Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























Cum am devenit poet

literatura romana




Cum am devenit poet


īnainte sa-mi pun aceasta īntrebare, pentru care de alt­fel nu o sa ma apuc sa plonjez īn zona cetoasa a primei copilarii, unde se spune ca se afla radacinile complexu-ale ale spiritului creator, si nici sa pornesc īntr-un ana-basis prin zona tulbure a visului (prefer sa īncerc lucru­rile astea īn literatura propriu-zisa), ma vad silit sa-mi pun o alta, mai penibila dar mai acuta, īntrebare: sīnt, oare, īn definitiv, poet?




Cei mai multi dintre cunoscutii mei, la vreun pahar cu bere, sfīrsesc prin a-mi spune: "De fapt, eu nu īnte­leg cum de 22222i820w reusesti sa scrii versuri. De cīte ori am stat de vorba īmpreuna ai parut sa fii un om normal si civi­lizat, ai stiut sa ma asculti si pe mine, n-ai adus nicioda­ta vorba despre ce scrii tu, nu mi-ai recitat niciodata din versurile tale. Nu te īmbraci ciudat si nu īti place sa bei. Niciodata nu ai sustinut idei stranii si nici nu am avut placerea sa te aud, īn mijlocul unei discutii despre femei sau mai stiu eu ce, pierzīnd sirul si ratacindu-te īn bol­boroseala sacra inspirata de Zeu. Viata līnga tine nu de­vine imposibila, nu īi strivesti pe ceilalti cu personalita­tea ta. Nu sustii ca esti cel mai mare si, ceea ce e mai grav, te-am surprins citind carti. Nu, Mircea, orice ai zice, tu nu ai fire de poet." Sau mi se īntīmpla sa mai vina pe la mine cīte un vechi amic, poet si el, si sa-mi spuna despre un alt amic, poet si el: "Fii atent, am trecut ieri pe la Casa Scri­itorilor si era acolo cutare, si te-njura, si-si numara vo-


turile. Zicea ca de fapt tu nici nu esti poet, ca te-a um­flat Manolescu ca pe broasca lui La Fontaine, dar ca de­geaba, nu ai substanta, nu ai nimic. Ca, de fapt, tu esti un parodist, cel mult un ins care foloseste limbajul genera­tiei lui Nichita Stanescu, fara nimic īnnoitor. Iti recunos­tea o oarecare dexteritate, dar spunea ca e ceva care tine de mestesug, nu de arta." si bineīnteles ca īn toiul discu­tiei pica un alt amic care īl apostrofa pe primul: "Bine, mon-ser, ma facusi sa te astept ieri la Casuta ca o mazeta?..."

Iata deci ca īntrebarea daca sīnt sau nu poet e cīt se poate de serioasa si mi-o pun cu spirit de raspundere. Nu īi gasesc o rezolvare satisfacatoare deocamdata. Dar, ca sa nu-i dezamagesc pe organizatorii acestei anchete, pre­supun (repet, s-ar putea sa gresesc) apriori ca sīnt poet. Luati acest fapt doar ca pe un artificiu retoric care īmi da posibilitatea sa merg mai departe.

Deci, cum am devenit poet? Pai, cred ca am avut si o predispozitie nativa pentru asta. De pilda, am avut din-totdeauna o foarte buna memorie a versurilor. Tot ce mi-a placut am īnvatat spontan pe de rost. īnainte sa īmpli­nesc trei ani stiam pe de rost cīteva sute de poezioare si chiar o carte īntreaga de aventuri īn versuri numita (de, eram īn '59...) "Unchiul Stiopa Militianul". īn liceu si fa­cultate am īnvatat pe de rost si īi mai stiu si acum (cine ma cunoaste stie ca nu exagerez) pe aproape toti poetii romāni care mi-au placut, si mai ales pe Blaga, Barbu, Ba­covia, Voronca si Arghezi, dar si pe Nichita Stanescu si Dimov. Pe Barbu si pe Bacovia īi stiu cvasi-integral si acum.

Apoi, nu prea mi-a placut sa ma joc, ci mai mult sa stau īn casa. Vara, mama ma īncuia afara, spre disperarea mea, ca sa ma mai joc si eu nitel. Dar preferam sa stau toata ziua īn pat si sa citesc. Apoi m-am apucat sa scriu, la fel ca Sartre, romane de aventuri. La noua ani l-am īnceput pe primul si pe la saisprezece ani le-am aruncat pe toa­te. Ţin minte ca īn toata scoala generala n-am citit nici o


carte de versuri. Nu le puteam suferi. īntr-a saptea am primit la premiu o carte de poezii si am facut schimb cu o fetita care primise proza.



Nu stiu ce mi-a venit imediat cum am īnceput liceul (era deja 1970) de am īnceput sa ma preocup de arta ciu­data a versurilor. īmi pastrez cīteva caiete de-atunci. Pri­mul poet pe care l-am citit a fost, din fericire pentru mine, Lucian Blaga (care, alaturi de Marin Sorescu, mi se pare poetul cel mai indicat sa fie citit de un pre-adolescent care vrea sa faca poezie) si, desigur, am scris o vreme īn sti­lul lui. N-am sa uit niciodata nebunia care a-nceput de atunci si care-a durat tot liceul. Eram ametit, halucinat de poezie. Din aproape īn aproape, descopeream cīte un poet, romān sau strain, si īl imitam cu sentimentul ca scriu de fiecare data īn singurul fel posibil, ca am descoperit punctul culminant al poeziei. Ce fericire cīnd am desco­perit simbolismul francez si cīnd i-am citit pe Rimbaud si Verlaine, apoi pe Valery si Perse! Mi se parea ca nu mai exista alte literaturi vrednice de atentie. Mergeam la ex­celentul cenaclu al liceului "Cantemir", condus de doam­na Aurelia Marinescu, si faceam o figura destul de jal­nica etalīndu-mi simbolismul īn mijlocul colegilor mei care auzisera de avangarda si chiar de Mircea Dinescu si Dan Verona. Eu traiam pe alta lume. Colegii mei ve­hiculau nume stranii ca "Led Zeppelin", "Black Sabbath", "Uriah Heep", organizau formatii de rock si "ceaiuri", pe cīnd eu, ratacit printre ei, incapabil sa īnteleg nimic, probabil ca faceam o impresie de troglodit lunatic.

Am intrat īn facultate mai dezorientat decīt īnainte. Veneam cu cinci sute de poezii, pe care le-am aruncat īn­tre timp, īmpreuna cu multe altele, dar fara nici cea mai mica idee despre ce se petrecea īn literatura actuala. Erau vremurile acelea aproape fabuloase, de care ne povestesc "batrīnii" īntru viata literara, īncepīnd cu formula sacra si imuabila de introducere: "Asta se īntīmpla pe cīnd cri­ticul cutare era īnca foarte pozitiv si īndraznet, pe cīnd


poetul cutare era īnca o mare promisiune" (ceea ce echi­vala pentru noi cu "pe cīnd era lupul oier si ursul cim-poier"). Dar eu eram cu cincizeci de ani īn urma, tot la Vinea si Voronca. Mergeam la cenaclul "Junimea" al profesorului Ovid S. Crohmalniceanu, unde eram cel mai mare adversar al ironiei si umorului īn poezie. Citeau pe atunci acolo Cosovei, Iaru si Musina, pe care īi desfiin­tam sistematic. Cīnd am auzit ca ei vorbeau deja de o noua generatie, ceea ce īnsemna pentru ei strict patru sau cinci poeti care deja citisera la recent īnfiintatul "Cenaclu de Luni", m-am enervat asa de rau, īncīt am stīrnit primul scandal dintr-o serie destul de lunga care, din prostia mea sau a altora, mi-a acompaniat pīna azi evolutia. īn pre­zenta lor, am citit un pamflet īmpotriva poeziei pe care o scriau fata de care cele mai īnversunate atacuri de azi ale "Saptamīnii" ar fi parut niste adevarati ditirambi. Ce nu scrisesem acolo! Toate etichetele: teribilism, poezie americana, superficialitate, derizoriu, tot ce prinsesem cu urechea din ceea ce spuneau altii pe la colturi. si am avut obraznicia sa mai si citesc dupa o saptamīna la cenaclul lor un ciclu de versuri ("Calea regala"), care a fost pur si simplu aneantizat sub o jerba exuberanta de īnjuraturi. Razboiul meu cu "Cenaclul de Luni" era notoriu si a du­rat vreun an, dupa care am īnceput sa mai si citesc ceea ce scriau baietii (spre a-i putea combate...) si, surpriza! am fost cucerit de-a dreptul de poezia lor care nu avea egal ca fantezie, culoare, prospetime, sentiment. Nu am mai lipsit de-atunci de la cenaclul criticului Nicolae Ma-nolescu si, dupa ce, vorba lui Florin Iaru, "m-am aruncat de pe toate trapezele", am reusit īn cele din urma sa īn­teleg formula lor si sa o pot folosi. Treptat, am ajuns la zi cu poezia romāna si am intrat masiv, foarte fructuos, īn lirica anglo-saxona, care mi se pare si acum mai pro­fitabila si mai dezinhibatoare pentru un poet decīt cea franceza sau oricare alta poezie straina. Dar, precizez, sur­sele noastre au fost īn imensa lor majoritate romānesti,




mai ales Caragiale, Bacovia si Arghezi. īn facultate am des­coperit, tardiv, tot ce trecuse pe līnga mine īn liceu: tine­retea, muzica, dragostea, prietenia. Am īnceput sa-i iu­besc pe colegii mei de generatie si sa-i admir nemarginit, pe unii considerīndu-i cu mult mai buni decīt mine. Fa­ceam drumuri nesfīrsite prin tara, vorbind despre gene­ratia noastra. Au fost turneele noastre, īn care puteam simti cīt de īn urma erau, tehnic vorbind, chiar si cei mai buni poeti din provincie. Desi ne primeau cu ostilitatea pe care am simtit-o de-atītea ori pīna azi, ei au fost siliti pīna la urma sa se "recicleze" sau sa esueze īn traditio­nalismul cel mai agresiv.

Momentul culminant al "generatiei" noastre (de fapt, noi numeam asa "Cenaclul de Luni") a coincis, cred eu, si cu īnceputul sfīrsitului pentru grup. Ma refer la cea mai frumoasa materializare a visului nostru colectiv: apari­tia īn '81 a "Aerului cu diamante". Ziua cīnd am facut, Stratan, Iaru, Cosovei, Tudor Jebeleanu si cu mine, foto­grafiile de pe locomotiva cu aburi abandonata, ca īn "Sun-flower Sutra", pe un teren viran īnsorit, ramīne, daca nu ma-nsel, cea mai frumoasa zi din viata mea. Eram toti efectiv un suflet, un grup, eram atīt de buni prieteni, aveam planuri atīt de mari. Nu pot sa cred ca au trecut doar trei ani de-atunci. Racirea, din multiple motive, din­tre mine si Cosovei, care fuseseram nedespartiti vreme de vreo doi ani, a dus la scindarea grupului, care ulterior s-a fisurat si mai mult. Aparitia tardiva, asemenea unei noi Yoko Ono, a lui Ion Bogdan Lefter īn grupul deja pe picior de explozie (care īi mai cuprindea ca insi mai ne­utri pe Ghiu, Mariana Marin, Magdalena Ghica, Doru Ma-res si, de departe, pe Romulus Bucur, Musina, Cristea etc.) a grabit si mai mult lucrurile.

Asa ca, de prin 1982, fiecare si-a vazut de poezia lui. Eu am īncercat sa mai scriu si altceva decīt poeme de amor si pentru asta m-am īntors putin spre primul meu volum, īncercīnd o sinteza. Nu e, desigur, datoria mea sa spun


daca am reusit sau nu, daca am gasit sau nu un filon nou, pe care sa merite sa īnaintezi. Urmaresc atent si directi­ile īn care se-ndreapta colegii mei. O fac cu simpatie, con­vins ca nici o directie nu este negativa din principiu, ca nu exista "orientari periculoase" īn cel mai nepericulos domeniu al activitatii omenesti: arta. Cred ca este loc cu adevarat, īn cadrul generatiei noastre, pentru o multipli­citate de directii si ca un poet nu va fi mai mare sau mai mic dupa directia pe care se-nscrie, ci dupa ce stie si ce poate sa faca el īn cadrul acelei directii.

As mai fi vrut sa ma-ntind cu scrisul, dar banuiesc ca mai exista si alti cetateni care ar vrea sa povesteasca fe­lul īn care au devenit ei poeti, asa ca ma opresc aici. Nu veti gasi īnsa īn paginile astea fara pretentii nici un ras­puns la īntrebarea anchetei. Urmīnd toate etapele arata­te de mine aici, cineva poate sa devina sau nu poet. Ra-mīn deci la a doua īntrebare, pe care mi-am pus-o singur si care-o sa ma urmareasca, banuiesc, īntotdeauna: sīnt oare poet?











Document Info


Accesari: 1830
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )