Iancu de Hunedoara

     România este patria noastrã si a tuturor românilor.

     E România celor de demult si-a celor de mai apoi

     E patria celor dispãruti si a celor ce va sã vie.

Barbu stefãnescu Delavrancea

Personalitatea lui Iancu de Hunedoara

     Prezenta familiei Corvinilor pe scena Istoriei, se face cunoscuta mai pregnant dupa 18 octombrie 1409, când regele Sigismund de Luxemburg daruieste lui Voicu Corvin, tatal lui Iancu printr-un act de danie castelul Hunedoara, cu pamânturile care tineau de el, orasul Hunedoara, 35 de sate, vami, mine de sare, aur, argint si fier, avere pe care Iancu a sporit-o apoi considerabil. A batut moneda proprie, cu efigia lui, stimulând comertul si activitatile productive.  

     Primind o educatie aleasa lingvistica, politica si de tactica militara, (cunoscator al limbii latine si a câtorva limbi europene), Iancu de Hunedoara are o vocatie veritabila pentru cariera militara pe care o probeaza cu mare succes în batalii, prin tacticile adoptate.

Prin calitatile sale de om de stat, în anul 1441 ajunge voievod al Transilvaniei iar în 1446 guvernator al Ungariei.

     Românul Iancu de Hunedoara, nutreste aspiratii înalte.

     A început sa actioneze pentru "unitatea de crez, fapta si limba". (Gh. Baritiu - "Ioan Corvin de Hunedoara" - 1873).

Se implica ferm pentru refacerea sistemului politic si militar comun al tarilor române. În Ţara Româneasca si Moldova, intervine pentru a fi înscaunati domni hotarâti sa se angajeze în lupta antiotomana. Dispune de o armata numeroasa instruita si bine echipata, devenind iubit si respectat de aceasta.

     În Ţara Româneasca l-a sprijinit pe Basarab al II-lea si apoi pe Vlad Dracul, iar în Moldova pe Bogdan al II-lea (tatal lui stefan cel Mare).

     În actul de alianta încheiat în februarie 1450, Bogdan al II-lea îl numea pe Iancu de Hunedoara "iubitul nostru parinte" angajându-se sa-l sprijine "cu orice îi va fi de trebuinta si asemenea tara domniei mele si cu tara domniei sale sa fie una". - afirmatii de premiza a unei uniuni de neam si de limba. (Alba Iulia - 1 Decembrie 1918, pag. 16).

Instalat la domnie cu sprijinul lui Iancu de Hunedoara domnitorul muntean Vlad Ţepes (1476) îl sprijinea în lupta antiotomana. Fermitatea, energia si severitatea cu care a reprimat orice opozitie din interiorul si exteriorul principatului l-au înscris în rândul marilor personalitati ale vremii.

La rândul sau, Vlad Ţepes a sprijinit pe stefan cel Mare în ocuparea tronului Moldovei. În timpul domnie acestuia, de aproape o jumatate de secol, s-a stavilit din nou expansiunea otomana în Tarile Române.

     În batalia de la Belgrad, la 1456, Iancu de Hunedoara a fost sprijinit de ostiri din cele trei tari româesti, precum si de o mica ostire de cruciati a lui Ioan de Capistrano.

     Victoria lui Iancu, a carui strategie si tactica militara originala, mai complexa si mai elastica, mult mai moderna decât a sultanului, a prevazut lovituri variate, care în final au dejucat tactica lui Mohamed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a fost stralucita. Acesta a fugit împreuna cu resturile ostirii, lasând o prada imensa, parasita pe câmpul de batalie si în tabara otomana.

     stirea marii victorii s-a raspândit repede în toata Europa.

     Papa Calixt (al III-lea, a laudat "pâna deasupra stelelor" numele ilustrului voievod român, ca pe al unuia dintre "cei mai slaviti oameni care traisera atunci în lume". Bucuria generala a triumfului, a fost însa umbrita si tulburata adânc de moartea lui Iancu de Hunedoara, la 11 august 1456, rapus de molima ciumei, care cuprinsese armata, în tabara de lânga Zemun.

L-a deplâns întreaga lume crestina, ramasa profund tulburata la aflarea vestei.

     Sultanul Mohomed al II-lea a fost impresionat de aceasta moarte spunând ca "de la începutul veacurilor niciodata n-a stat un asemenea om, în slujba unei cauze".

     Trupul marelui erou, fu adus si înmormântat în Catedrala catolica din Alba Iulia, care devine necropola omului de Stat si de arme Iancu de Hunedoara ce se odihneste alaturi de fratele sau, Ioan cel Tânar.

A ramas si dupa moarte, în mijlocul Transilvaniei, din care se înaltase pe culmile maririi cu pricepere si vitejie.

Dar semintia lui Iancu nu s-a stins. Samânta buna a rodit. Dupa moartea sa, unul dintre fii sai, Matia (Matei) Corvin a preluat stafeta tatalui sau, ajungând regele Ungariei, mostenind priceperea si dibacia acestuia si demonstrând posteritatii, ca o familie de români a condus cu cinste destinele Ungariei, timp de aproape un secol, într-una din cele mai grele perioade ale Istoriei spatiului european.