CONDITIA TARAN CITAT MARIN PREDA - CARACTERIZAREA LUI ILIE MOROMETE
Scrie un eseu de 2-3 pagini, despre conditia taranului, reflectata intr-o opera epica studiata, pornind de la ideea exprimata in urmatoarea afirmatie: "Parerea mea e ca un taran, chiar daca ajunge doctor in filozofie, tot taran ramane. Ideea de familie, de pilda, va fi la el aceeasi ca a unui taran. Despre dragoste va gandi tot ca parintii sai, despre cinste si demnitate va avea aceleasi reprezentari, intr-un cuvant, conceptia despre lume [.] va fi una taraneasca. Nu va exista manifestare a vietii lui, poate chiar cotidiene, pe care el sa n-o judece cu ochii cu care a vazut odata o lume pe deplin formata, cu metafizica ei"
(Marin Preda, Creatie si morala)
Personajul literar, ca instanta definitorie a comunicarii narative, "fiinta de hartie" cum il statuta Roland Barthes, va beneficia de multiple ipostazieri pe parcursul evolutiei literaturii. Intre acestea ipostaza taranului ocupa o pozitie privilegiata, el fiind o ipoteza de lucru si de gandire pentru toti scriitorii, indiferent de epoca sau curentul in care au fost integrati. Perioada postbelica nu face exceptie de la aceasta preferinta a creatorilor epici.
Literatura postbelica va sta sub semnul politicului, influenta acestuia generand o stratificare in toate genurile. Sub influenta acestui cadru istoric se vor afirma trei directii: prima vizeaza scriitorii care vor continua traditia interbelica G.Calinescu, M.Sadoveanu, T.Arghezi, LBlaga, acestia pastrand ridicata stacheta valorilor si reusind sa ofere astfel un termen de comparatie. A doua directie este reprezentata de "subcultura', "subliteratura', adica literatura proletcultista cum a numit-o 757i83h N.Manolescu, aceasta integrand scriitori care s-au afiliat puterii si care creeaza opere in care valoarea estetica a disparut, primand politicul. A treia directie integreaza poeti si scriitori care vor apela la un stil conotativ, subliminal din nevoia de a pacali cenzura: N.Stanescu, M.Sorescu, Ana Blandiana, M.Dinescu, M.Preda. Intre creatorii de ipostaze umane ale ruralului reprezentative din aceasta perioada se evidentiaza Marin Preda, care debuteaza in 1941 cu schita "Salcamul' in ziarul "Timpul', schita care va fi integrata ulterior in volumul de nuvele "Intalnirea din pamanturi', alaturi de "Colina', "Calul' opere care reprezinta elemente hipotext pentru romanul "Morometii'. Din galeria impresionanta de personaje create de acesta se evidentiaza personajul Ilie Moromete din opera "Morometii."
Fiind o specie literara a genului epic in proza, de marime substantiala, romanul "Morometii" este complex prin dezvoltarea unei problematici grave, naratiunea fictiva, in care actiunea dominanta, bazata pe evenimente reale, se desfasoara pe mai multe planuri, fiind sustinuta de un numar considerabil de personaje bine individualizate, antrenate de o intriga complicata.
Ca orice personaj literar, si Ilie Moromete va fi construit pe baza a doi parametri: ca instanta narativa si ca referent uman. Ca instanta narativa sau "personna", adica masca sau categoria estetica in care se incadreaza, Ilie Moromete este un personaj principal din pucntul de vedere al ocurentei sale pe parcursul discursului narativ, central din punctul de vedere al importantei pe care o are in transmiterea mesajului, protagonist deoarece sustine dominant diegeza, tridimensional, Moromete fiind un taran de o puternica individualitate, al carei contur se realizeaza treptat, prin dezvaluirea succesiva a trasaturilor. El se sustrage singur inghetarii in tipar, fiind un personaj tridimensional, lucru evidentiat pe baza diegezei romanului, alcatuit din scene-cheie. Actiunea primului roman incepe intr-o seara de vara, cand numeroasa familei Moromete se intoarce de la camp. Astfel, inca din expozitiune, membrii acestei familii taranesti sunt prezenti in cateva imagini memorabile. Cel dintai moment care aduna familia, alcatuita din doua ramuri unite prin tata, este cina. Gest ritualic, pastrat neschimbat de sute de ani, cina taraneasca are un caracter solemn, aproape sacru, ceea ce reprezinta un prim argument potrivit caruia .] un taran, chiar daca ajunge doctor in filozofie, tot taran ramane. Ideea de familie, de pilda, va fi la el aceeasi ca a unui taran.". Astfel, dincolo de momentul in sine, cina releva si relatiile din sanul familiei: neintelegerile dintre cei trei frati proveniti din prima casatorie- Paraschiv, Nila si Achim si fratii lor dupa tata- Niculae, ilinca si Tita-, cauzate de interesele opuse, pe care Ilie Moromete se straduieste sa le applaneze si sa mentina deci unitatea familiei. Faptul ca Moromete sta pe prag "deasupra tuturor" este un prim indiciu al autoritatii tatalui intr-o lume in care tiparele arhaice au supravietuit. Tot acum se prefigureaza si cele doua drame existentiale pe care le va trai, apoi, la mod acut, Ilie Moromete: drama pamantului si a paternitatii. Avand datorii la banca si impozite de platit, Moromete accepta sa-i vanda vecinului sau, Tudor Balosu, salcamul din fundul gradinii, arbore care facea parte din existenta afectiva a familiei. Aceasta scena-cheie constituie intriga operei. Taierea salcamului de duminica dimineata este impregnata cu elemente de substrat antropologic, scriitorul surprinzand acesta scena din dorinta de a infatisa e a trait si cunoscut nemijlocit in copilarie si din incercarea de a-si exiplica sentimentul ca nimic nu mai era ca inainte. Salcamul se valideaza ca un "axis mundi", prabusirea lui anticipand prabusirea colectivitatii rurale, a familiei si implicit a idealurilor lui Ilie Moromete. Cum nici banii luati pe salcam nu pot acoperi datoriile lui Moromete, Paraschiv, Nila si Achim, sfatuiti de matusa lor, Guica, ii propun tatalui un plan: urma ca Achim sa plece cu oile la Bucuresti, iar din vanzarea laptelui si a branzei sa castige banii necesari. Moromete acepta, fara sa banuiasca intentiile celor trei.
Un loc deosebit in cadrul desfasurarii actiunii il ocupa sceba-cheie a adunarii in poiana lui Iocan. Semnificativa pentru psihologia colectiva, contemplarea filozofica isi face loc printre grijile taranului, el avand inca posibilitatea de a evada din cotidian prin placerea vorbei si prin politica. Veselia, glumele acide, ironia la adresa evenimentelor vremii, angajarea in adevarate dueluri ale mintii denota o existenta relativ lipsita de griji a taranilor adunati la fieraria lui Iocan. Aflat printre putinii sateni abonati la un ziar, Moromete este apreciat pentru inteligenta sa iesita din comun, pentru faptul ca stie sa-si impuna punctul de vedere, pentru puterea de analiza si nu in ultimul rand pentru realele disponibilitati de ironie si umor, el fiind un autentic model parenetic pentru consateni. In consens cu trasaturile sale fundamentale, Moromete are abilitatea de a-si ascunde adevaratele sentimente, fiind un maestru in arta disimularii. Semnificativa este comedia jucata in fata agentilor fiscali care ii strica placuta discutie de duminica. Dupa ce ii aduce la limita rabdarii printr-o manevra de ignorare, se intoarce spre ei si striga "N-am " dupa care cere o tigara, lasand impresia ca s-a potolit brusc si permitandu-i agentului sa taie chitanta. Dupa ce o primeste in mana, o rasuceste meticulos pe toate partile si o pune pe prispa, tragand linistit din tigara si repetand: "N-am ". Jocul continua pana in momentul in care agentii se pregatesc sa-i ridice lucruri din casa. Inainte ca acestea sa se petreaca, Moromete intervine dandu-le o mie de lei. Unul din conceptele filozofice ale lui Ilie Moromete este tehnica amanarii, el fiind convins ca este suficient sa ignori un lucru sau sa-l amani pentru ca acesta sa nu se mai intample, acest lucru fiind in acord cu opinia lui Marin Preda despre tarani, conform careia: "Nu exista manifestare a vietii lui, poate chiar cotidiene, pe care el sa n-o judece cu ochii cu care a vazut odata o lume pe deplin formata, cu metafizica ei", in contextul in care pentru un satean, apropierea de teluric este mult mai pregnanta decat familiaritatea cu sistemul economic urban, cu atat mai mult in perioadele in care "timpul avea rabdare cu oamenii". Partea a treia a romanului debuteaza cu o alta scena-cheie, si anume ritualul secerisului. Asezandu-se la masa fara sa ii mai astepte si pe ceilalti membri ai familiei, Moromete se frige cu fasolea fierbinte, insa isi accepta pedeapsa dandu-si seama ca a incalcat una dintre traditiile satului. Il ironizeaza totusi pe Paraschiv atunci cand acesta comite aceeasi greseala, incercand sa-i dea o lectie de viata, argument ce sustine din nou afirmatia lui Marin Preda, conform careia "ideea de familie va fi la el aceeasi ca a unui taran". In momentul in care afla ca fiii lui sunt intelesi sa plece de acasa, in el se prabuseste cel mai important deziderat, acela al sintalitatii familiei. Punctul culminant al crizei suferite de acesta se petrece pe "piatra alba de hotar". Trezindu-se brusc in fata realitatii, Moromete trece prin drama iluziilor inselate deoarece incercarile lui de a le inocula copiilor sai respectul pentru traditie au esuat in favoarea ideilor aduse de lumea moderna si meschina. Aflat la granita dintre doua lumi, Moromete se valideaza ca ultimul reprezentant al taranului care, in opinia lui Marin Preda, judeca lumea prin prisma stramosilor sai, incercand sa-i conserve valorile: .] despre cinste si demnitate va avea aceleasi reprezentari[.]" . Deznodamantul il constituie scena confruntarii lui Moromete cu fiii sai, in urma careia acestia fug de acasa.
Al doilea volum, mult mai dens ca informatie, contine un discurs narativ mult mai complicat, plin de abateri de la un fir epic clar si de fragmente retrospective. Din dorinta de a reface unitatea stirbita, Ilie Moromete merge la Bucuresti, insa eforturile lui de a-i convinge pe cei trei sa se intoarca sunt zadarnice. In calatoria sa, taranul, Ilie Moromete, se bucura de o anumita distinctie spirituala, gratie originii sale sanatoase, idee punctata si in "Viata ca o prada' in care scriitorul chiar afirma ca "taranul daca ajunge la Paris tot taran ramane": "se uita mereu drept inainte cu acea expresie des intalnita la tarani cand merg in carutele lor prin orase, ca sunt numai ei singuri pe lume cu caii lor, chiar daca trec prin mijlocul unei mari multimi sau pe strazile cele mai aglomerate: astea sunt asezari efemere, ei sunt stapanii pamantului si nu astia care au apa in perete si nu mai vad lumina soarelui de atatea etaje." Punctul culminant il reprezinta scena ploii, moment in care Moromete este vazut ca o forta a naturii. In timpul unei ploi torentiale de toamnp, acesta constientizeaza ca singurul mod de a avita ca ploaia sa-i distruga cosarul era sa canalizeze apa. Acest lucru demonsteaza calitatea sa de creator deoarece numai o mare structura poate intelege forta unei alte structuri, fiind in acelasi timp o dovada a lucrarii morometiene necurmate si bine intreprinse. Deznodamantul puncteaza episodul mortii lui Ilie Moromete, de intindere redusa tocmai pentru a crea impresia ca se vorbeste despre o veritabila epopee si nu doar de un moment prozaic.
Ca referent uman, adica din punctul de vedere al fiintei pe care o imagineaza, Ilie Moromete beneficiaza atat de prosopografie, cat si de ethopee. Astfel, portretul fizic sl personajului este conturat in cadrul adunarii de la fieraria lui Iocan, trasaturile sale fiind descrise indirect pe baza interpretarii fiziognomonice a bucatii de huma arsa, modelata de Din Vasilescu: "Era capul unui om care se uita parca in jos. Fata ii era putin trasa. Nasul i se prelungea din frntea boltita in jos, spre barbie, scurt si drept, cu ceva din linistea ganditoare a fruntii.". Scena ploii integreaza, de asemenea, un portret fiyic al personajului: "Grumazul lui Moromete arata rosu ca arama, in care timpul sapase ciudate semne asemanatoare si ele cu pamantul.'. Portretul moral, complex se dezvaluie atat prin caracterizarea directa facuta de alte personaje sau realizata prin autocaracterizare, cat si prin cea indirecta. Caracterizarea directa facuta de celelalte personaje nu este prea mult diversificata. Catrina il vede uneori cu ochi buni, fiind gata sa se amuze la glumele lui, insa de cele mai multe ori ii face reprosuri si crede ca are sufletul negru de rautate si tutun. Cocosila il face prost, dar in realitate il admira pentru ca "stia sa gaseasca in ziar astfel de lucruri": "Vezi, ma prostule?", "Esti prost!". Tugurlan, preocupat de descoperirea unui sens al propriei existente, este singurul capabil sa il inteleaga pana la capat si chiar sa-i imite metodele, motiv pentru care isi exprima simpatia: "Uite, asculta-ma aici dumneata esti singurul care meriti loturile pe care le ai!" Prin autocaracterizare este evidentiata este evidentiata o trasatura definitorie a lui Moromete, si anume libertatea interioara definita in raport cu oamenii din jur, dar si cu aspectele materiale ale existentei: "Domnule, eu intotdeauna am dus o viata independenta.'. In general, ca om liber in cugetul sau, se arata "dezamagit ca oamenii fac lucruri care daca n-ar fi prosti nu i-ar putea sili nimeni sa le faca.".
Caracterizarea indirecta, dedusa din faptele personajului, dezvaluie o multitudine de trasaturi de caracter. Prin tot ceea ce face, prin vorbe sau actiuni, Ilie Moromete se dovedeste a fi un autentic model parenetic pentru consateni. El are tot timpul constiinta ca se produce in fata unui public, stie ca vorbele si gesturile lui vor fi comentate, insa nu veleitatile actorului sunt esentiale, ci imboldurile unui mentor, ale unui modelator de constiinte. Dintre toti care stiu sa citeasca isi va asuma acest rol este Moromete, fiindca este singurul care stie sa vada dincolo de cuvant, sa puncteze prin anumite tehnici, fie de intonatie, fie lingvistice, elemente necesare intretinerii discursului. El este "taranul absolut" ce traieste in convingerea ca existenta sa reprezinta lucrul cel mai insemnat de pe Pamant. Sanctioneaza, adesea, prostia prin aluzia sau gluma acustica, ii ironizeaza pe cei ce vor sa-si renege sorgintea, neintelegand infatuarea celor incapabili sa aprecieze valoarea stabilita candva, cu alte cuvinte, "conceptia lui despre lume va fi una taraneasca.". Relevanta in acest sens este discutia dintre Moromete si Victor Balosu. Are tendinta de a domina si niciodata nu isi submineaza autoritatea.
Unul dintre conceptele filozofiei de viata a lui Moromete il reprezinta tehnica amanarii, el considerand ca este de ajuns sa ignore sau sa amane un lucru pentru ca acesta sa nu se mai petreaca. Felul in care Moromete il trateaza pe Jupuitu in scena fonciirii demonstreaza o alta conceptie superioara a acestui taran: aceea ca prin orice lucru aflat in afara sfarei valorilor spirituale trebuie tratat cu indiferenta, ceea ce constituie un alt argument care sustine viziunea autorului, potrivit careia: "Nu va exista manifestare a vietii lui, poate chiar cotidiene, pe care el sa n-o judece cu ochii cu care a vazut odata o lume pe deplin formata, cu metafizica ei" El ramane astfel un nostalgic aparator al ordinii vechi, traind o relatie calitativa cu obiceiurile si refuzand instrainarea, fiind nepasator la innoire si manifestand o evidenta propensiune pentru teluric. Scena ploii reflecta vigoarea trupului sau ce devine o expresie a vigorii sufletesti. El este, in acelasi timp, taranul filozof, reprezentativa fiind scena meditatiei de pe piatra de hotar cand Moromete incearca sa-si explice declinul prin care trece comunitatea rurala si, in primul rand, familia sa. Inteligenta sa uluitoarea, evidenta si recunoscuta de toti, este folosita numai pentru o intelegere adanca a vietii. "Originalitatea lui vine in modul in care un spirit inventiv, creator, transforma existenta intr-un spectacol"-Eugen Simion.
Personajul nu este individualizat insa numai prin diegeza si nexurile pe care le opereaza cu celelalte personaje, ci si prin modul de realizare a infrastructurii narative, tehnica basoreliefului avand un rol dominant in potentarea acestui personaj ca tip al taranului roman interbelic. Din punctul de vedere al perspectivei narative, in "Morometii" este preferata focalizarea interna, centrata si pe alte personaje, dar, cel mai des, pe protagonist. La un moment dat, lumea romaneasca pare dimensionata in functie de puterea mintii lui Moromete. El are iluzia timpului rabdator, el crede ca lumea in care traieste este organizata dupa legi ancestrale imuabile, pe care le dominpaa si tot el intelege ce se intampla in familie. Focalizarea neutra este rara. S-ar putea spune ca, datorita focalizarilor interne succesive, echivalente cu viziunea "impreuna cu", naratorul este aproape absent, dar totusi exemplele nu lipsesc: focalizarea neutra apare in timpul dezbaterii din poiana lui Iocan sau in scena plecarii la seceris. Aici, naratorul neutru, cu putere de abstractizare si generalizare, transforma inceputul secerosului intr-o simfonie rurala in care nu mai exista Moromete cu familia, ci Taranul, Nevasta si Copiii. Tiparul narativ este, in general, cel actorial, relatarea facandu-se la persoana a III-a de catre un narator heterodiegetic, extradiegetic, acesta neimplicandu-se in actiune, omniprezent si omniscient. In volumul al doilea este prezenta o abatere de la acest tip de perspectiva: "Un an mai tarziu, razboiul izbucni la granita noastra [.] si ne lua si pe noi", pronumele de persoana I al unui plural inclusiv putand marca solidaritatea naratorului cu poporul sau. Sunt utilizate o serie de tehnici narative: cea a contrapunctului, ce presupune ca fiecare capitol este afectat unui alt personaj, unui alt aspect al realitatii, pentru ca, ulterior, sa se revina treptat la aceste aspecte. Omniprezenta naratorului este subliniata prin folosirea tehnicii instantaneelor sincrone, el relatand fapte petrecute in acelasi timp, dar in locuri diferite.In descrierea casei lui Balosu este intalnita tehnica "descrierii balzaciene", fiecarui element de detaliu fizic corespunzandu-i unul moral. Raportul incipit-final este unul de simetrie antitetica, simetrie pentru ca este punctata o aceeasi tema, si anume tema timpului, si antitetica la nivelul continutului: "Timpul nu mai avea rabdare", doarece se comunica ideea ca asupra taranului incep sa planeze conflicte majore care ii deconcerteaza existenta. Farmecul stilistic al tehnicii relatarii in "Morometii" este dat de oralitatea exprimarii. Personajele se exprima spontan si nuantat, folosind diverse mijloace ale vorbirii familiareS imprecatii populare: "pe ma-ta si pe tine, chiorule", expresii populare: "a prinde pe dracul ghem", apelative populareS "ga", "fa", tabuizarea: "iacacine", amputarea consoanelor initiale pentru a trezi comicul: "a duc ina la mnatu-meu, a-mi dea un apastru".
Toate aceste elemente coroboreaza imaginea lui Ilie Moromete ca reprezentant al viziunii lui Marin preda despre conditia taranului ca un individ statornic in cadrul poporului, un adevarat aparator al valorilor morale mostenite de la stramosi si un filozof cu propensiuni telurice, insa nu din cauza idolatrizarii lumii materiale, ci, din contra, datorita unui veritabil respect pentru genuin.
|
