ALUZIE

ALUZIE

= Termenul provine din fr. allusion, it. allusione, lat. allusio "gluma, joaca". Figura de stil constând în a exprima un lucru cu intentia de a face sa se înteleaga un altul: "Bate saua sa priceapa iapa", spune lapidar si sugestiv în&# 11311p1513l 355;elepciunea populara. A. este de fapt o comparatie subînteleasa, un fel de alegorie (v.), care mai curând insinueaza decât numeste apropierea dintre cei doi ter­meni. Ea trebuie sa fie discreta, spre a oferi cititorului si ascultatorului placerea de a o dezvolta el însusi, dar în acelasi timp si destul de transparenta, spre a nu risca sa cada în gol. Producând efectele cele mai diverse si mai neasteptate, A. este familiara mai cu seama genu­rilor în care autorul se adreseaza direct publicului, cu intentii mora­lizatoare, polemice, satirice. Astfel, ea abunda în fabula (v.), în teatrul comic (v. Comedie), în vodeviluri (v.), operete, reviste, în parodie (v.) si în foiletonul (v.) ziaristic, devenind uneori o arma foarte peri­culoasa pentru adversar. Publicul reactioneaza în raport cu gradul sau de cultura si de informare privind obiectul pe care-1 vizeaza A. Uneori, el aplica singur ideile operei unor realitati ce nu erau în vede­rile autorului. Dictionarele de retorica si stilistica poetica ajung sa reconstituie o gama foarte întinsa de categorii ale A., clasificate mai întâi dupa origine si sens: istorica, mitologica, nominala, verbala, literara, politica, sociala, anticlericala etc.; apoi, dupa caracterul functional: de circumstanta, de transfer, formala, simbolica. Acest clasament, având un scop demonstrativ, e arbitrar, pentru ca în rea­litate categoriile apar mai putin în stare pura, ele prezentându-se de obicei cumulate si interferente. În Scrisoarea III, Eminescu folo­seste o A. nominala (aceea care se sprijina pe un nume propriu având putere insinuant-evocatoare), care, prin natura si obiectul ei, e în acelasi timp simbolica, politica si satirica: "Dintr-acestia tara noastra îsi alege astazi solii / Oameni vrednici ca sa saza în zidirea sfintei Golii !". De asemeni, întrunind mai multe caracteristici (politica, satirica, polemica, de circumstanta) este A. si mai transparenta care-1 vizeaza pe C.A. Rosetti în cunoscutele versuri: "si deasupra tuturora oastea sa si-o recunoasca / Îsi arunca pocitura bulbucatii ochi de broasca". Proverbele (v.), zicatorile (v.), istorioarele populare, fabulele lui Gr. Alexandrescu, teatrul lui I. L. Caragiale, parodiile lui G. Topârceanu sunt pline de A. Iata un exemplu din Povestea vorbii de A. Pann, definind o fizionomie morala, cu valoare generali­zatoare: "Sa vorbeasca si nea Chilom ca si el e om". De la mânia sarcastica pâna la usorul calambur (v.), parcurgând diverse grade de intensitate, fiind mai directa sau mai ocolita, A. este în esenta o exprimare eufemistica, una dintre figurile de stil cele mai productive, cu mari posibilitati de conservare si de înnoire. Spre deosebire de comparatie (v.) sau antiteza (v.), ea cunoaste într-o mult mai mica masura procesul caderii în desuetudine. Poezia moderna, mai ales de la simbolism (v.) încoace, o foloseste în mod frecvent, transformând-o într-un adevarat principiu de individualizare a expresiei, de încifrare a ei. Mallarmé discuta despre limbajul aluziv în volumul Divaga­tions (Divagatii).