Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload


loading...



















































PROBLEMELE TARILOR ROMANESTI IN "CRIZA ORIENTALA'

istorie






PROBLEMELE ŢĂRILOR ROMÂNEsTI ÎN "CRIZA ORIENTALĂ"




În contact permanent cu turcii si deci inevitabil si cu grecii, chiar dacă nu învătau la marile scoli din Istanbul, cunoasterea limbii si culturii turcesti, arabe si persane, precum si a celor grecesti "apla" si a celei elenice clasice, decurgea pentru ei de la sine. Cu atât mai mult când un viitor cărturar, trimis fiind la scolile occidentale sau măcar occidentalizate, precum cele din Italia sau Polonia, adăugau la cunostintele lor limbile latine, franceză, italiană, germană; în felul acesta, cărturarii nostri erau exceptionali poligloti. Nu este o simplă întâmplare faptul că am dispus în această vreme de oameni precum Milescu spătarul, Cantacuzino stolnicul si Dimitrie Cantemir voievodul, si de foarte multi altii, care stiau, scriind si vorbind, un număr necrezut de mare de limbi, atât orientale cât si occidentale, atât vii cât si moarte.

În realitate nu e vorba aici de vreo influentă folclorică românească, ci mai curând - asa cum cred alti interpreti - de o influentă orientală, care îl îndeamnă să agrementeze textele serioase cu o sumă de basme, anecdote, zicători, paremii si proverbe; ceea ce este o caracteristică nu numai a lui Cantemir ci si a multora din vechii nostri cărturari, interesante mituri de orient si occident.

4) Problemele din epoca fanariotă până la Regulamentele Organice

a) Caracterizarea socială a epocii

Îndeobste se socoteste că epoca fanariotă începe în Moldova în 1711, data fugii lui Cantemir în Rusia si în tara Românească la 1716, după decapitarea în 1714 a lui Constantin Brâncoveanu, si se sfârseste în 1821 după răscoala lui Tudor Vladimirescu. Dar "epocile sociale" nu încep si nu sfârsesc la date fixe; periodizarea istoriei pe "epoci", nu este decât o modalitate de a marca existenta, tipologic deosebită, a unor "structuri sociale", care se succed în timp prin lente si lungi procese sociale de destructurări si restructurări, ele putând fi marcate prin câteva "evenimente" singulare, care, măcar din punct de vedere didactic, pot fi socotite "pietre de hotar", mai curând simbolice decât reale.

Epoca fanariotă nu poate fi precizată prin asemenea evenimente, precum ar fi aparitia unor domnitori greci, sau si negreci dar veniti din Fanar pe calea dictatorială a Stambulului si nici prin năvala unor mase de familii balcanice, unele de veche obârsie bizantină, încuscrindu-se cu familii băstinase muntene sau moldovene, ajunse a se împământeni desăvârsit, reprezentând de fapt un aspect a ceea ce Nicolae Iorga a numit a fi "Bizant după Bizant" dar si a altora, mai modeste, bogate, cu influentă totusi la Sublima Poartă. Acesti "fanarioti" formaseră laolaltă o "boierime tarigrădeană", aflată în luptă cu boierimea "de tară" mult înainte de "epoca fanariotă" si nu pot fi deci socotiti a forma caracterul deosebitor al acestei epoci.

Ceea ce constituie miezul crizei sociale caracterizând această epocă "fanariotă", derivă din cele până acum arătate cu privire la începutul decadentei Imperiului Otoman, sub presiunea imperiilor înconjurătoare, la care se adaugă însă si puterile occidentale aflate în plină ascensiune capitalistă, dornice să-si deschidă si în Orient pietele lor de desfacere prinse de altfel ele însile în rivalităti conflictuale cu privire la rezolvarea "chestiunii orientale".

Pentru a face fată problemei, Imperiul turcesc, voind să evite "trădările" domnitorilor români, au recurs la înlocuirea lor prin "functionari" alesi dintre "grecii" din cartierul Fanarului, rezervat acestor străini, stând de multă vreme în legătură cu comertul Levantului, folositi fiind si ca agenti diplomatici ai turcilor. Îndeobste oameni de înaltă cultură, atât orientală cât si occidentală, numiti cu titlu temporar în calitate de "gospodari" ai tărilor românesti, aveau prea putin interesul de a cerceta si cunoaste marile probleme ale tărilor de a căror soartă erau răspunzători. Sarcina lor era de a sluji interesele Imperiului Otoman atât din punct de vedere diplomatic cât si pentru a asigura în tară linistea publică, plata regulată a haraciului si executarea muncilor cerute de nevoile armatei turcesti aflate în continue războaie.

Sarcina nu era usoară, pentru că se făcea simtită din ce în ce mai puternic ingerinta puterilor străine aflate în plină expansiune capitalistă, problema de bază a epocii fiind tocmai impactul din ce în ce mai hotărâtor al comertului cu Occidentul.

b) Înglobarea noastră în sistemul capitalist european

Judecând problemele sociale ale epocii din acest punct de vedere al procesului social de pătrundere a capitalismului în tările noastre, suntem obligati a delimita în sânul epocii fanariote două subfaze, una care începe cu încheierea tratatului de la Kuciuc Kainargi din 1774 si alta cu tratatul de la Adrianopole din 1829, până la revolutia din 1848. Ele reprezentă o cotitură hotărâtoare în procesul de înglobare a tărilor noastre în rulajul comercial al economiei mondiale capitaliste, antrenând prezenta sporită a puterilor străine, din ce în ce mai interesate de piata comercială ce s-ar fi putut deschide în Imperiul Otoman prin obtinerea dreptului de liberă circulatie pe căi maritime, fluviale si terestre, a mărfurilor si deci si a negustorilor, implicând dreptul de a instala consulate care să le poată apăra interesele.

Rusia este cea dintâi care instalează în 1782 consulate în Muntenia si în Moldova, cu rosturi nu numai consulare ci si de supraveghere a politicii locale, de documentare si desigur si de spionaj propriu-zis.[21] Obtin apoi aceleasi drepturi consulare Austria în 1783, Prusia în 1784, Franta în 1798 si în sfârsit Anglia în 1853, aceasta din urmă apartinând însă unui cu totul alt ciclu de împrejurări.[22]

Centrându-se astfel atentia statelor învecinate asupra tărilor noastre, este firesc ca la cererea acestor consulate să se fi alcătuit o serie de rapoarte, studii istorice, geografice si statistice si să se fi ridicat hărti de armatele de ocupatie rusesti si austriece, istoricii de mai târziu având astfel posibilitatea să-si dea mai bine seama de realitătile sociale ale vremii.

Această nouă fază a epocii fanariote se termină prin tragedia Eteriei, răscoala si asasinarea lui Tudor Vladimirescu, cu care se si încheie unul din aspectele "fanariotismului", revenindu-se la sistemul domnilor pământeni, urmat de războiul ruso-turc, ocuparea tărilor române de către armatele rusesti si punerea lor sub "suzeranitatea" acestora, de fapt administrarea lui Kisseleff si edictarea Regulamentelor Organice în 1831 în Muntenia si 1832 în Moldova, în jurul cărora se vor purta de aci înainte luptele ideologice din preajma revolutiei din 1848.

5) Gânditorii sociali ai epocii

Epoca fanariotă este, din păcate, caracterizată printr-o încetare aproape completă a lucrărilor de analiză a problemelor sociale românesti. Nu putem decât să confirmăm, cu părere de rău, opinia lui Mihail Kogălniceanu care constata că "în Moldova, Costinestii, Dosoftei mitropolitul, Dimitrie Cantemir si în Valahia Radu Greceanu si câtiva altii, se arată, ori cu câtiva ani înaintea domnilor străini, ori chiar la începutul oblăduirii lor. Acestia sunt cele de pe urmă luciri ale unei candele aproape de sfârsit. Lumina pe urmă se stinge, întunericul se întinde apoi asupra României de la 1711 si până la 1821, mai mult de un secol, un singur bărbat însemnat, o singură stea strălucitoare nu se mai iveste pe orizontul negru al patriei".[23]

Totusi, Nicolae Iorga mai citează un autor "necunoscut", a cărui lucrare, (mai curând "note descriptive geografice aruncate pe hârtie"), oferă un mare interes, căci în afară de Dimitrie Cantemir si de acest anonim, alti autori nu se cunosc în această epocă. Nicolae Iorga apreciază că "acest boier sau logofăt muntean, care nu ne-a transmis numele, era un om învătat, o inteligentă clară si un scriitor corect". Planul lucrării sale cuprindea capitole despre hotare, întindere, mărime, locuitori, aer, ape, nume, împărtiri administrative, guvern, religie, ierarhie, cultură, zidiri si antichităti, venituri, limbă, domni, "orânduiala Domnilor acestei tări", fundatiile lor, orase, biserici si mănăstiri".[24]

De asemenea, mai e citată o descriere a tării, lucrare de geografie si istorie, cuprinzând trecutul tării Românesti, viata economică, comertul si agricultura sa etc., publicată - fără nume - la Viena în 1806, atribuită de obicei lui Mihail Cantacuzino banul; ea trebuie pusă în legătură cu lucrarea fratilor Tunusli, scrisă în greceste, tot la Viena în 1806 (tradusă de G. Sion în româneste, în 1863). S-ar mai putea adăuga cartea lui Dionisie Fotino, Istoria vechii Dacii, în trei volume (1810-1819).

Dar cu acestia, seria "sociografilor" meritând a fi pomeniti într-o istorie a gândirii social-politice românesti, se încheie, întreaga silintă a oamenilor nostri de cultură din această epocă fanariotă, refugiindu-se mai mult în cultivarea cărtilor bisericesti, filosoficesti si de întelepciune populară, asupra cărora s-au si făcut remarcabile studii, semnalându-se în special aderarea lor la curentele umaniste si mai ales meritele lor privind crearea limbii românesti culte, prea putin putându-se însă retine din punctul de vedere care ne interesează acum.[25]

6) Cercetători străini ai problemelor noastre sociale

Avem însă o serie de lucrări ale unor străini rezidând mai multă vreme în tară, fie ca secretari ai domnilor, fie roind în jurul consulatelor nou înfiintate. Multe din ele sunt scrise cu pricepere si bună credintă, altele însă, dimpotrivă, cu dusmănie si nepricepere; toate folosesc însă textele lui Cantemir si ale lui Cantacuzino stolnicul. Nu este cazul să intrăm în analiza critică a tuturor acestor lucrări, ceea ce totusi merită să fie făcută cândva, la un proxim prilej. Ne mărginim să semnalăm însă câteva din lucrările care pot fi socotite de bază si se cuvine a fi consultate de orice cercetător al vietii noastre sociale, fie el istoric sau sociolog.



Este astfel necesar să amintim, ceva mai pe larg totusi, de scriitorul cu totul original si interesant care a fost italianul Antonio Maria del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, care a scris în 1728 o Storia delle moderne rivoluzioni della Valachia, republicată în 1914 de Nicolae Iorga, care a considerat pe drept cuvânt că merită să fie cunoscută de un public larg, date fiind informatiile istorice, geografice, economice, etnografice si folclorice, pe care le cuprinde, strânse fiind de cineva care a stat destul de multă vreme în tară si într-o slujbă care îi permitea să fie la curent cu multe fapte si obiceiuri si care se arată a fi fost un bun observator. Astfel, găsim la el stiri despre care altii nu ne spun nimic, părându-le desigur a fi fără importantă. Acest del Chiaro apartine mai mult epocii prefanariote, măcar că si-a publicat lucrarea în timpul lui Mavrocordat. Este semnificativ faptul că după del Chiaro, adică după 1720, va trebui să treacă o jumătate de veac de tăcere, adică până după tratatul de la Kuciuc Kainargi si după instalarea consulatelor străine la noi în tară, până când să se poată înregistra alte lucrări de seamă.[26] Astfel e de citat Jean Louis Carra, venit în tară cu intentia de a face negustorie, dar pare-se că, nereusind, prinde dusmănie fată de noi si publică în 1777, la Iasi, o Histoire de la Moldavie et de la Valachie, avec une dissertation sur l'état de ces deux provinces (tradusă în româneste de N. Orăsanu, la 1850).

Din 1778 avem lucrarea importantă a generalului austriac P. G. de Bauer, Mémoires historiques et géographiques sur la Valachie, tipărită la Frankfurt.

Din 1781, apărută la Viena, avem lucrarea lui Franz Joseph Sulzer, Geschichte des Transalpinischen Daciens; das ist die Walachey, Moldau und Bassarabien, în trei volume, plus încă două rămase în manuscris, pe care N. Iorga îl socoteste a fi foarte bine informat cu privire la lucrurile noastre, mai ales a celor din Principatul Munteniei. Venit cu armata austriacă, urma să deschidă o facultate de drept, solicitat fiind în acest sens de Calimachi; nereusind, încearcă să facă diferite afaceri, dar nici pe acestea nu le reuseste. Ar fi dorit să fie numit consul, dar este înlăturat de rivalul său, austriacul stefan Raicevici. În urma acestor esecuri prinde dusmănie împotriva românilor, ponegrindu-i. Sulzer foloseste pe Cantemir si pe Bauer, alcătuind o hartă a tării Românesti precum si un plan al Bucurestilor.

În 1787 intervine însă "cel mai distins document de întelegere binevoitoare pe care vreun străin l-a dat până la timpul nostru despre tările românesti", cum afirmă Nicolae Iorga. Este vorba de lucrarea lui Alexandre de Hauterive (1751-1830), fost secretar al lui Alexandru Mavrocordat Firaris, Mémoire sur l'état ancien et actuel de la Moldavie, présenté ŕ son excellence A.S. le Prince Alexandre Ypsilanti, hospodar régnant en 1787. Lucrarea a fost tipărită în 1914 de către Academia Română cu o traducere românească, Iorga adăugând că "este desigur cea mai remarcabilă operă datorită unui călător prin tările noastre în secolul al XVIII-lea".

Urmează apoi în 1788 lucrarea lui stefan Raicevici, negustor din Raguza, ajuns preceptor al copiilor lui Alexandru Ipsilanti, apoi consul austriac, tipărită la Neapoli, Osservazioni storiche, naturali e politiche interno la Valachia e Moldavia, cu traduceri în franceză si germană.

În 1805 si sasul Andreas Wolf scrie un Beiträge zu einer statistisch-historiche Beschreibung des Fürstenthums Moldau, în două volume, pe care Iorga le consideră mai complete decât ale lui Wilkinson, consulul englez al cărui Account of the Principalities of Walachia and Moldavia a fost tipărită la Londra în 1820 bucurându-se de mai multe editii si traduceri precum cea intitulată Tableau historique, geographique et politique de la Valachie (Paris, 1824).

Adăugăm că tot datorită unor lucrări străine dispunem si de o serie de hărti, executate în legătură cu interese militare rusesti si austriece, dintre care unele sunt deosebit de importante, precum este harta austriacă a lui Schwantz din timpul ocupatiei austriece, si harta tot austriacă din 1770, analizată de către G. Vâlsan, făcută pare-se după o altă hartă, rusească, poate după o alta încă mai veche, în legătură probabil cu harta lui Rigas în sase bucăti, tipărită de Iorga în volumul Documente cu privire la familia Calimachi, făcută după o hartă a lui Josif Moesiodux de pe la sfârsitul veacului al XVIII-lea, harta rusească din 1835 comentată de C. C. Giurescu.[27]

Se cuvine însă a fi subliniat că în toate aceste manuscrise si mai ales hărti, sunt cuprinse o serie de informatii privind numărul localitătilor, toponimia, volumele lor demografice, ceea ce este explicabil dat fiind că asemenea lucrări erau înfăptuite în folosul unor armate de ocupatie, care aveau nevoie să cunoască capacitatea de cartiruire si găzduire a unor armate de ocupatie, dar care alcătuiesc astfel, pentru noi, o sursă de informatii sociale care trebuiesc neapărat folosite în studiile de sociologie istorică.

Amintim că în această directie au fost făcute începuturi extrem de valoroase, care se cuvin a fi continuate sistematic, exemplul fiindu-ne dat de doi exceptionali părtasi ai "scolii de sociologie românească", Ion Conea si Ion Donat, amândoi participanti la campaniile de monografie sociologică, adepti si ei ai procedeului de sintetizare a disciplinelor geografice, toponimice, demografice, antropogeografice si economice, preconizat de această "scoală".[28]




[1] Analiza lor, erudită si clară, a fost făcută de Andrei Pippidi în teza sa de doctorat Ideia de crestere si descrestere a Imperiului Otoman în istoriografia occidentală din sec. XVI-XVII (rămasă din păcate în manuscris).

[2] Cum a arătat Nicolae Iorga în splendida lui carte Byzance aprčs Byzance (Bucarest, 1935).

[3] În afară de lucrările deschizătoare de drum ale lui Nicolae Iorga, sunt de avut în vedere alte lucrări de bază precum D. Popovici, La littérature roumaine ŕ l'époque des lumičres (Sibiu, 1945); de folosit editia Ioana Petrescu, din 1973): Alexandru Dutu, Umanistii români si cultura europeană (Bucuresti, 1974); acelasi, Sinteză si originalitate în cultura română: 1550-1848, (Bucuresti, 1972); acelasi, Cultura română în civilizatia europeană (Bucuresti, 1978): Virgil Cândea, Ratiunea dominantă; contributii la istoria umanismului românesc (Bucuresti, 1979).

[4] Studiu introductiv la Cronicarii munteni (2 vol., Bucuresti, 1961), excelentă analiză a culturii epocii XVII-XVIII precum si a structurii sociale a vremii; iertat fiindu-ne a spune că la acest istoric se cunoaste formatia lui de bază sociologică; de altfel el însusi îsi califică lucrarea drept o ,sociologie'.

[5] Istoricii si filologii nostri sunt mai toti de acord că termenul de "rumân" nu a căpătat sensul peiorativ de "iobag" decât târziu, abia prin secolul al XVI-lea si încă si azi în vorbirea populară termenul "rumân" înseamnă pur si simplu om.

[6] O analiză în Dictionnaire de l'économie politique, lucrare colectivă sub îndrumarea lui Ch. Coquelin si Guillermain (ed. II, din 1854). De remarcat felul în care un erudit modern precum Burckhardt îl mai foloseste cu privire la viata Venetiei în a sa lucrare despre civilizatia Renasterii în Italia, apărută pentru prima dată la Basel în 1860..

[7] Călători străini despre tările române, vol. I, Bucuresti, 1968, editie îngrijită de Maria Holban, p. 194.

[8] Cf. Marin Popescu Spineni, România în istoria cartografiei până la 1600, vol. II, Bucuresti, 1938, cu o reproducere a hărtii lui Honterus, republicat în Călători străini, op. cit., p. 222.

[9] O lucrare amănuntită, comparativă a tuturor acestor hărti, făcută din punctul de vedere care ne interesează aici, cel al cuprinsului lor de informatii sociale, în genul de pildă al studiului făcut de C. C. Giurescu pentru harta rusească din 1833, ar fi deosebit de utilă.

[10] Despre el sunt de folosit câteva lucrări de bază, precum Emile Picot, Notice biographique et bibliographique sur Nicolas Spătar Milescu, ambassadeur du Tsar Alexis Mihajlovic en Chine, Paris, 1883. - Virgil Cândea, " Nicolae Milescu si începuturile traducerilor umaniste în limba română", în Limbă si literatură, 7, 1963, pp. 29-76. - P. P. Panaitescu, Nicolae Spăthar Milescu, Paris, 1926: Lucian Stanciu, "Le spathar Nicolae Milescu, les méditations sociales d'un érudit et voyageur illustre de la fin du XVIII-e sičcle" în Revue Roumaine des Sciences Sociales, tom. III, nr. 2, Bucuresti, 1989.

[11] Considerată ca o operă anonimă, lucrarea lui "Istoria tării Românesti" a fost publicată mai întâi de Ioanid (1858), apoi de Mihail Kogălniceanu (1872), si în 1901 de Nicolae Iorga care, republicând-o, o atribuie lui Cantacuzino Stolnicul. O nouă editie a lui Dan Simonescu (Bucuresti, 1944), cuprinsă si în volumul I din Cronicarii munteni (Bucuresti, 1961), editie îngrijită de Mihail Gregorian, cu studiu introductiv de Eugen Stănescu.

[12] Tipărită la Venetia în 1715 de Del Chiaro în a sa Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia.

[13] Vezi Analele Academiei Române, XXI.

[14] Corneliu Dima Drăgan, Biblioteca unui umanist român, Constantin Cantacuzino Stolnicul, edit. Comitetului pentru cultură si artă, Bucuresti, 1967. Nicolae Iorga subliniase încă demult că stolnicul "profitase de frumoasa bibliotecă greacă a tatălui său si făcuse studii înalte la Padova,, "noua Atenă a natiunii grecesti", în Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea: 1688-1821, vol. I, Bucuresti, 1961, p. 34.

[15] Al. Dutu, Cultura română în civilizatia europeană modernă, Bucuresti, 1978, pp. 120 si 122. De acelasi, Coordonate ale culturii românesti în secolul XVIII (1700-1812), p. 34, nota 4, Bucuresti, 1969.

[16] C. Ionescu Gulian, Umanism si rationalism la Dimitrie Cantemir, citat în volumul semnat de Suzana Carmen Dumitrescu, Dimitrie Cantemir, antologie, prefată, cronologie si bibliografie; comodă si utilă lucrare apărută în Editura Eminescu, Bucuresti, 1977.

[17] Vezi pentru această problemă studiul lui Ion Verdes, "Dimitrie Cantemir patriot, gânditor si om de stiintă", publicat în volumul Din istoria filozofiei în România, vol. II, Bucuresti, 1957. - Virgil Cândea, (Dimitrie Cantemir, 1673-1723, Editura enciclopedică română, Bucuresti, 1973) se întreabă dacă conceptia lui Cantemir "era originală, provenea ea de la Lacroix sau Marsigli" sau a fost transmisă lui Montesquieu de un prieten al fiului său Antioh Cantemir si reluată de acesta", amânând însă răspunsul pentru o viitoare critică.

[18] Nicolae Iorga, Istoria literaturii române; introducere sintetică, Bucuresti, 1929, p. 105.

[19] Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol. I, pp. 403-404, Bucuresti, 1901.

[19] Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol. I, pp. 403-404, Bucuresti, 1901.

[20] Analizat din acest punct de vedere de către Vintilă Mihăilescu în editia Editurii Academiei (din 1973, Bucuresti) a lucrării Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae, cu traducerea românească a lui Gh. Gutu, indice Ioana Constantinescu si o notă asupra editiei de D. M. Pippidi.

[21] Nicolae Iorga afirmă în Istoria românilor prin călători, vol. III, Bucuresti, 1929, că primul consul rus nu era decât un "simplu spion".

[22] Andrei Otetea, "Înfiintarea consulatelor franceze în tările noastre" în Revista Istorică, XVIII, Bucuresti, 1937. - C. serban, "Înfiintarea consulatelor ruse în tara Românească si Moldova", în Studii si Cercetări de Istorie Medie, anul II, nr. 1, Bucuresti, 1951.

[23] M. Kogălniceanu (1852) extras din vol. II, Scrieri istorice, în editia Al. Zub, Bucuresti, 1976, pp. 453-454.

[24] N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul XVIII-lea (1688-1821), vol. I (Bucuresti, 1901) p. 504.

[25] Alexandru Dutu, Coordonate ale culturii românesti în secolul XVIII (1700-1821), studii si texte (Edit. pt. literatură, Bucuresti, 1968).

[26] Lista lor se poate găsi în Bibliografia istorică a României (Edit. Academiei, Bucuresti, 1970), fiind de consultat în special Iorga, Istoria Românilor prin călători, cu foarte utile comentarii si note critice.

[27] Asupra tuturor acestor hărti, de consultat lista cuprinsă în Bibliografia geografică sumară a României (Bucuresti, 1947), de Victor Tufescu si Ana Tosa.

[28] Subliniem că în afară de cele publicate de acesti doi cercetători, de pe urma lui Ion Donat ne-a rămas un manuscris deosebit de important, rod al unui efort creator de cartografiere a datelor cuprinse în catagrafiile din vremea Regulamentelor Organice, în continuarea unor studii întreprinse mai întâi de Anton Golopentia privind istoria demografiei noastre, continuate de Donat (în colaborare cu L. Retegan, cu o întreagă echipă alcătuită încă din timpul când asemenea lucrări erau conduse de Iorgu Iordan si care, după câte sunt informat, ar cuprinde textul gata de tipar pentru analizarea problemei acestora în ce priveste Oltenia si încă un judet din Muntenia; care sperăm să poată vedea lumina tiparului). - (In 1999 a apărut la Craiova în editura Helios "Catagrafia obstească a tării Românesti din 1831" sub semnătura lui Ioan Donat, a lui Ion Pătroiu si Dinică Ciobotea - P.H.Stahl.)




loading...










Document Info


Accesari: 2505
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )