Comentariu
- A CINCEA ELEGIE
Dupa
cum arata si titlul, poezia "A cincea
elegie" face parte din ciclul "// elegii" - partea cea
mai rezistenta a creatiei lui Nichita Stanescu. Unii comentatori au comparat acest ciclu cu
poemul eminescian "Luceafarul" sau cu
cele cinci "Scrisori" ale Poetului National,
in sensul ca ocupa, in creatia lui N. Stanescu, acelasi loc pe care
poemele mentionate il
ocupa in lirica lui Eminescu. i3n2113im16crz
Alcatuit, de fapt, din 12 elegii, acest ciclu a
purtat, initial, titlul "Cina cea de
taina", fiecare elegie reprezentand un
apostol, iar antielegia jucand
rolul lui Iuda.
Caracterizat drept " o carte a rupturii existentiale"
(Nichita Stanescu), acest ciclu isi are punctul de pornire in "dorinta
expresa de redimensionare a cuvantului" (cum
afirma Stefania Mincu):
creatorul este un nou Dedal1 care-si construieste
Labirintul sau de cuvinte, in care va ramane
prizonier.
Subtitlul celei de "A cincea elegii" este
"Tentatia realului".
Acesta poate fi legat, pe plan ideatic, de elegia anterioara ("A patra
elegie"), in sensul ca poetul (care isi simtise sufletul zavorat in "catedrala"
medievala a trupului) este acum chemat de real.
in primele trei versuri, autorul prezinta, prin enumeratie, cateva elemente
ale realului:
1. "N-am fost niciodata suparat pe mere
2. ca sunt mere, pe frunze ca sunt frunze,
3. pe umbra ca e umbra, pe pasari ca
sunt pasari,"
Din pacate, ignorat pana acum de poet, realul il convoaca la
"tribunalele" sale ("Iata-ma dus la
tribunalul frunzelor, /la tribunalul umbrelor, merelor, pasarilor"),
pentru a-1 ,judeca".
Neinduplecate, numitele "tribunale" il si condamna pe creator, pentru ca nu si-a pus in
acord constiinta cu existenta:
"Iata-ma condamnat pentru nestiinta,
pentru plictiseala, pentru neliniste, pentru nemiscare."
Personificate, "obiectele" realului dau "sentinte"
"acte de acuzare ", "penitente ", osandindu-1 pe autor "pentru
ignoranta ".
Aceasta ar insemna (in termenii autorului), ca nasterea-cunoastere inca nu
s-a petrecut (ca in "Elegia oului, a noua"), realul ramanand doar o ..tentatie",
o aspiratie spre Absolut.
Din aceasta pricina, "condamnatul" traieste
o stare de spirit dramatica ("ti nu pot, nu pot sa descifrez /
nimic") nascuta din neputinta.
In final, chiar pomenita stare de spirit "se supara"
pe autor, condamnandu-1 "la o perpetua asteptare",
pastrandu-i starea de "tanjire
metafizica", "pana ce poetul nu va sti
limba samburilor, limba ierbii" (Eugen
Simion). Numai atunci se va realiza contopirea spiritului cu materia, alcatuind unitatea catre
care aspira mereu autorul.
Neomodernismul
constituie o orientare manifestata in literatura romana si situata,
cronologic, in perioada 1960-1980.
Estetica neomodernismului ar putea fi
caracterizata prin cateva norme:
- Revenirea la lirismul poeziei moderniste din perioada interbelica;
- Cultivarea marilor teme existentiale;
- Intelectualismul, reflectia filozofica,
lirismul abstract;
- Ambiguitatea limbajului si insolitul metaforelor.
In "A cincea elegie. Tentatia
realului", chiar tema este neo-modernista: drama
creatorului incapabil sa patrunda in esenta lucrurilor.
Lirismul este abstract si
puternic intelectualizat, poetul vazand in
real idealul ultim, Ideea (in sens filozofic).
Limbajul poeziei este numai aparent simplu, in realitate fiind incifrat,perceptibil mai mult prin intuitie.
|
