti si, de câte ori regele le cerea noi subsidii, întâmpina o rea-vointa crescânda. Neputându-se re­semna sa renunte la marile visuri angevine, încerca sa recucereasca un imperiu francez, dar fu batut la Taillebourg . Atinse limitele rabdarii englezilor când accepta de la papa (care, pe tabla sa de sah diplomatica, "juca" cu regele Angliei împotriva împaratului) regatul Siciliei pentru cel de-al doilea fiu al sau, Edmond. Era un dar oneros care trebuia cucerit; baronii refuzara categoric orice ajutor pentru aceasta expeditie, în afara de cazul când regele accepta unele reforme.

Marele Consiliu se întruni la Oxford în 1253 si, contrar uzantelor, seniorii venira înarmati. "Sunt prizonierul vostru?", îi întreba timid regele. Îi cerura sa accepte "Pro­viziunile de la Oxford", care încredintau guverna­rea regatului unui comitet de reforme. Acest comi­tet va avea controlul vistieriei; va numi pe marele justitiar, pe vistiernic, pe cancelar. Daca ar fi durat, monarhia ar fi fost înlocuita de o oligarhie.



III. Regele jura, dar recurse îndata la tactica parintelui sau si fu dezlegat de juramânt de catre papa. Baronii protestara; se conveni ca cele doua parti sa accepte arbitrajul lui Ludovic cel Sfânt, regele Frantei, care se bucura de un mare presti­giu în Europa. Regele si fiul sau, Eduard, se îm­barcara pentru a se duce sa apere ei însisi cauza lor la Conferinta de la Amiens. Ludovic cel Sfânt le dadu dreptate; el declara nule "Proviziunile de la Oxford", care erau contrare tuturor ideilor sale politice, si confirma ca Henric are dreptul sa folo­seasca straini ca ministri sau consilieri. Totusi hota­rârea, destul de neclara, confirma Marea Carta. Cei mai conservatori dintre baroni acceptara sentinta de la Amiens, dar o grupare formata din baroni mai tineri si mai îndrazneti sustineau ca sentinta arbitrala era contradictorie, ca nu se putea con­firma în acelasi timp Marea Carta si anula "Pro­viziunile", care erau o aplicatie a ei, si, în sfârsit, ca lupta trebuia sa continue. seful acestei grupari era barbatul cel mai remarcabil din acea vreme: Simon de Montfort, conte de Leicester.



IV. Campionul libertatilor engleze era un fran­cez; dar, în mostenirea lasata de parintele sau, se afla comitatul de Leicester, confiscat odinioara de Ioan fara Ţara. Henric al III-lea i-l restituise si intrase cu el în legaturi destul de strânse; în 1238 casatoria lui Montfort cu sora regelui îi indignase foarte mult pe englezi. Apoi cei doi cumnati se certara. Henric era nerabdator si usuratic; Simon era nerabdator si serios. Mersera din cearta în cearta. Simon pleca în cruciada si, la întoarcerea sa, prelua administratia Gasconiei, facu ordine în tara, dar cu atâta brutalitate încât niste trimisi gas­coni venira sa se plânga de el la curtea Angliei. Regele îl pofti pe cumnatul sau sa se justifice. Si­mon raspunse ca un barbat atât de nobil ca dânsul nu putea fi tulburat pentru bunul plac al unor "straini". Discutia se încalzi si Henric pronunta cuvântul "tradator". "E o minciuna - raspunse Montfort - si, daca n-ati fi suveranul meu, ar fi o zi nenorocita pentru dumneavoastra ziua în care ati îndraznit sa pronuntati acest cuvânt! - Întoar­ce-te în Gasconia, tu, provocator si iubitor de cer­turi, si ia-ti acolo rasplata precum odinioara parin­tele tau! - Ma voi duce bucuros si nu ma voi întoarce înainte de a fi facut din dusmanii tai sclavii tai, oricât de ingrat ai fi". Înlocuit în Gas­conia (1253) de lordul Eduard, mostenitorul tronu­lui si nepotul sau, Montfort se întoarse în Anglia, amarât si indignat, si deveni repede seful partidei reformiste. Prieten intim al marelui episcop si teo­log Robert Grosseteste, foarte pios el însusi, entuzi­ast si inspirând entuziasm, impresionat de relele ce bântuiau regatul, contele de Leicester fu sufletul opo­zitiei aristocratice care a încercat la Marele Con­siliu din Oxford sa instituie controlul asupra auto­ritatii regale. Dupa sentinta de la Amiens, aceasta opozitie se împarti. Multi nobili cedara. Montfort riposta cu obisnuita-i violenta: "Am fost în multe tari - spuse el - si nicaieri nu am gasit oameni atât de lipsiti de credinta ca în Anglia. Dar chiar daca m-ar parasi toti, cei patru fii ai mei si cu mine vom apara cauza dreapta". Relua lupta, cu toate ca fusese abandonata de ceilalti.





V. Trasatura originala a acestei epoci este tre­zirea a "noi paturi" la viata politica. Doua grupe mai ales sunt interesante din pricina rolului pe care aveau sa-l joace curând: cavalerii de la tara si orasenii din târguri. Clasa cavalerilor se largise mult în ultima suta de ani. Începând din 1278, va fi cavaler si supus obligatiilor militare cavaleresti orice om liber al carui venit funciar atinge doua­zeci de livre. Cu majorarea preturilor, numerosi mici proprietari se vor trezi, vrând-nevrând, deti­natorii unui lot de cavaler (Knight's fee). Înca de prin secolul al XIII-lea, micul nobil de tara, ocu­pat cu ogoarele si treburile locale (viitorul squire), foarte deosebit de baronul razboinic si curtean, se înmultise în mod rapid. Cavalerii acestia formau o clasa înstarita, respectata si care se obisnuise, mai ales dupa instituirea judecatorilor itineranti, sa joace un rol mare în viata comitatului. Citito­rul îsi aminteste ca, pentru alcatuirea juriilor, she­riff-ul propunea mai întâi adunarii sa numeasca patru cavaleri si ca acestia alegeau mai târziu doi cavaleri de fiecare suta. Ei constituiau deci un grup de barbati cu autoritate în provincia lor, la care era firesc sa se faca apel când cineva voia sa cu­noasca parerea comitatelor. Din 1213, Ioan fara Ţara admisese la un Mare Consiliu patru cavaleri de fiecare shire. În 1254, Henric al III-lea, având nevoie de bani si marea nobilime fiindu-i ostila, consultase prin sheriff-i curtile comitatelor si ceru sa se aduca raspunsurile acestora la Marele Con­siliu de catre doi cavaleri de fiecare shire. Fara îndoiala în speranta ca, intimidati de maiestatea regala, acesti provinciali nu vor îndrazni sa ras­punda printr-un refuz.



VI. Prezenta exceptionala a câtorva cavaleri la Consiliu nu era suficienta, fireste, ca sa dea aces­tuia caracterul unui parlament modern. Cuvântul parlament este folosit în Anglia din anul 1239, dar, la început, el însemna pur si simplu actiunea de a vorbi. Un parlament era atunci o dezbatere a Ma­relui Consiliu, iar Marele Consiliu ramâne, ca odi­nioara, o curte de justitie, compusa din barones majores, convocati individual, si barones minores, convocati în mod colectiv de catre sheriff. Cava­lerii din 1254 nu sunt acolo decât în calitate de informatori; ei nu iau parte la sedinta. Dar mintea îndrazneata a lui Simon de Montfort avea sa mearga mult mai departe. Dupa sentinta de la Amiens, marele rebel repurta asupra trupelor re­gale o victorie completa la Lewes. Avusese împo­triva lui pe nepotul sau, lordul Eduard, si o parte dintre baroni, dar de partea lui tânara nobilime, orasenii din Londra, entuziasti, pe cât de prost înarmati, studentii din Oxford si mai cu seama excelentii arcasi din Ţara Galilor, care aparau ast­fel, în mod direct, independenta principatului lor. Simon, printre alte daruri, avea si pe acela al stra­tegiei. Îi facu prizonieri pe rege si pe mostenito­rul sau si, decis sa reformeze regatul, convoca, în numele regelui, Parlamentul din 1264, la care tre­buiau sa participe patru cavaleri "chibzuiti" din fiecare comitat, alesi pentru a trata cu prelatii si marii baroni treburile regatului.



VII. Scrierile timpului arata ca gândirea politica devenea atunci foarte îndrazneata. "Acei ce se supun legilor - spune un poet - sunt acei care le cunosc cel mai bine si, deoarece e vorba de pro­priile lor interese, vor fi cu cea mai mare grija". Simon de Montfort, în mâna caruia se afla real­mente conducerea tarii, încredinta puterea unui comitet de noua persoane, numite de trei electori. Marelui Consiliu el îi dadea dreptul de destituire a acestor electori. Era schita unei constitutii aproape tot atât de complexa ca si aceea a lui Sieyčs . Cu siguranta ca Simon de Montfort era departe de a-si închipui ce va fi într-o zi parlamentul britanic si e un anacronism sa se faca din el primul whig. Dar acest mare om întelegea ca forte noi se iveau în tara si viitorul va apartine aceluia care va sti sa le foloseasca.





VIII. În anul urmator, un numar de baroni satu­rându-se de aceste inovatii, Simon, neclintit, hotarî sa se sprijine mai mult pe clasele noi si convoca celebrul Parlament din 1265, la care trebuiau sa participe doi cavaleri de fiecare shire si doi repre­zentanti de fiecare oras sau târg, acestia din urma fiind convocati printr-un writ trimis nu sheriff-u­lui, ci direct orasului. De asta data toate elemen­tele viitorului parlament englez: lorzi, deputati ai comitatelor sau county members, deputatii orase­lor, sau borough members, sunt reunite. Nu se poate spune totusi ca de la aceasta experienta dateaza literalmente Camera Comunelor, pentru ca depu­tatii comitatelor si ai oraselor nu sunt acolo decât "cu titlu consultativ". Prezenta lor ni se pare im­portanta pentru ca noi îi cunoastem consecintele. Contemporanilor li se parea, fara îndoiala, fireasca. Rebelul îsi convoca partizanii.



IX. Un om, cel putin, observa cu profund interes si o admiratie involuntara politica populara a con­telui de Leicester; era mostenitorul tronului, lor­dul Eduard. Inferior unchiului sau prin caracter, lipsit de idealismul patimas care constituia noble­tea lui Simon, Eduard era însa mai bine înzestrat ca sa reuseasca. Simon de Montfort, obsedat de maretia planurilor sale, refuza sa tina seama de micimea oamenilor. Eduard, incapabil de a imagina ceva, era superior în executare. Evadând printr-o stratagema (se facu ca încearca toti caii nobililor care-l pazeau, apoi, dupa ce dadu peste cel mai iute, porni în galop fara a mai putea fi ajuns din urma), aduna pe baronii marcilor de Vest si de Nord, îl ataca pe Montfort, aplicând lectiile de tac­tica primite de la el, si-l învinse la Evesham. Mont­fort, bun jucator, admira ca tehnician manevra care-i aducea pierzania: "Pe sfântul Iacob! - ex­clama el - vin într-o ordine perfecta... De la mine au învatat aceasta figura. Sa ne rugam lui Dum­nezeu pentru sufletele noastre, caci trupurile noas­tre sunt în mâinile lor..." Se batu eroic o dimineata întreaga, apoi, într-o întunecime aproape totala, datorita unei vijelii pe care contemporanii lui o considerara un miracol, fu ucis. Capul îi fu muti­lat de dusmani, dar Eduard le îngadui franciscani­lor sa îngroape ramasitele si, vreme îndelungata, relicvele lui Simon de Montfort fura venerate de popor ca relicvele unui sfânt.



X. Cu Simon de Montfort dispare ultimul din­tre marii francezi care au contribuit la edificarea Angliei. Curând fiii nobililor normanzi nu vor mai învata decât engleza. Godwin si Godgifu vor fi în­vins. Dar rolul regilor normanzi si angevini a fost imens. În momentul în care Wilhelm Cuceritorul a debarcat, a gasit o tara de pionieri, o justitie locala si rudimentara, o biserica imorala si rebela. Prin energia depusa de el, prin aceea a lui Henric I si apoi a lui Henric al II-lea, a fost creata o adminis­tratie centrala, care s-a dovedit destul de puternica pentru a putea tolera fara pericol libertatile locale. Multe din institutiile pe care acesti regi le-au im­pus sau proteguit: juriul, assizele, vistieria, uni­versitatile exista înca si astazi. Chiar si Ioan fara Ţara, rege perfid, si Henric al III-lea, rege slab, au fost utili, în felul lor. Marea Carta acordata de unul, confirmata de celalalt, anunta transformarea cutumei feudale în lege comuna, pe care regele va trebui s-o respecte. Perioada care dureaza de la 1066 la 1272 este una din cele mai fecunde din isto­ria Angliei. Colonia normanda, întemeiata pe vre­mea cuceririi de catre cinci mii de aventurieri, s-a dezvoltat într-un mod atât de original încât, în cursul secolelor urmatoare, dupa o ultima tenta­tiva de a uni cele doua regate, al Frantei si al Angliei, va rupe orice legatura cu continentul. Îti poti imagina, într-un mod foarte aproximativ, aceasta uimitoare soarta daca presupui ca Lyautey, cucerind Marocul, ar fi fondat acolo o dinastie acceptata de locuitori, ca ea însasi ar fi acceptat traditiile locale si ca urmasii sai ar fi dat acestui imperiu legi mai viguroase si o prosperitate mai trainica decât în metropola.





La 21 iulie 1242.

Tatal lui Simon de Montfort, purtând acelasi nume, fusese conducatorul unei brutale "cruciade" împotriva albi­genzilor (vezi nota 99) si si-a pierdut viata în 1218, în timpul asedierii unui oras din sudul Frantei.

Aluzie la constitutia anului VIII, prin care s-a insti­tuit în Franta regimul consular al lui Napoleon Bonaparte (la 25 decembrie 1799). Autorul ei a fost abatele Sieyčs (1748-1836), cunoscut om politic din vremea revolutiei franceze si a imperiului napoleonean.










Document Info


Accesari: 2162
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )