Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























Istoriografia umanista europeana

istorie




Istoriografia umanista europeana

O data cu caderea Imperiului Roman de Apus procesul dezvoltam istorice îsi schimba caracteristicile, dobândind sensuri si continuturi noi Dincolo de elementele de continuitate sau de prefacerile care pai" punctuale. daca le privim separat transformarile de ansamblu au o semnificatie universala.




In Rasaritul European si în Asia Mica mai ramasese un imperiu desprins din radacina romanica si el nu numai ca îsi revendica aceasta provenienta dar cauta sa restituie mai muh sau mai putin imperiul, în cadrul posibilitatilor sale. Aceste eforturi nu fee decât sa sublinieze dificultatile si. în ultima instanta imposibilitatea restituirii. Sub acopensul ideii imperiale, aici, în Rasarit, se plamadise în fapt o noua realitate, cu o noua substanta etnica. sociala si cultural-lingvistica. In orizontul istoriei se constituisera noi realitati. noi forme cultural-religioase si noi cristalizari etno-lingvistice.

Este drept, pâna spre sfârsitul secolului al VUI-lea, în vremea lui Carol Magnul si în secolele IX-X în vremea Otthonilor (Otto al ďď-iea si Otto al Dl-lea) ideea imperiala actiona înca destul de puternic.

Ea nu mai putea avea însa o forta creatoare constructiva, fiindca dincolo de lumea ideilor si a faptelor politice pasagere se petreceau, în adâncuri, transformari tinând de "duratele lungi" prin progresul noilor raporturi social-economice de ordin feudal, prin plamadirea popoarelor modeme ale Europei care aveau sa marcheze profund structurile acesteia si prin expansiunea si maturizarea religiei si bisericii crestine.

De aici, noi viziuni asupra istoriei, noi perceptii legate de fortele si generatoare si de dubla receptare a faptelor si proceselor sale: una universalista atotcuprinzatoare, pusa sub cupola divinitati si o alta îngust-locala, legata de factorii obiectivi de farâmitare a structurilor feudale si & caracterul farâmitat al centrelor culturale organizate mai ales în juni!

"rilor monastice, ca splendide focare culturale (dar aplecate cumva spre Ł si a prunelor universitati din câteva centre apusene în care cautarile spre S -ersalitate erau totusi îngradite de cutumele intelectuale circumscrise

acestor centre.

în prelegerile de fata nu ne-am propus sa staruim asupra istoriografiei edievale si islamice, nu pentru ca nu ar prezenta un interes deosebit. Unul sjjie datorat ideilor puse în circulatie. Si altul, privind necesitatea refacerii l ntului evolutiv al miscarii istoriografiei. Prelegerile au însa un caracter selectiv. Nu ne propunem refacerea imaginii globale a fenomenului istoriografie. Aceste prelegeri au caracterul unei introduceri, a unei initieri în cadrul istoriografiei. Altfel expunerea ar atinge proportiile unui tratat, depasind eforturile de asimilare a studentilor si reprezentând rodul unor eforturi conjugate de lunga durata.

în secolul al XV-lea fenomenul cultural dobândeste o noua fizionomie, Elementele care concura la configurarea lui sunt multiple si de tipuri diferite: o intensa revarsare a spiritului, o viziune proaspata si diferita iata de cadrele anterioare în care se înscria intelectul, o descatusare a acestuia de canoane si stereotipuri stânjenitoare, o recentrare a interesului spre universu 14514b19o l uman, "constiinta tot mai clara a trezirii dintr-un somn prealabil, a unei resurectii, a unui nou început"1, în sfârsit, un interes exceptional pentru cunoasterea valorilor culturii antice ca suport în fundamentarea noilor valori si aspiratii spre care tinteau scriitorii umanisti... "Omul modern scria Mircea Florian se simte un om ce naste din nou si de aceea se îndreapta spre acea gândire care si-a ales ca centru însusi omul: gândirea clasica sau greco-latina"2.

Curentul umanist reprezinta, în fapt, componenta literara a Renasterii, marea miscare spiritual-artistica prin care se deschide evul modem. El are o semnificatie autonoma, dar se asociaza în acelasi timp fenomenului global renascentist. Daca ideea de Renastere evoca în prunul rând manifestarile artistice si literare ale veacurilor XTV-XVI, umanismul conduce în special spre momentul intelectual-cultural. Ambele se întrepatrund formând de fapt o totalitate. Pornesc din aceeasi stare de spirit, tind spre aceleasi finalitati, vadesc aceleasi tensiuni înnoitoare. Ambele exploreaza adâncurile fiintei

e. îmbratiseaza complexitatea microcosmosului uman, logodind, cum

Nicolae Balota, Prefata la Jakob Burckhard, Cultura Renasterii în Italia, V°U, Editura pentru Literatura, p. XXI.

Mircea Rorian, Introducere în filozofia istoriei, p.29.


spunea Jules Michelet cu o expresie fericita, "adevarul cu frumosul". Sigur. Renasterea dezvaluie, mai ales prin pictura si arhitectura, adevarul formelor, iluminând adâncul acestora si contribuind astfel la o cunoastere mai deplina i\ omului, a esentei sale ca individ.

Dar Renasterea a însemnat si un examen extraordinar al fortei demiurgice a spiritului uman. Numerosi analisti au subliniat titanismu] marilor creatori renascentisti, capacitatea lor creatoare de exceptie. De asemenea, multi analisti au articulat Renasterea ca nou ferment artistic, cultural si spiritual cu transformarile din adâncime în organismul socml-economic al societatii, care anunta zamislirea capitalismului ca nou mod de existenta materiala a societatii sau. în orice caz, ca început al depasirii lumii traditionale. S-a încercat sa se obiecteze asupra acestui enunt, aratându-se ca. mai degraba, societatea epocii Renasterii traversa o perioada de criza decât una de avânt economic. Problema nu sta însa în caracterul imediat al conjuncturii economice, ci în ansamblul tendintelor evolutive însemnând, în perspectiva duratelor lungi, atingerea unui nou prag al dezvoltarii. Asa încât, indiferent de natura problemelor socio-economice ridicate într-un rastimp dat. tendential era vorba de nasterea unei noi forme a societatii, de trecere la lumea moderna care a fost un factor favorizant al elanunlor spirituale si al viziunilor înnoitoare pe care le-au purtat cu sine Renasterea si Umanismul. Profesorul Andrei Otetea îsi construieste o carte a sa Renasterea (completata ulterior cu un alt segment si publicata sub titlul Renasterea si Reforma Editura Stiintifica, pe ideea unui anumit determinism între transformarile cu continut modern-capitalist ale societatii si elanul spiritual care a condus la marea miscare culturala a Renasterii.

Sigur, fenomenul Renasterii si al umanismului nu apar pe un teren gol si în chip brusc. Profesoara Zoe Dumitrescu-Busulenga scrie pe buna dreptate: "Asa cum o stabileste istoriografia moderna a Renasterii dezvoltarea extrem de interesantei miscan se produce nu prin opozitie cu evul mediu, cum sustineau în secolul XlX-lea Burckhardt si Voigt, ci prin prelungirea fireasca a datelor etapei precedente si prin unele mutatii esentiale în perspectiva asupra lumii si elementelor ei constitutive, printr-un joc de reactii caracteristice, comune viziunii umanistice" Sigur, nu intra în preocuparile textului de fata decelarea mladitelor vizibile în epocile precedente care duc

Zoe Dumitrescu-Busulenga, Renasterea. Umanismul si dialogul artelor, Editura Albatros, 1971,p.l9-20.

umanism. Ar însemna sa refacem un traseu care purcede înca de la mani oeti italieni Dante Aligheri si Petrarca.

Pentru tema noastra, care nu îmbratiseaza umanismul în totalitate si cu tât mai mult Renasterea ca fenomen global, ci tine sa puncteze doar câteva manifestari ale istoriografiei sub semnul umanismului, pentru aceasta tema vom rezuma sa mentionam doar câteva puncte esentiale.

Aceasta miscare spirituala are ca reper definitoriu faptul ca pune în centrul preocuparilor sale omul ca masura a lucrurilor4. Altfel spus, umanismul tinde sa redefineasca dimensiunea fiintarii umane, sa introduca un element nou al constiintei asupra valorii si semnificatiei unice a existentei sale în univers. Aceasta noua constiinta se asociaza cu nevoia împlinirii omului, presupunând deci o opera intensa de formare si de educare, altfel spus de instruire intelectuala si culturala. Fara acest proces de educare (si autoeducare) omul prezinta doar virtual calitatile împlinirii sale. li este necesara, asadar, o paidee, altfel spus o educare a spiritului prin stiinta si filosofic.

însusi termenul humanitas înseamna cultura spirituala, formatie aleasa (dar si fire omeneasca). Sub forma "umanism", termenul dateaza din secolul alXK-lea.

Izvoarele formarii si ale educarii, umanistii le-au descoperit în valorile culturii antice grecesti si latine. Anticii au avut un puternic sentiment al existentei; al trairii intense. Or, acest sentiment era consonant starii de spirit al începutului lumii modeme. Iata un motiv în plus pentru interesul exceptional pe care umanistii l-au acordat culturii antice, marilor opere faurite de autorii antichitatii, zestrei culturale lasate de acestia, de la filosofia lui Platou si Aristotel, la scrierile poetilor, istoricilor - Titus Livius, Tacitus si altii, a oratorilor precum Cicero etc.

Umanistii au desfasurat o miscare impresionanta de descoperire si editare a autorilor antichitatii, de analiza a textelor în vederea apropierii cât mai mult cu putinta de formele originale a operelor, de restituire a

O inimoasa prezentare a acestui aspect si a umanismului în general, atât cât este necesar pentru un manual de liceu, am întâlnit în Istorie, manual pentru clasa a 10-a de Valentin Balutoiu si Constantin Vlad, Editura All Educational, p.8; -H. .Antropocentrismul umanist scriu autorii pornind de la divinitatea omului (creatie a lui Dumnezeu) ajunge la demnitatea omului ca existenta deopotriva nemuritoare si trecatoare" (op. cit., p.9).


patrimoniului culturii antice, însusi istoricul umanist Leonardo Bruni a tradus operele fundamentale ale lui Aristotel. Politica si Etica Nicomahica, Poggio Bracciolini a valorificat, din manastirea San Gall, un exemplar al lui Quintiliaa Instüulio oratoria, si câteva discursuri ale lui Cicero. Tot el a descoperit Historia lui Amnianus Marcellinus si De rerum natura a lui Lucretius etc. Foarte multi, daca nu toti umanistii notorii, au comentat zeci de opere ale scriitorilor greci si latini si au facut traduceri din operele acestora (vezi de exemplu Christofor Landino, care a tradus din Virgilius si Horatiu)'\

Cunoasterea mostenirii culturale antice nu numai a îmbogatit spiritual pe cei ce au frecventat operele clasicilor acestei culturi. Ea a însemnat un remarcabil exercitiu filosofic, iar prin apropierea de spiritul creatiei antice s-a dat impuls tensiunii eliberatoare a individului. Aceasta nu numai pentru ca s-a creat, implicit, un contrast cu conceptia medievala care îngradea libertatea spirituala si fiintarea individului, ci si pentru ca cultura antica servea de fapt ca suport pentru decolarea spiritului uman si a individului spre un nou prag de libertate, de exprimare a eului sau.

Asadar, preocuparea pentru Humanae Htterae, cum se înmieau scrierile anticilor în ansamblul lor, constituie o a doua caracteristica importanta a umanismului.

Aceste preocupari aveau subiacent doua sensuri. Unul consta în tendinta laicizarii culturii, iesita de sub cupola credintei religioase si fortificata de achizitiile antichitatii, iar celalalt semnifica punerea în valoare a individului si implicit favorizarea individualismului. De la spiritul comunitar si de grup, întretinut de chemarile religiei si de structurile traditionale feudale se întrezareste nazuinta individului de a actiona ca subiect distinct pe cont propriu, specific vocatiei pietei capitaliste.

In sfârsit, umanismul înseamna o deschidere importanta spre rationalism, ca forta apta sa descifreze ordinea lucrurilor, cerintele ei, sa devina un fir calauzitor în actiunea umana si o forta demiurgica în constructia lumii si a societatii.

Ca fenomen spiritual, umanismul prezinta o mare complexitate, reverberând în numeroase sfere ale culturii. De fapt, el coloreaza specific o epoca, se regaseste în toate domeniile vietii literare st stiintifice,

A se vedea  pentru date si pentru întreaga problema lucrarea acad. Zoe Dumitrescu-Biisulenga, Renasterea, umanismul si dialogul artelor, Editura Albatros, p.

impulsioneaza dezvoltarea spectaculoasa a unora dintre ele, ca de pilda, dreptul si filosofia; înnoieste religia prin protestantism si ascute inteligenta stiintifica facilitând realizarea unor mari descoperiri în domeniul filosofici, astrononiei etc. Sigur, nu toate aceste cuceriri ale spiritului decurg în mod nemijlocit din umanism, ca atare, dar nu sunt incompatibile cu structura lui interna.

Trasaturile generale ale umanismului sunt detectabile si în scrisul istoricilor care se articuleaza acestei mari miscari literare. Aplicat istoriei, umanismul a însemnat în primul rând cautarea textelor clasice si rafinarea metodelor critice în valorificarea acestora. Aceasta a sporit acuitatea fata de documentul istoric si aptitudinea de a discerne valoarea sensului si a informatiilor lor. Interesat de judecata rationala, umanismul nu a fost antiteologic. Natura preocuparilor si a preferintelor intelectuale ale umanistilor i-au îndemnat sa acorde o importanta mai mare evenimentelor si fortelor politice, decât controverselor teologice de tip scolastic. Punctele de eflorescenta ale umanismului, în genere, si ale umanismului istoric, în special, au fost cetatile italice, în special Florenta, aceasta perla a Renasterii italiene si a miscarii comerciale a vremii (laolalta cu Venetia), pâna la caderea Constantinopolului.

Scrisul istoric umanist a fost preocupat, la început, de achizitiile cetatilor si principilor locali. El se intereseaza de ceea ce constituia mândria si splendoarea cetatilor si oraselor în care îsi desfasurau activitatea spre a ridica întelegerea concetatenilor la constiinta acestor valori si a da astfel un sens mai înalt existentei lor ca atare. Era o opera de patriotism local fara sa dea discursului istoriografie o nota pasionala de exclusivism localist. Se puneau în relief evenimentele si personalitatile civile si politice. Istoria dobândea, implicit caracter precumpanitor politic. Ea si-a extins mai târziu, cum vom observa, un orizont mai vast de ordin national, hranind si stimulând acest sentiment. Pe acest teren avea sa se interfereze cu preocuparile care adânceau gândirea politica, exteriorizate în lucrari clasice de acest gen, cum este Principele a lui Nicolo Machiavelli, una din lucrarile celebre ale stiintei si filosofici politice.

In sfârsit, spre deosebire de cronici, care vizau mai ales perioadele contemporane cu autorii (de obicei clerici, laici sau monastici), consemnând %>tele din vremea lor, istoriile umaniste devin mai "istorice" în sensul ca se Afundau mai mult întrecut, îmbratisând durate lungi.


Progresul istoriografiei umaniste se releva mai ales în rafinarea literara si culturala a scrisului, decât în progresul metodei de cercetare6.

Autorii erau îndatorati mai de graba canoanelor retorice ale lui Titus Livius, Tacitus. Plutarh sau Suetoniu. decât idealurilor istorice ale lui Tucidide sau Polybius. Ceea ce nu înseamna ca între umanisti nu exista diferente sensibile în reusitele stilistice sau în distanta adoptata fata de maniera retorica sau mai sobra a scrisului.

Printre deschizatorii istoriografiei umaniste italiene se numara florentinul I eonardo Bruni (1369-l444). A tradus din Plutarh, a realizat unele comentarii asupra evenimentelor contemporane si a alcatuit o Istorie a Florentei cârti ale Istoriei florentine), în care prezinta pe ani faptele si oamenii de seama ai cetatii. In expunere el împrumuta elemente de rafinament stilistic propriu scriitorilor (a si tradus din Platon si Aristotel), a adoptat o atitudine critica fata de evul mediu, elogiind antichitatea si fiind sensibil la valorile rationalismului. Leonardo Bruni "a pornit la laicizarea istoriei" (Zoe Duiritrescu Busulenga) si a învaluit cetatea într-o aura de glorie, privind menirea istoriei ca pe un act restitutiv al demnitatii trecutului.

Bruni si a îndreptat atentia spre refacerea atmosferei moral-psihologice, mai curând decât spre evenimentele social-politice. Autorul a fost captat într-o asemenea masura de modelele clasicitatii antice încât a descns faptele Renasterii în termenii Romei

Orientarea spre modelele antice, spre laicizarea istoriei, atitudinea critica fata de evul mediu si cultivarea rafinamentului stilistic inspirat de scrierile antichitatii (mergând pâna la pretiozitati inutile) sunt trasaturi care anunta noul ciclu al istoriografiei umaniste.

Venetia si-a gasit si ea istoricul, în persoana lui Marcantonio Cocds (1436-l506), cunoscut mai ales sub numele latinizat de Sabellicus. Spre a fortifica spiritul umanist al scrisului sau a sacrificat aspectele eclesiastice si ecumenice ale istoriei venetiene. ceea ce a daunat imaginii propuse de el întrucât ambele aspecte au jucat un rol important în destinele Venetiei

A încercat si o istorie universala asa zisa Enneades care nu i-a reusit din numeroase motive: lipsa documentatiei, incertitudinea cronologiei.

Vezi Harry Elmer Barnes, A history of historical writing, editia a 0-a, New-York, 1963, p. 100.


Vezi H.E.Barnes, op.cit., p. 102.


capacitatea sintezei. A privit istoria antica din perspectiva Romei ceea ce a daunat, de asemenea, ansamblului.

Mai importanta decât activitatea istoriografiei lui Sabellicus este aceea a lui Poggio Bracciolini (1380-l459).

A urmat si el multe din canoanele umanismului vremii. Bun cunoscator al antichitatii clasice. Poggio a cultivat si rafinamentul stilistic, încât un analist al operei sale spunea ca ceea ce a câstigat în plan literar a pierdut ca istoric. Principala sa opera este Opt carti despre istoria Florentei. A scris despre Roma sub semnul ideii destinului nestatornic. Ii revine meritul de a rî valorificat Discursurile lui Quintilian si Cicero, De rerum natura a lui Lucretius si excerpte din opera lui Amnianus Marcellinius8.

în destule privinte s-a deosebit de Poggio istoricul Lorenzo Valla (1407-l457) care a trait în Neapole. A scris o lucrare despre Ferdinand I de Aragon, desi nu s-a aratat interesat de problemele militare si politice, asa cum o cerea subiectul sau. Unele studii ale lui Valîa se disting prin spiritul critic si acuitatea interpretarii unor documente.

Cel mai important istoric al curentului literar umanist se considera a fi Flavio Biondo (Flavius Blondus) 1388-l463.

El a adus o contributie semnificativa la studierea vestigiilor arheologice si a inscriptiilor din vechea Roma si din Italia în lucrarile Italia ilustrata (Italia illustraia), Roma instaurata (Roma instaurata) si Roma triumfatoare (Roma triumphans). în ele Flavio Biondo releva semnificatia tezaurului arheologic roman si exprima credinta în perenitatea latinitatii. Flavio acorda aceeasi importanta relicvelor, suferintelor si martirilor crestini ca si amintirii gloriei traite a Romei. Cea mai ampla lucrare a sa, în treizeci de carti, este Decadele istorice de la caderea puterii romanilor (de la la Ea anticipeaza, într-un fel, marea opera a lui Edward Gibbon, Istoria declinului Si a prabusirii Imperiului roman, pe care acesta a scris-o spre sfârsitul secolului al XVIII-lea. Flavio Biondo nu a acordat atentie speciala tinutei stilistice, ci mai ales acuratetei stiintifice si valorii informatiei. Noutatea perspectivei de judecata pe care o aduce în istoriografie Flavio Biondo consta m aceea ca el nu gândeste evul mediu ca o continuare a Imperiului' Roman, asa cum faceau analistii acestei epoci, ci îsi întoarce atentia spre noile

s Este vorba de ultimul mare istoric roman (cea e.n.) A sens o istorie a iului de la Nerva pâna la moartea lui Valens care contine stiri " portante pentru istoria tarii noastre (în sec. IV).


popoare care rasar din magma lumii medievale, deci spre perceptia evului mediu ca un capitol nou al istoriei universale. Un istoriograf de la începutul secolului nostru considera ca Flavio Biondo a contribuit la cunoasterea evului mediu si a antichitatii romane mai mult decât toti istoricii umanisti laolalta

Cronicarii români au facut referiri la cartea lui Flavio Biondo în legatura cu migratiile barbare, cu latinitatea românilor. (Vezi de ex. stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Ţarii Românesti, în Cronicari munteni. Editura Militara, 1988,p.51 etc.).



Si mai des a fost citat de catre cronicarii români Antonio Bonfini, un alt umanist italian, nascut la Arcoli în si mort între 1502-l505. Venit în Ungaria la la invitatia regelui Matia Corvin. Bonfini a sens o ampla istorie a Regatului Ungar: Renan Hungaricarum decades (Decadele istoriei ungare), încheiata la si publicata la Bremer în Bonfini a exercitat o influenta puternica asupra istoriografiei umaniste ungare.

El a vorbit despre rascoala de la Bobâlna din 1437-l43 8. ,,un razboi al taranilor, cu nimic mai prejos decât razboiul sclavilor si razboiul social", despre luptele lui lancu de Hunedoara, despre oastea lui Stefen cel Mare si lupta de la Baia cu Matei Corvinul.

O figura impunatoare a umanismului italian a fost Aeneas Sylvius Piccolomini (1405-l464) devenit Papa al Sfântului scaun la Roma, (Pius al fl-lea). Personalitate de mare cultura, înzestrat cu un neobisnuit dar oratoric si rafinament stilistic, Piccolomini a lasat mai multe scrieri, unele dintre ele cu o vasta tematica: Istoria Europei, Istoria universala, nefinisate si irelevante sub aspect documentar. Ele au avut însa o anumita înrâurire în epoca, au pus în evidenta relatia istorie-geografîe si au contribuit la sensibilizarea spiritelor fata de mediul geografic, de poezia naturii, au introdus în demersul istoric material etnografic.

Piccolomini a înrâurit umanismul german prin interesul sau pentru istoria si cultura germana, ca si prin lucrarea Istoria lui Frederick al Ill-lea bazata în mare masura pe scrierile lui Otto von Freysing, istoric si demnitar german care a trait între 1113-l158.

Piccolomini a contribuit la popularizarea lui lordanes, istoric got romanizat din secolul al Vl-lea10.

Eduard Fueter, Histoire de l'historiographie moderne. Paris, 1 p. 1

Lucrarea Getica a lui lordanes prezinta o mare importanta ca izvor de
informatii pentru tara noastra, mai ales în legatura cu gotii (pe aire îi confunda cu
getii), cu slavii si populatiile romanitare din sud-estul Europei.


Un loc aparte în cadrul fenomenului cultural italian de la sfârsitul lului ai XV-lea si prima jumatate a secolului al XVI-lea revine florentinilor Niccolo Macfwvetti si Francesco Guicciardini.

"Cei mai de seama oameni ai Florentei scrie acad. Andrei Otetea au straduit sa gaseasca o forma de guvernamânt care sa garanteze Florentei uji regim de stabilitate. Simplu gen retoric pentru umanisti, istoria devine pentru oamenii de stat o problema politica si constitutionala. Autorii care au studiat istoria într-un chip utilitar nu s-au ocupat decât de evenimentele politice si militare, fiindca, dupa parerea lor. numai acestea au provocat revolutiile florentine, în al doilea rând ei s-au straduit sa desprinda din întâmplarile trecutului elementele cu valoare permanenta si cu aplicatie în toate împrejurarile asemanatoare. Aceasta conceptie, unilaterala si partiala, a produs totusi primele capodopere ale istoriografiei moderne: Istoriile florentine ale lui Machiavelli si. Istoria Italiei a lui Guicciardini"1 !. "Machiavelli continua Andrei Otetea- si-a început Istoriile cu caderea Imperiului roman, dar pe el nu l-au interesat efectele prabusirii puterii romane, cât mai ales însemnatatea noilor puteri care se ridica si influenta lor asupra destinului Italiei"12.

Machiavelli cauta în istorie elementele care i-ar îngadui sa gaseasca raspuns la promovarea realizarii unitatii italiene. Cartea sa de istorie se afla, astfel, în rezonanta cu capodopera de gândire politica Principele, subsumata în fond aceleasi probleme nationale: unificarea politica a Italiei; o problema de ordin national. Pornind de la umanism, el depaseste, deci, aspectele cu caracter spiritual ale umanismului formulând o chestiune moderna de ordin national. Sigur, Italia beneficia de un suport cultural evoluat care usura sarcina trecerii de la faza etno-culturala a natiunii la cea politica-statala. Numai ca pentru înfaptuirea acestui act cu caracter politic-statal aveau sa mai treaca înca vreo trei secole si jumatate, Italia prezentând, prin chiar caracteristicile dezvoltarii ei istorice, atât premisele unitatii cultural-spirituale, cât si ale farâmitarii politice-institutionale.

Apoi Italia s-a aflat mereu într-un context geopolitic nefavorabil, în nord-vest avea vecini puternici înca din secolul al XV-lea: Spania si Franta, organizate ceva mai târziu ca regate centralizate. Ascensiunea auslro-habsburgica în perioada urmatoare a contribuit si ea la perpetuarea farâmitarii italiene.

n

Acad Andrei Otetea, Renasterea si Reforma. Editura Stiintifica, p.226. Ibidem.


Apropiat ca viziune politica si filosofica de Machiavelli, dar interesat u\ primul rând de istorie si de capacitatea ei de a sugera sensurile politice ale gândirii sale, a fost Francesco Guicciardini. care a abordat pentru prima data tema globala a istoriei Italiei vazuta ca ..istorie a unei unitati geografice". Mai mult, el a situat evolutia istoriei italiene în cadrul raporturilor internationale, largind în acest fel orizontul de întelegere a problemelor istoriei. Renuntând la conventiile retorice. Guicciardini a elaborat un text analitic incisiv, conceput în termenii descrierii istorice, nu de filosofic politica, asa cum st-observa la Machiavelli. Istoria Italiei este o carte elaborata în spmt critic si releva capacitatea de selectie a faptelor istorice de catre autorul ei. Scnsa în anii maturitatii, la sfârsitul unei prestigioase cariere politice, Istoria Italiei a menajat totusi unele susceptibilitati ale factorilor de decizie de pe scena politica italiana. O alta lucrare a sa, Istoria Florentei este mai franc critica si are o mai accentuata nota de obiectivitate, apropiindu-se prin aceasta, în scrisul sau. de Tucidide si Polibiu.

Prin perspectiva si metoda de cercetare pe care a cultivat-o. Guicciardini a facut un însemnat pas înainte în studiul istoriografiei, prefigurând performantele istoriograflce clasice ale lui Clarendon si analiza critica dezvoltata mai târziu, în chip remarcabil, de Leopold von Ranke.

Literatura si spiritul curentului umanist s-a extins si dincolo de Italia generând realizari marcante în Franta, Anglia, Germania, în tarile din centrul si sud-estul Europei. Fluidul si caracteristicile acestui spmt se regasesc de-a lungul a doua secole interferându-se cu aspecte ale iluminismului modern sau înmanunchind o serie de manifestari proprii ca în cazul marilor cronicari români din secolul al XVII începutul secolului al XVUÎ-lea.

Peste Alpi, din Anglia si pâna în Transilvania preocuparile umaniste s-au interferat cu conflictele religioase si cu miscarea de Reforma, s-au implicat în controversele eclesiastice. In Franta, gândirea umanista a fost orientata, spre politica Frantei si razboaiele religioase din a doua jumatate a secolului al XVI-lea. O semnificatie speciala o reprezinta, în contextul umanismului francez, lucrarea lui Jean Bodin ( 1530-l596) Metoda pentru a întelege mai usor istoria. Este o abordare relativ ampla a problemei metodei în istorie. Bodin a acordat o mare importanta influentei factorilor geografici asupra dezvoltarii istorice. Relua prin aceasta o idee. venind înca din antichitate prin Ptolemeu si Strabo si deschizând problematica functiei

factorilor geografici asupra istoriei pusa de Montesquieu si de vestitul istoric englez Thomas Buckle în a sa Istorie a civilizatiei engleze.

în Germania, o figura reprezentativa a umanismului istoriografie a fost Beatus Rhenanus (1486-l547). pneten si discipol al lui Erasmus, marele umanist olandez. Rhenanus a întocmit o Istorie a Germaniei (Rerum Qermanicarum) în care examineaza mai ales sursele timpurii privitoare la germani. Interesul pentru izvoarele autentice si spiritul de discernamânt în analiza lor tac din Rhenanus un savant, lipsit, din pacate, de înzestrarea descrierii epice.

Un alt reprezentant de frunte al miscarii culturale germane care face legatura dintre umanism si gândirea moderna a fost Samuel Puffendorf, publicist, jurist si istoric (1632-l697). A fost profesor la câteva universitati germane (Heidelberg, Berlin etc.) ca si la Stockholm Autor prolific în diverse domenii, a ramas în constiinta posteritatii mai ales prin contributiile sale înjurisprudenta. Lucrarea sa De iure naturali et gentium (Despre dreptul natural si international) deschide un orizont nou constiintei moderne si burgheziei în ascensiune asupra drepturilor omului si a natiunilor. Potrivit conceptiei sale, dreptul natural nu numai ca nu are o sorginte exterioara individului (nu este supranatural), dar este comun tuturor persoanelor de diverse apartenente nationale. Este, deci, un drept care poate reuni aspiratii, sperante si lupta comuna a claselor mijlocii (burgheziei) din diferite tan.

Dintre lucrarile istorice ale lui Puffendorf, diferite ca valoare dar purtând pecetea spiritului umanist, amintim; Introducere în istoria principalelor state europene, Descrierea Sfintei Monarhii Papale, o istorie consacrata regelui Frederic Wilhelm de Brandenburg si lui Carol Gustav, rege al Suediei, o lucrare despre George Castriotul Scandenberg etc.

In Ţarile de Jos. în afara de Erasm Desideriu, o figura centrala a umanismului, sau de celebrul jurist Hugo Grotius care a lasat lucrarea clasica De iure belii ac pacts (l (Despre dreptul razboiului si al pacii), se cuvine mentionat Justus Lepsius (1547-l606) bun cunoscator al antichitatii romane, editor al textelor lui Tacit.

In Anglia, fermentul umanist a fost introdus initial la Oxford, apoi si în alte centre ale tarii. Elita intelectuala a Albionului a cunoscut înca din prima jumatate a secolului al XVI-lea o efervescenta: libertatea spirituala s-a iiipletit cu îngustimea unor masuri de ordin religios, încât cel mai original spuit al Renasterii engleze, Thomas Moms (1480-l535), a putut sa sene deopotriva Utopia, dar sa si fie condamnat la moarte de Henric al VITI-lea


(care îl numise cancelar), pentru ca nu a acceptat ca regele sa devina capul bisericii anglicane. Morus a sens si o opera istorica, Istoria lui Richard al lll-lea, Mai însemnate au fost lucrarile lui William Camden (155l-l623 ) -Britanici, Analele istoriei engleze si irlandeze în vremea reginei Elisabeta sau lucrarea lui Francis Bacon (1562-l626), Istoria domniei regelui Henric VII. Mai târziu evenimentele revolutiei engleze de la jumatatea secolului al XVII-lea s-au reflectat în mai multe scrieri. Problemele religioase au fost si ele obiectul unor lucrari importante elaborate de lordul Clurenden sau episcopul Burner ( 643 -l7 5) etc.

In ce priveste Scotia, cea mai semnificativa lucrare apartine poetului ti filosofului George Buchanan (1506-l582) - Istoria Scotiei. Ea prezinta interes mai ales pentru epoca apropiata de vremea poetului si pentru problemele reformei religioase din Scotia.

Curentul umanist a gasit si în Europa central-estica o expresie relativ viguroasa. Au profitat de iradierile umanismului italian mai ales regatei c ungar si cel polonez, aflate în contacte diplomatice, politice si cultural-religioase mai intense cu Apusul.

La Fraga, Cracovia, Viena, Pecs s-au înfiintat noi universitati în rastimpul a doua decenii - 1348-l367. "La Buda si Pecs scria acad. Andrei Otetea elementele umaniste au fost percepute cu un secol înainte de Matei Corvinul" prin legaturile strânse pe care le-a întretinut regele Carol de Anjou cu nordul Italiei (Venetia, Milano, Florenta); "epoca de înflorire a umanismului ungar a coincis cu domnia lui Matei Corvinul"1'1.

Cancelarul sau Vitéz a fost un umanist de seama. Celebru a fost si primatul ungar Nicolae Olachus, român de origine, care a si facut mentiuni în cartea sa Hungarica cu privire la originea latina a românilor.

în Transilvania miscarea cultural-umanista s-a împletit cu fenomenele religioase deosebit de complexe propulsate de Reforma.

Sasii au avut în Joan Honterus un exceptional propagandist al tezelor lui Luther, învatatul brasovean a înfiintat în o tipografie la Brasov. unde a publicat lucian de teologie, geografie etc. In a fost trasat fundamentul Bisericii lutherane, devenita dominanta printre sasii transilvaneni.

La Cluj activa aproape concomitent saxonul Kaspar Hclth. devenit fervent propagator al luteranismului. Este cunoscut mai ales sub numele

Ibidem p.


maghiarizat Caspar Heltai. contribuind la raspândirea lirteranismului în rândurile maghiarilor transilvaneni. Concomitent cu luteranismul, în Transilvania a patruns un alt val al Reformei calvinismul, de provenienta helvetica. Orasele Cluj, Brasov, Sibiu si Arad au devenit astfel centre religioase si cislturale. în aceeasi zona au început sa publice primele scrieri în limba româna si Filip Moldoveanul un evangheliar la Sibiu, iar ceva mai târziu a desfasurat o bogata activitate editoriala, la Brasov, în limba româna, diaconul Coresi.

în Polonia, secolul al XV-lea a marcat un mare progres cultural. Regatul polonez a intrat în 'contact cu Renasterea italiana la marile concilii religioase din epoca. Cel mai însemnat moment cultural al acestui secol a fost Historia polonica. în secolul al XVI-lea Polonia si-a reînnoit propriul fond cultural rezultând din convergentele poloneze si latine.

în s-a facut prima tiparitura în polona. Aceasta perioada coincide cu o miscare istoriografica puternica. Cronologic, reprezentantul cel mai de seama al acestei miscari a fost Jan Dlugosz (1415-l480). A studiat la Cracovia a calatorit de mai multe ori în Italia si a detinut demnitati la curtea regilor polonezi.

Principala sa opera este Historia Polonica libri XII, îmbratisând istoria Poloniei de la începuturi pâna la Scrierea contine o bogata informatie documentara izvoare poloneze si straine, inclusiv acte oficiale. Pentru epoca în care trait a apelat si la propriile observatii.

Opera lui Dlugosz marcheaza despartirea de maniera cronicista. Ea este patrunsa cie un puternic sentiment religios si patriotic, încât Dlugosz nu a mers în întâmpinarea tuturor canoanelor umanismului în istoriografie. Opera lui Dlugosz prezinta stiri interesate în legatura cu istoria Moldovei si raporturile moldo-polone.

Cum stiai, el a facut aprecieri elogioase la adresa lui Stefan cel Mare. Cronicarii umanisti români au apelat în scrisul lor la opera lui Dlugosz.

La fel, cronicarii Moldovei au apelat si la scrierile lui Joachim Bielski (1540-l599) A trait în epoca de aur" a literaturii poloneze ilustrata de poetul Jan Kochanowski (1530-l584). Era fiul unui alt istoric important al Perioadei, Martin Bielski (1495-l575). Ei au lasat o Cronica a Poloniei si o Cronica a întregii lumi. Daca prima este interesanta prin suflul liric de care e mvaluitâ. Cronica hanii a lui Martin Bielski este o compilatie fara mare valoare stiintiiîca. Pentru realitatea istorica româneasca prezinta interes si scrierea lui Martin Kromer (1512-l589) De origine et rebus gestis


Polonorum libri XXX (Despre originea si faptele polonezilor). Se remarca prin spiritul critic fata de cronicile si analele mai vechi.

în sfârsit, din pleiada marilor cronicari polonezi ai secolului al XVI-lea se cuvine mentionat si Matei Stryjkowski ( 1547-l582). A studiat la Padovu si a scris o Cronica a Poloniei, Lituaniei si întregii Rutenii. Este o caite bogata în informatii documentare, care l-a interesat si pe Mihai Eninescu într-o perioada când tinea sa adânceasca studiul istoriei dupa izvoare de prima mâna.


Umanismul a dezvoltat sentimentul solidaritatii spirituale pe continentul european. El a reunit însa cercuri relativ restrânse ale unor paturi intelectuale elitäre. Lumea intelectuala înca nu devenise o componenta importanta a segmentelor sociale ale timpului, întrucât nu aveau consistenta nici paturile mijlocii, în genere, care ar fi resimtit nevoia de a absorbi la o alta scara, oferta preocuparilor intelectuale. Asa. cercurile umaniste s-au dezvoltat în jurul centrelor de putere si al unor curti princiare; o mare parte a operelor au fost scrise în limba latina. Abia acum au început sa-si croiasca drum scrierile în limbile nationale ale popoarelor europene, sa se creeze o sensibilitate nationala si patriotica exprimând începuturile procesului de afirmare a natiunilor modeme

Este semnificativ ca în centrul si în sud-estul Europei sentimentul national si patnotic se dezvaluie cu mai multa putere decât în Occidentul european. Fenomenul este, într-un fel, explicabil. In câteva tari occidentale Franta, Anglia, Spania se constituisera sau erau în curs de constituire formatiuni national-statale. în Italia, unde acest fenomen nu a avut loc, gândirea social-politica de factura umanista a exprimat intens acest deziderat prin Machiavelli si Guicciardini.

în tarile central si est-europene fenomenul national se închega pe un suport etnic-cultural. Tocmai aceasta împrejurare face perceptibila pecetea mai puternica a sentimentului national si patnotic.

Un exemplu poate servi în aceasta privinta umanismul românesc.











Document Info


Accesari: 4985
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2021 )