Caracterizarea lui Stefan Gheorghidiu - ROMANUL PSIHOLOGIC Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

Caracterizarea lui Stefan Gheorghidiu - ROMANUL PSIHOLOGIC Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu (1894-1957), este cel care, prin opera lui, fundamenteaza principiul sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii romane cu literatura europeana (europenizarea literaturii romane), prin aducerea unor noi principii estetice ca autenticitatea, substantialitatea, relativismul si prin crearea personajului intelectual lucid si analitic, in opozitie evidenta cu ideile samanatoriste ale vremii. Camil Petrescu opineaz 828d37i 9; ca literatura trebuie sa ilustreze „probleme de constiinta”, pentru care este neaparata nevoie de un mediu social, in cadrul caruia acestea sa se poata manifesta.

Camil Petrescu propune o creatie literara autentica, bazata pe experienta traita a autorului si reflectata in propria constiinta „Sa nu descriu - decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti Din mine insumi, eu nu pot iesi Orice as face eu nu pot descrie decat propriile mele senzatii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai ”.

În Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi (1930), Camil Petrescu surprinde drama intelectualului lucid, insetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care se salveaza prin constientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce traieste tragismul unui razboi absurd, vazut ca iminenta a mortii.

Protagonistul romanului, Stefan Gheorghidiu, este un personaj-narator, deoarece relateaza la persoana I si analizeaza cu luciditate toate evenimentele si starile interioare prin care trece.

Modalitatea de constructie a personajului este diferita de cea intalnita in romanul traditional, unde protagonistul intra in scena fie fixandu-i-se de la inceput un portret fizic sau moral, fie plasandu-l intr-o ierarhie sociala. În romanul subiectiv, constructia personajului se realizeaza prin insumarea unor trairi, a unor impresii si a unor sentimente si ganduri, fara ca acestea sa duca la o individualitate bine definita. În romanul psihologic se remarca utilizarea tehnicilor moderne de analiza psihologica (introspectia, monologul interior, fluxul constiintei, memoria afectiva).

Lui Stefan Gheorghidiu nu i se face un portret, pentru ca ele este naratorul, de aceea se ajunge la un compromis – autoportretul: „Stiam ca la Universitate trec printre studentii bine. Eram inalt si elegant.”

Personajul-narator Gheorghidiu se raporteaza la doua planuri temporale: timpul cronologic, in care consemneaza in­tamplarile de pe front si timpul psihologic, in care protagonistul rememoreaza drama iubirii. Modul de a fi al protagonistului se reflecta in modul in care el povesteste: spirit analitic, intelectualist si critic, personajul-narator va produce o nara­tiune in care epicul propriu-zis este subordonat analizei si interpretarii.

Protagonistul traieste doua experiente „definitive” pentru formarea lui ca om: dragostea si razboiul. „Nu numai in iubire, ci in toate actele existentiale personajul cauta o verificare si o identificare a eului propriu. E insetat de experienta si, spre a si-o procura, e dispus a plati orice pret, inclusiv pretul vietii.”(D. Micu)

Prima experienta de cunoastere e traita sub semnul incertitudinii si reprezinta un zbucium permanent – „monografia indoielii”. Suferinta provine, pe de o parte, din iubirea inselata, iar pe de alta parte, din faptul ca Gheorghidiu cauta ca mai toti eroii lui Camil Petrescu, certitudini. Acest conflict interior se grefeaza pe opozitia intre aspiratiile absolute ale intelectualului si realitatea meschina a societatii.

În incipitul romanului se apeleaza la un artificiu com­pozitional. Întamplarile din primul capitol, La Piatra Craiului in munte, sunt posterioare evenimentelor relatate in restul Cartii I. Capitolul pune in evidenta cele doua planuri temporale din discursul narativ: timpul nararii (prezentul frontului) si timpul narat (trecutul povestii de iubire).

În primavara anului 1916, personajul principal se afla concentrat, pe Valea Prahovei. La popota ofiterilor, asista la o discutie despre dragoste si fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presa: un barbat care si-a ucis sotia infidela a fost achitat de judecator. Aceasta discutie declanseaza me­moria afectiva a protagonistului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani si jumatate ai casniciei cu Ela.

Fraza cu care incepe capitolul Diagonalele unui testa­ment: „Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala” concentreaza intriga ro­manului si deschide retrospectiva iubirii dintre Stefan Gheorghidiu si Ela. Îndoiala este cu atat mai dureroasa cu cat Gheorghidiu considera ca „acei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt”.

Student la filozofie, Stefan Gheorghidiu este un inte­lectual care traieste in lumea ideilor, a cartilor si care are impresia ca „s-a izolat de realitatea materiala imediata. În fapt insa, tocmai aceasta realitate imediata produce destramarea cuplului. Pana in momentul in care Gheorghidiu primeste mos­tenirea de la unchiul Tache, cuplul traieste in conditii modeste, dar in armonie.

În capitolul Diagonalele unui testament, in secventa narativa de factura balzaciana a mesei de familie, se poate observa ce anume il determina pe batranul avar sa-i lase cea mai mare parte din avere nepotului sau, Stefan. De Sfantul Dumitru, Ela si Stefan, impreuna cu mama si surorile lui si cu celalalt unchi, Nae Gheorghidiu, sunt invitati la masa la unchiul Tache. Discutand despre casatorie, Nae Gheorghidiu ii reproseaza lui Stefan casatoria din dragoste cu o fata saraca, ca si a tatalui sau mort, Corneliu, pe care in plus il acuza de a nu-i fi lasat fiului o mostenire. În incercarea de a-si apara parintele, Stefan isi expune motivul pentru care nu s-a insurat pentru avere, ca Nae Gheorghidiu: ,,De cele mai multe ori, parintele, care lasa avere copiilor, le transmite si calitatile prin care a facut averea: un obraz mai gros, un stomac in stare sa digereze si oua clocite, ceva din slutenia nevestei luate pentru averea ei, neaparat o sira a spinarii flexibila ca nuiaua (daca nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a inzestrat-o cu o cocoasa rigida ca o buturuga). Orice mostenire e, s-ar putea zice, un bloc.”

Impresionat de izbucnirea lui Stefan, unchiul Tache ii lasa cea mai insemnata parte a averii. Nae Gheorghidiu remarca ulterior discrepanta dintre aspiratiile intelectualului si „valo­rile” societatii, caracterizandu-l direct: ,,N-ai spirit practic Ai sa-ti pierzi averea ( ): cu filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant ala al dumitale si cu Schopenhauer nu faci in afaceri nicio branza. Eu sunt mai destept ca ei cand e vorba de parale”. Disputa in jurul mostenirii continua cu procesul intentat atat de Nae Gheorghidiu, cat si de mama si surorile lui Stefan pentru a obtine o parte cat mai mare din avere. Atitudi­nea sotiei sale, care se implica cu indarjire in discutiile despre bani, il surprinde in mod dureros, pentru ca, asa cum marturiseste referitor la Ela: ,,As fi vrut-o mereu feminina, deasupra ­discutiilor acestea vulgare, plapanda si avand nevoie sa fie protejata, nu sa intervina atat de energic interesata.” Dez­gustat, Stefan cedeaza o parte din avere in favoarea familiei, dar se simte tot mai izolat de lumea meschina si egoista in mijlocul careia traieste, mai ales ca isi da seama ca nici femeia iubita nu-l intelege: „Ma cuprindea o nesfarsita tristete vazand ca nici femeia asta, pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu, nu intelegea ca poti sa lupti cu indarjire si fara crutare pentru triumful unei idei, dar in acelasi timp sa-ti fie sila sa te framanti pentru o suma, fie ea oricat de mare, sa lovesti aprig cu coatele.

Am stiut mai tarziu, ca aveam o reputatie de imensa rautate, dedusa din indarjirea si sarcasmul cu care-mi aparam parerile, din intoleranta mea intelectuala, in sfarsit.”

Primirea mostenirii are efecte si intr-un plan mult mai profund, deoarece genereaza criza matrimoniala. Ela se lasa in voia tentatiilor mondene, iar „Gheorghidiu incepe sa fie apre­ciat in functie de un cod existential care nu i se potriveste.”(D. Micu) Dintr-un orgoliu exagerat refuza sa intre in competitie cu ceilalti, fiindca i se pare sub demnitatea lui de intelectual sa-si schimbe garderoba si sa adopte comportamentul superficial al dansatorilor mondeni apreciati de Ela. De aceea nici nu intre­prinde nimic pentru a recastiga pretuirea pierduta a sotiei. Dimpotriva, priveste aparent indiferent ceea ce se intampla. Criza de identitate e declansta de conflictul dintre esenta sa (psihologica, morala) si aparenta sociala, impusa prin conventie. Mai mult, Stefan traieste iubirea in mod rational, intelectual si o raporeaza continuu la absolut.

Excursia de la Odobesti declanseaza ireversibil criza matrimoniala. Natura reflexiva si hipersensibila, personajul sufera pentru ca are impresia ca este inselat. Mici incidente, gesturi fara importanta, privirile pe care Ela le schimba cu domnul G., se amplifica in constiinta protagonistului: „toata suferinta asta monstruoasa imi venea din nimic.” Principala modalitate de caracterizare pentru a ilustra zbuciumul sau interior este introspectia prin monologul interior. Nevoia de absolut il determina sa-si analizeze cu luciditate starile, de un­de suferinta. Pentru eroii lui Camil Petrescu, „Cata luciditate atata constiinta, cata constiinta atata pasiune si deci atata drama”.

Eroul traieste in lumea ideilor pure, aspirand la dragostea absoluta, cautand in permanenta certitudini care sa-i confirme profunzimea sentimentului de iubire, dar se simte obosit si hotaraste sa se desparta definitiv de Ela, pe care o priveste acum cu indiferenta „cu care privesti un tablou” si careia ii lasa o buna parte din averea la care ea tinea, in mod deosebit.

A doua experienta fundamentala, cea a confruntarii directe cu moartea, lasa definitiv in umbra experienta iubirii. Drama colectiva a razboiului anuleaza drama personala, a iubirii. Ranit si spitalizat, Gheorghidiu se intoarce acasa la Bucuresti, dar se simte detasat de tot ce il legase de Ela. Finalul romanului reprezinta sfarsitul dramei personale, iubirii. Desi ar fi putut sa evite participarea la razboi, profitand de averea sa, asa cum procedeaza Nae Gheorghidiu, Stefan se inroleaza voluntar din dorinta de a trai aceasta experienta existentiala si ca act moralmelte necesar: „N-as vrea sa existe pe lume o experienta definitiva, ca aceea pe care o voi face, de la care sa lipsesc, mai exact sa lipseasca ea din intregul meu sufletesc.” Alexandru Paleologu apreciaza ca: 'Gheorghidiu hota­raste sa plece pe front dintr-o aviditate de cunoastere, dar si dintr-un imperios sentiment al onoarei.”

Confruntat, pe front, cu situatii-limita, protagonistul se autoana­lizeaza lucid: „Stiu ca voi muri, dar ma intreb daca voi putea indura fizic rana care imi va sfasia trupul.”

Stefan Gheorghidiu reprezinta un tip de personaj impus in literatura romana de romanele si dramaturgia lui Camil Petrescu: intelectualul aspirand spre absolut, ca si Ladima, Gelu Ruscanu sau Andrei Pietraru. Inadaptat superior, lucid si hipersensibil, Gheorghidiu incearca sa recompuna lumea in functie de aspira­tia sa catre absolut si are orgoliul de a refuza o realitate care nu i se potriveste. Desi in lumea lui Nae Gheorghidiu, a afaceris­tului Vasilescu Lumanararu si a mondenului Grigoriade, Stefan Gheorghidiu pare a fi un invins, in raport cu lumea pura a ide­ilor, are taria de a nu accepta compromisul. Constiinta lucida, analiza si confesiunea pun in evidenta preocuparea personajului-narator pentru problemele profunde ale existentei, receptate in lumea sa interioara ca experiente definitorii.