Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload


loading...



















































INVAZIILE DANEZE SI EFECTELE LOR - ANGLIA

istorie




INVAZIILE DANEZE sI EFECTELE LOR - ANGLIA





I. În anul 787 Cronica anglo-saxona pomeneste pentru întâia oara de sosirea în Anglia a trei co­rabii cu barbati din nord veniti din "tara hotilor". Reeve-ul din satul cel mai apropiat, nestiind cine erau oamenii aceia, se duse în întâmpinarea lor ca­lare, cum era de datoria lui, si fu ucis. sase ani de tacere au urmat dupa acest omor, apoi, începând din anul 793, scurtele note anuale ale cronicii con­tin aproape fiecare relatari cu privire la incursiuni ale "pagânilor". Ba jefuiesc o manastire si-i masa­creaza pe calugari, ba "ostile pagâne au produs ra­vagii printre northumbrieni". Câteodata cronicarul noteaza cu satisfactie ca unele corabii pagâne au fost distruse de valurile furioase ale marii, ca echi­pajele s-au înecat si ca sup 959e412j ravietuitorii, sosind pe plaja, au fost omorâti. Putin câte putin flotele dus­mane cresc în importanta. În 851, "pentru prima oara, pagânii îsi petrecura iarna pe insula Thanet; în acelasi an trei sute de corabii ale lor au venit pâna la gura Tamisei si echipajele lor au luat cu asalt Canterbury si Londra". În anii urmatori "pagânii" sunt denumiti dupa adevaratul lor nume: da­nezi, si cronicile nu mai vorbesc decât de miscarile "Armatei", adica armata oamenilor din nord, care se ridica uneori pâna la cifra de zece mii de insi.


II. Triburile - toate de aceeasi rasa - care lo­cuiau pe atunci în Suedia, Norvegia si Danemarca erau într-adevar pagâne, caci suferisera destul de putin influenta Romei antice si în nici un fel pe aceea a Romei crestine, dar nu erau de loc barbare. Corabiile pictate, figurile sculptate de la prora, calitatile literare ale saga-urilor, complexitatea legi­lor lor dovedesc ca au stiut sa-si creeze o civili­zatie proprie. Vikingii acestia ascultau de un sef de banda si se bateau vitejeste, dar nu le placea lupta pentru lupta. Când puteau înlocui forta cu viclenia, o faceau cu draga inima. Pe cât erau de razboinici si dedati jafului, pe atât erau de negus­tori si, daca se vedeau întâmpinati pe plaja de un numar prea mare de locuitori, nu cereau altceva decât sa li se dea miere sau sclavi în schimbul unturii lor de balena sau al pestelui uscat.


III. De ce popoarele din nord, care de atâtea se­cole parusera a ignora Anglia, începura deodata s-o invadeze în acelasi timp în care atacau si Neus­tria? Se presupune ca, în urma presiunii exerci­tate de Carol cel Mare asupra saxonilor, pe care i-a împins spre Danemarca, oamenii din nord si-au dat seama de pericolul pe care-l prezentau pentru ei puterile crestine si aceasta a fost cauza primor­diala a atacurilor lor. Poate ca tot asa de simplu e sa ne gândim ca hazardul, nevoia de aventura, dorinta unor navigatori îndrazneti de a merge me­reu mai departe si-au adus contributia lor. Era un obicei al lor, cum avea sa fie mai târziu si un obi­cei al cavalerilor de Malta, ca fiecare tânar sa-si faca "caravana sa", adica o expeditie menita sa de­monstreze curajul lui. Populatia crestea repede. Mezinii si bastarzii trebuiau sa-si caute norocul în tari noi. Dar corabiile lor, înguste si lungi, purtând la catarg o singura vela rosie care se înalta ra­reori, pe flancuri scuturile razboinicilor, galbene si negre alternativ, si la prora chipul unui monstru marin, nu erau facute pentru navigatia la mari dis­tante. Ca toate corabiile de razboi din antichitate, erau corabii cu vâsle, si raza de actiune a unei ase­menea nave este negresit limitata.

Daca o etapa a unui drum cerea mai mult decât o jumatate de zi de navigatie, trebuiau neaparat doua echipe de vâslasi. Fiecare din ele era silita sa traga greutatea celeilalte; armele atârnau greu; ramânea putin loc pentru provizii. Corabia însasi trebuia sa fie usoara, astfel ca nu putea rezista valurilor mari ale ocea­nului. A fost nevoie de secole de experienta si, fara îndoiala, de nenumarate naufragii pentru ca vikingii sa descopere etapele de drum si perioadele de timp prielnice navigatiei. Putin câte putin învatara sa se repeada din insula în insula, profitând de vremea frumoasa, sa construiasca corabii mai mari si fura vazuti în lumea întreaga. Suedezii se îndreptara spre Rusia si Asia; norvegienii descoperira drumul spre Irlanda prin nordul Scotiei si, mai mult, facând escala în Groenlanda, ajunsera pâna în Ame­rica, dupa blanuri; danezii alesesera ruta interi­oara, care, mai apropiata de tara lor, ducea pâna la coasta Scotiei, a Northumbriei si a Neustriei.


IV. Ar putea stârni surprindere succesul rapid al acestor expeditii, la început formate dintr-un mic numar de oameni, care atacau regate întinse ce s-ar fi putut usor apara. Dar nu trebuie sa uitam:



1. Vikingii aveau suprematia pe mare. Nici sa­xonii, nici francii nu facusera nici un efort ca sa-si construiasca o flota. Or, cine domina marea este, înainte de toate, stapân pe micile insule si poate sa-si faca baze navale. Primele atacuri ale danezi­lor fura îndreptate împotriva bogatelor manastiri pe care cei dintâi monahi, din dorinta de singuratate, le construisera pe insule cum erau Iona sau Lin­disfarne. Darurile credinciosilor îi înzestrasera pe calugari cu giuvaeruri si aur. Vikingii jefuiau ave­rile, îi masacrau pe calugari si ocupau insulele. Oricât de aproape ar fi fost de tarm, erau invulnera­bili. În felul acesta Noirmoutier deveni baza lor pe coasta Frantei, Thanet pe coasta Angliei, insula Man în marile Irlandei.

2. Stapânirea marii le îngaduia sa-si aleaga si lo­cul de atac. Gaseau ca într-un anume punct dus­manul era prea puternic? Le era usor sa se îm­barce si sa plece în cautarea unei sanse mai bune, cu atât mai mult cu cât mijloacele de comunicatie între victimele lor erau primitive si buna întele­gere destul de rara. Ce putea sa le opuna un rege saxon? Convoca fyrd-ul, adica militia oamenilor liberi. Era o masa de tarani înarmati cu tepuse, si câteodata (când regele chema pe rezervisti) cu furci, adunându-se cu încetineala, greu de hranit si neputând ramâne multa vreme sub arme din cauza muncilor agricole. Adversari nedemni de razboinicii din nord, foarte bine înarmati, proteguiti de zale si casti de otel si care stiau sa mânuiasca de minune topoarele de razboi. Singurii englezi capabili sa se lupte cu ei erau oamenii din suita regelui (comitati, gesiths), dar acestia erau putin numerosi si, de altfel, danezii îsi perfectionau fara încetare tac­tica lor. Curând se învatara ca, imediat dupa debar­care, sa puna mâna pe caii din tinut, sa echipeze o pedestrime calare, apoi sa construiasca în graba un mic fort. Saxonii, oameni obisnuiti cu câmpia si padurea, care niciodata nu construisera orase forti­ficate, care-si pierdusera traditiile maritime si care, în afara de aceasta, erau dezbinati, lasara pe inva­dator sa cucereasca aproape toata tara. Irlanda, în plina anarhie pe atunci, fu supusa prima, apoi Northumbria si Mercia. Curând Wessex-ul fiind el însusi în parte pierdut, se putea crede ca toata An­glia va deveni o provincie a unui Imperiu de nord.



V. Invaziile daneze avura ca efect imediat forma­rea în graba a unei paturi de militari de profesie în Anglia saxona. Problema apararii tarii putea sa primeasca trei solutii: a) fyrd-ul, sau înrolarea în masa a oamenilor liberi; regii continuara multa vreme sa recurga la aceasta solutie, dar am vazut care îi erau neajunsurile; b) mercenarii, oameni care primesc solda, de unde si termenii de soldati sau lefegii (aceasta fusese metoda adoptata de ul­timii împarati romani si va fi folosita din nou de regii Canut si Harold), dar printii saxoni nu aveau un venit care sa le îngaduie întretinerea unei astfel de armate; c) armata permanenta de razboinici de profesie pe care suveranul, în lipsa unei solde, îi plateste cedându-le terenuri. Aceasta din urma so­lutie fu putin câte putin adoptata - între sfârsitul Imperiului roman si secolul al X-lea - de întreaga Europa, pentru ca, neexistând state puternice, nu era posibila o alta metoda. Se învata odinioara ca feudalitatea a fost introdusa în Anglia în secolul al XI-lea de catre normanzi. Un istoric a dat un ras­puns destul de amuzant: feudalitatea a fost intro­dusa în Anglia de catre sir Henry Spelman, un erudit din secolul al XVII-lea care, cel dintâi, a al­catuit un sistem coerent din niste cutume destul de confuze. Adevarul este ca feudalitatea n-a fost la început un sistem ales în mod constient, ci rezul­tatul multiplelor transformari firesti. În clipa în care triburile saxone au pus piciorul în Anglia, ta­ranul si osteanul se confundau în una si aceeasi persoana. Omul liber era liber pentru ca putea sa lupte. Când, dupa invaziile daneze, echipamentul unui razboinic va deveni prea costisitor pentru tara­nul mijlociu, meseria de militar nu va mai putea fi decât profesiunea unei anumite clase.



VI. De ce cultivatorul liber recunoaste superio­ritatea acestei clase? Pentru ca nu se poate lipsi de ea. Sa tii de un superior în vremuri tulburi pre­zinta mari avantaje: nu numai ca ai un comandant de razboi bine înarmat, dar el apara titlurile de proprietate ale oamenilor sai . Atâta timp cât sta­tul central e puternic, asa cum a fost Imperiul roman sau cum va fi dinastia Tudorilor, indivizii se bizuie pe acest stat si recunosc ca au datorii fata de el. Îndata ce statul slabeste, individul cauta un pro­tector mai apropiat, mai eficient, si recunoaste ca are obligatii militare sau pecuniare fata de acesta. O legatura personala înlocuieste legatura abstracta. În dezordinea micilor regate engleze, în lupta ne­încetata unele împotriva altora, devastate de incursiunile piratilor, nefericitul taran, ceorl-ul, neputând sa-si pastreze pamântul si viata decât cu sprijinul unui ostean bine înarmat, primeste sa-i dea acestuia redevente în natura, în munca sau în bani, în schimbul protectiei sale. Mai târziu aceasta experienta va da nastere unei doctrine: "Nici un pamânt fara senior". Dar la început feudalitatea nu-i o doctrina; e, în acelasi timp, "o dezintegrare a dreptului de proprietate si o dezmembrare a drep­tului statului". Guizot a scris ca este o fuziune a proprietatii si a suveranitatii. Mai precis proprie­tatea si suveranitatea trec amândoua, pentru un timp, în mâna aceluia care, singur, poate apara pe prima si exercita pe a doua. Ca toate institutiile omenesti, ea se naste din necesitate si va disparea atunci când, guvernarea centrala fiind din nou pu­ternica, feudalitatea va deveni inutila.





VII. Un alt efect al invaziilor daneze va fi ate­nuarea rivalitatilor dintre regatele anglo-saxone. O presiune externa da popoarelor de aceeasi origine, dar dezbinate de vechi dusmanii, sentimentul uni­tatii lor. De altfel, câtiva regi anglo-saxoni au si început sa se intituleze regi ai întregii Anglii. Erau denumiti cu un cuvânt special: bretwalda. Egbert de Wessex (802-839), primul suveran din care des­cinde actuala regina a Angliei , fusese al optulea bretwalda. Regii saxoni nu sunt atât de puternici cum vor fi regii normanzi de mai târziu. Dar ei pre­gatesc acestora terenul. Contrar celor întâmplate pe continent, ei au stiut înca de pe atunci sa faca din nobilimea lor o aristocratie de functiune mai curând decât de nastere. Thane-ii detin pamântul lor de la rege, pentru ca, fie ca sunt razboinici, administra­tori sau oameni ai bisericii, ei se afla în slujba lui. Nu sunt nimic fara rege, dar regele fara ei nu poate face nimic. Nu ia hotarâri importante decât împreuna cu ei, în Consiliul sau. Regele saxon nu este un rege absolutist, dupa cum regatul saxon nu este absolut ereditar. În sfârsit, dupa convertire, re­gele este seful uns, proteguit si sfatuit de biserica. El trebuie sa respecte, mai mult decât oricine, po­runcile ei. Imaginea suveranului drept, care tine sfat cu înteleptii sai pentru binele tuturor, va fi adânc imprimata în spiritul englez, cu mult înainte de cucerire, de catre mari suverani saxoni ca Al­fred. si de-a lungul întregii istorii a Angliei, de câte ori aceasta imagine va ameninta sa paleasca sau sa se stearga, ea va fi reînsufletita în timp util de catre un Eduard I, un Henric al VII-lea sau de o Victoria.




Partea occidentala a teritoriului locuit de franci (în nordul Frantei de astazi).

Prezentare idealizata, unilaterala, a acestui proces. "Razboinicul" îl apara pe cultivatorul liber, dar în acelasi timp si-l subordoneaza, nu arareori prin forta.

Descendenta mai mult simbolica. Actuala dinastie engleza a ocupat tronul în 1714



loading...








Document Info


Accesari: 1137
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )