Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload





















































SCHISMA SI PRIGOANA - ANGLIA

istorie




SCHISMĂ sI PRIGOANĂ - ANGLIA


I. Aceasta ruptura ar fi fost mai putin brutala daca Henric al VIII-lea n-ar fi avut si alti consi­lieri decât pe Thomas More si Cranmer. More, bar­bat cu o înalta constiinta, n-ar fi acceptat decât o reforma înteleapta si moderata; Cranmer, prea slab pentru a fi rau, ar fi negociat si ar tot fi amânat. Thomas Cromwell fu cel care juca rolul lui Narcis al acestui Neron, rolul lui Iago al acestui Othello. Era un barbat scund, lat în spate, urât, aspru, cu obrazul porcin, ochii pe jumatate închisi, gura rau­tacioasa. Începuse ca negustor de lâna si calcator de postav la Putney; apoi calatorise prin Flandra si Italia, unde se familiar 18218e44s iza cu marele comert si cu noua politica si deveni un cititor pasionat al oamenilor politici italieni. La întoarcerea sa intrase în slujba cardinalului Wolsey, ajungând unul din favoritii lui. Cromwell n-avea nici scrupule, nici religie. Teologiile rivale îi erau toate la fel de indi­ferente, dar doctrina ratiunii de stat îl cucerise. Îndata ce-l întâlni pe rege, îl sfatui sa urmeze exem­plul printilor germani, care o rupsesera cu Roma. Anglia nu mai trebuia sa aiba doi stapâni, doua jus­titii, doua sisteme de impozite. Deoarece papa refuza sa confirme repudierea Caterinei, trebuia sa nu se supuna bisericii, ci s-o supuna. Henric al VIII-lea îl dispretuia pe Cromwell; nu-i spunea niciodata alt­fel decât "daracitorul de lâna" si-l brusca; totusi se folosea de abilitatea, servilitatea si forta acestuia. Daracitorul de lâna deveni în câtiva ani Master of the Rolls, Lord Privy Seal , vicar general al bise­ricii, lord mare sambelan, cavaler, baron si conte de Essex.






II. Spolierea bisericii s-a facut în forma legala si Henric al VIII-lea a respectat formele parlamen­tare. Parlamentul Reformei, care tinu sapte ani (1529-1536), vota toate masurile extraordinare pro­puse de coroana. Mai întâi clerul fu informat ca a violat statutul de Praemunire acceptând, ca si Wol­sey, sa recunoasca autoritatea cardinalului ca legat papal. Drept penitenta pentru aceasta crima, clerul trebui sa plateasca o amenda de doua milioane de livre, sa acorde regelui titlul de protector si de sef suprem al bisericii si sa desfiinteze anatele, sau "primul venit", al beneficiilor ecleziastice, care pâna atunci fusesera platite papei. Apoi parlamentul vota succesiv Statutul apelurilor, care interzicea sa se faca apel la Roma, Actul de Suprematie, care-l con­sacra pe rege "unicul si supremul sef al bisericii Angliei" si-i atribuia atât jurisdictia spirituala cât si jurisdictia civila, îi dadea dreptul sa reformeze si sa reprime erorile si ereziile, si, în sfârsit, Actul de Succesiune, care anula prima casatorie, pe copiii nascuti din aceasta casatorie îi priva de drepturile lor la coroana în favoarea descendentilor Annei Bo­leyn si obliga pe toti supusii regelui sa-si afirme prin juramânt credinta lor în validitatea religioasa a di­vortului. Ne putem întreba cum a votat un parla­ment catolic aceste texte care desavârseau schisma si în care papa nu era numit altfel decât "episcopul de Roma". Trebuie sa ne gândim ca persoana si vointa regelui erau peste masura de respectate; ca de multa vreme nationalismul nascând al englezilor suporta greu o jurisdictie straina; ca papalitatea aparea ca o aliata când a Spaniei, când a Frantei; ca în afara chiar a sentimentului national, o puternica pornire anticlericala cerea nu nimicirea bisericii, dar abolirea tribunalelor ecleziastice si confiscarea ave­rilor manastiresti; în sfârsit, ca noi clase, care deve­neau fortele vii ale natiunii si care nu cunosteau latina, învatasera, dupa inventarea tiparului, sa citeasca; ca clericii laici devenisera tot atât de nume­rosi cât si clericii ecleziastici si ca multi dintre ei doreau o carte de rugaciuni în limba engleza, o Biblie engleza, asa cum înlocuisera Romanul Ro­zei cu Povestirile din Canterbury. Reforma en­gleza n-a fost rezultatul capriciului unui suveran, ci forma religioasa a unui nationalism insular si lingvistic.



III. O biserica veche de zece, douasprezece secole are radacini adânci si cel mai puternic rege nu le poate smulge fara a întâmpina oarecare rezistenta. Totusi episcopii si preotii, în afara de câteva exceptii, s-au aratat ciudat de maleabili. De multa vreme fusesera atinsi ei însisi de nationalismul ambiant. Prelatii englezi erau mai mult oameni de stat decât oameni ai bisericii. Camera Lorzilor, din care faceau parte, vota fara a se revolta toate reformele. "Un fel de pre-anglicanism cuprinsese tot înaltul cler". Cât despre clerul de jos, foarte sarac, el gasea oare­care siguranta în transformarea lui într-un corp de functionari; el însusi fusese atâtat de lollarzi si nu acceptase niciodata fara regret celibatul preotilor. Când fiecare trebui sa presteze juramântul, când fap­tul de a nu recunoaste "casta si sfânta casatorie a Annei si a lui Henric" si de a nu renega pe "epis­copul de Roma, care uzurpa numele de papa", deve­nise tradare, aproape toti preotii au jurat.

Dar cancelarul, sir Thomas More, si marele episcop Fisher refuzara sa renege credinta lor catolica. Amândoi fura decapitati, episcopul citind înainte de moarte din evanghelia sfântului Ioan: "Aceasta este viata vesnica", More declarând la piciorul esafodului ca murea ca "un devotat servitor al regelui, dar mai întâi al lui Dumnezeu". Capetele acestor doi oameni mari putrezira agatate de cârlige la intrarea pe podul Londrei. Comedia divortului devenise o monstruoasa tragedie. Un mare numar de calugari fura spânzurati, goliti de mate, taiati în bucati. Catolicii din câteva comitate, cuprinsi de o îndreptatita aver­siune când auzira de aceste masacre omenesti, se revoltara; fura învinsi. Roma îl excomunicase pe regele Henric al VIII-lea, dar ce-l interesa aceasta sentinta pe un rege care se plasase el însusi în afara bisericii? Ar fi fost necesare sanctiuni; papa încerca sa obtina ca suveranii catolici, Francisc I sau Carol Quintul, sa ia asupra lor aplicarea sanctiunilor; amândoi refuzara, temându-se sa se certe cu Anglia, tara de care aveau nevoie pentru combinatiile lor diplomatice. Astfel, nemaiavând sa se teama de papa din cauza disensiunilor regilor catolici, venerat de parlamentul sau, adulat de biserica sa nationala, Henric al VIII-lea a putut continua nepedepsit sa aduca ofense umanitatii.





IV. Refuzul calugarilor de a presta juramântul îi stârni lui Cromwell o imensa bucurie, întrucât, de multa vreme, pusese la cale pieirea lor. Existau în Anglia o mie doua sute de manastiri, posesoare ale unor imense domenii. Confiscându-le bunurile, lichi­datorii si suveranul se puteau îmbogati. Curentul popular împotriva calugarilor, legendele care circu­lau cu privire la viciile lor erau de asemenea pro­portii încât nimeni nu le-ar fi luat apararea. Legen­dele erau exagerate si, în cea mai mare parte, cu totul false, ceea ce s-a vazut destul de bine când, dupa desfiintarea manastirilor, fostii lor arendasi, care-i blestemasera de atâtea ori, îi regretara. Dar Cromwell, avansat vicar general si învestit cu drep­tul de ancheta, aduna un vast dosar cu privire la nelegiuirile calugarilor. Dezvaluind aceste "atroci­tati" în fata parlamentului, obtinu mai întâi desfiin­tarea micilor manastiri, apoi a tuturor asezamintelor religioase. Functionari superiori religiosi si fiscali luara în cercetare manastirile. Legea, respectata în­totdeauna în aceasta tara, cerea sa se obtina o "re­nuntare voluntara" din partea calugarilor. Doctorul London deveni celebru prin abilitatea sa de a înfrânge repede "vointele". Îndata ce actul era sem­nat, regele lua în stapânire abatia, vindea tot ce se afla înauntru si dadea domeniul unui mare senior, asigurând astfel credinta acestuia fata de noua bise­rica. Vânzarile, care-i ruinau pe calugari, nu-l prea îmbogateau pe rege. Manuscrisele erau cumparate de bacani ca sa faca din ele cornete. "Carti vechi din strana: sase penny". Asa arata inventarul unei biblioteci. Cât despre clericii jefuiti, unii dintre ei capatau un act de "capacitate", adica autorizatia de a exercita o functie seculara, ceilalti o pensie de patru silingi; aproape toti parasira tara si se dusera în Irlanda, Scotia sau Flandra. "Astfel, biserica de­veni prada vulturilor, aceste pasari hraparete împo­dobindu-se cu frumoasele lor pene". Lichidarea bunurilor manastiresti se termina în cinci ani; ea nu aduse mare lucru tezaurului regal, dar îmbogati per­soanele carora regele le daruise abatiile si pe cei care le obtinusera pe preturi de nimic. Efectul poli­tic al acestor masuri fu analog cu al vânzarii bunu­rilor nationale în Franta, dupa revolutia din 1789. Beneficiarii au devenit complici. Teama de a-i vedea revenind pe vechii proprietari asigura noului regim religios sprijinul unei clase bogate si puternice. De aci înainte, împotriva unei noi ofensive a catolicis­mului roman se vor coaliza interesul si doctrina.



V. Credo-ul bisericii anglicane a fost vreme înde­lungata destul de confuz. Daca Cromwell, Cranmer si Latimer ar fi avut mâna libera, l-ar fi legat de lutheranism. Dupa lupta sa împotriva manastirilor, Cromwell începu un razboi împotriva icoanelor. Latimer arse statuile Fecioarei, în timp ce Cranmer puse sa se examineze relicvele, îndeosebi sângele sfântului Thomas Becket, pe care-l banuia a fi vop­sea rosie. Sfântul Thomas, denuntat ca tradator al regelui, fu sters din rândurile sfintilor dupa un proces în toata regula si anchetatorii lui Cromwell distrusera racla sa de la Canterbury. Dar Henric al VIII-lea stia ca daca englezii fusesera totdeauna ostili calugarilor si tribunalelor ecleziastice, erau, în totalitatea lor, putin favorabili inovatiilor aduse de protestanti. Henric, el însusi, tinea sa ramâna apa­ratorul credintei si seful unei biserici "catolice", dar voia sa fie catolica si nationala (ceea ce parea con­tradictoriu). Astfel încât, dupa ce i-a prigonit pe credinciosii vechii credinte, îi persecuta cu nu mai putina îndârjire pe protestanti. Tyndale , care a tiparit prima Biblie engleza, a fost ars pe rug; altii suferira aceeasi soarta pentru ca negasera transsub­stantierea. Dupa mai multe încercari de definire a religiei anglicane, Henric al VIII-lea obtinu votarea de catre Camera Lorzilor a unui statut în sase arti­cole care fu supranumit "actul sângeros", sau "biciul cu sase cozi", act care afirma transsubstantierea, inu­tilitatea comuniunii sub cele doua forme, validitatea legamântului de castitate, superioritatea celibatului clerical si care admitea spovedania si liturghia parti­culara. Orice violare flagranta a acestui statut tre­buia pedepsita prin arderea pe rug, nici abjurarea neputându-l salva pe vinovat. Episcopii protestanti, ca Latimer, trebuira sa-si dea demisia.

Cranmer, care înainte de Reforma se casatorise în secret si-si lua totdeauna sotia cu el ascunsa într-un cufar per­forat, trebui s-o trimita în Germania. Poate sa para surprinzator ca poporul englez a acceptat atât de usor ideea de a acorda unui parlament ales infaili­bilitatea religioasa. Dar nevoia de stabilitate, indi­ferenta si teroarea explica asemenea ciudate concesii.





VI. A fost necesara o schisma pentru a desface prima casatorie a lui Henric al VIII-lea; toporul fu de ajuns pentru a pune capat celei de-a doua. Sarmana Anna Boleyn a comis doua greseli: în locul mostenitorului asteptat, avu o fata, Elisabeta, apoi un baiat, nascut mort, si pe deasupra l-a înselat pe rege, poate pentru ca, parând incapabil sa aiba un copil sanatos, nu voia sa-l dezamageasca. Pentru aceste crime, frumosul ei gât fu taiat de securea calaului. Dupa câteva zile, Henric, îmbracat în straie albe, lua în casatorie pe Jane Seymour. Servilul Cranmer a anulat a doua casatorie pe baza unor marturisiri ale defunctei, astfel încât Elisabeta, ca odinioara Maria, deveni bastarda. Jane Seymour nascu un fecior, care avea sa domneasca sub numele de Eduard al VI-lea, dar ea muri la nastere. Crom­well, doritor ca întotdeauna sa-l apropie pe rege de luterani, sugera o noua casatorie cu o printesa ger­mana: Anna de Cleve. Omul de afaceri voise sa joace rolul de sfetnic matrimonial; femeia nefiind gasita pe plac, el plati cu viata aceasta încercare. A cincea sotie a regelui, Caterina Howard, acuzata de adulter, avu aceeasi soarta ca si Anna Boleyn. A sasea, Caterina Parr, îi supravietui lui Henric al VIII-lea, nu fara a fi trecut prin mari spaime când regele, gasind ca-i putin eretica, "îi administrase cele sase articole". Domnia se termina sângeros. Puterea absoluta dezlantuie în om instinctele cele mai rele. Henric al VIII-lea porunci judecatorilor sai sa asasineze protestanti, catolici, pe batrâna contesa Salisbury; chiar si Cranmer se putu crede în pericol. Dar Henric al VIII-lea pare sa fi încercat o afectiune reala pentru omul acesta care avea o încredere aproape naiva în groaznicul sau rege. Cranmer a fost acela care a îngenuncheat la patul de moarte al lui Henric si care, în ultimul moment, i-a spus sa aiba încredere în Dumnezeu si în Iisus Hristos. Dupa care regele îi strânse mâna arhiepisco­pului si îsi dadu sufletul.



VII. E greu, când studiezi domnia lui Henric al XVIII-lea, sa te feresti de un sentiment de oroare. În zadar ni se spune ca a reorganizat flota, a construit arsenale, a fondat o scoala de cârmaci, a anexat Ţara Galilor, a potolit Irlanda. Nici un succes lumesc nu poate justifica esafoadele din Turn si rugurile de la Smithsfield. S-a spus, în chip de scuza, ca aceste îngrozitoare suplicii nu atingeau decât o infima mi­noritate. Ce importa? Atâta cruzime nu putea fi necesara. Ceea ce pare adevarat este ca separarea dintre un stat insular si o biserica universala deve­nise aproape inevitabila. Daca timp de zece secole papalitatea a putut exercita în Europa o astfel de putere politica si judiciara, aceasta se datoreaza fap­tului ca dupa caderea Imperiului roman nu rama­sese, în diferite tari ale Europei, decât o putere civila slaba sau o suveranitate împartita. Din ziua în care au luat nastere state puternice, ciocnirea devenea inevitabila. Când Franta, la rândul ei, cu­noscu mult mai târziu aceste lupte, moravurile se îmblânzisera si separatia bisericii de stat se putu face fara varsare de sânge si fara o ruptura religioasa cu Roma. Pierderii premature a prerogativelor - pe care bisericile continentale le-au mai conservat înca trei sau patru secole - biserica Angliei îi dato­reaza un avantaj, si anume absenta aproape completa în aceasta tara, începând din secolul al XVI-lea, a oricarei miscari anticlericale. Bisericile engleze se vor lupta între ele, dar nici un partid politic nu va îndrazni sa se declare ostil crestinismului.




Master of the Rolls - seful arhivei oficiale de stat, iar Lord Privy Seal - lordul pastrator al sigiliului privat al regelui

Poem alegoric în doua parti, una dintre cele mai raspândite si mai gustate opere literare în evul mediu. Prima parte a fost scrisa de Guillaume de Lorris, pe la 1230, iar a doua de Jean de Meung (circa 1250-1296), cam cincizeci de ani mai târziu.

Hugh Latimer (1485-1555) - episcop promotor al reformei anglicane

William Tyndale (circa 1477-1536) - unul din primii reformatori englezi; în 1526 a tiparit Noul testament în traducere engleza











Document Info


Accesari: 1413
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )