DIRECTIA MODERNISTA LOVINESCU PE TEXT NARATIV CU CITAT - "ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTAIA NOAPTE DE RAZBOI" DE CAMIL PETRESCU

"ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTAIA NOAPTE DE RAZBOI" DE CAMIL PETRESCU

Modernismul este o directie literara manifestata in anii `20-`30 definita in principal in opozitie cu traditia si care impunea noi principii de cratie. E. Lovinescu este cel care teoretizeaza modernismul ca doctrina estetica si ca manifestare literara.Teoreticeanul porneste de la ideea ca exista un spirit al veacului, care determina sincronizarea culturilor europene. In acest proces, civilizatiile mai putin evoluate vor suferi influenta binefacatoare a celor mai avansate. Conform teoriei imitatiei, pe care o sustine, influenta popoarelor avansate se realizeaza in doi pasi: mai intai se adopta prin imitatie forme ale civilizatiei superioare, apoi se stimuleaza crearea unui fond propriu. In acest sens, principiul sincronismului vizeaza schimbul de valori intre culturi si acceptarea elementelor care confera noutate si modernitate fenomenului literar afirmand ca: "scriitorii [trebuie] judecati si din punct de vedere al caracterului de sincronism cu dezvoltarea vietii noastre sociale si culturale, dar si din punctul de vedere al efortului de diferentiere fata de ceea ce a fost inainte". Mutatiile de ordin tematic si estetic pe care E. Lovinescu le are in vedere pentru sincronizarea literaturii romane cu spiritul veacului, "diferentele de material de inspiratie", sunt urmatoarele: trecerea spre o literatura de inspiratie urbana, cultivarea prozei obiective, evolutia poeziei de la epic la liric, intelectualizarea prozei si a poeziei, dezvoltarea romanului de tip analitic.

Camil Petrescu a fost unul din principalii promotori ai modernismului in literatura romana.In conferinta "Noua structura si opera lui Marcel Proust", Camil Petrescu teoretizeaza romanul modern de tip proustian, pe care il opune romanului de tip traditionalist. In opinia sa, literatura unei epoci trebuie sa fie sincrona cu filozofia si cu celelalte domenii ale cunoasterii, "in sensul evolutiei preocuparilor mimentului istoric, si de expresie", iar din acest punct de vedere, romanul traditional este anacronic. Romanul modern deplaseaza accentul de la un romanesc al evenimentelor la un romanesc al psihologiei, de la omniscienta la pluriperspectivism. Devenirea psihica, afectivitatea, actele de vointa, inconstientul, subiectivitatea, fluxul constiintei, personajul-narator - este viziunea unui reflexiv cu preocupari filozofice si literare, un Weltanchauu 636f56g ng reflexiv, accentul cazand pe factorul psihologic, epicul fiind diminuat. Se genereaza astfel o formula epica noua in care teatrul actiunii se deplaseaza din afara "inauntrul constiintei personajului"-Nicolae Manolescu, prozatorul renuntand la semnificatia evenimentului exterior considerandu-se mai important ecoul pe care acesta il are in constiinta individului, acestea fiind doar cateva dintre caracteristicile romanului subiectiv. Constructia narativa devine mai libera, fiind determinata de conditia memoriei si a introspectiei: "sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistraza simturile mele, ceea ce gandesc eu, din mine insumi nu pot iesi [], eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai." Noul roman este unul de observatie a vietii interioare, de analiza psihologica, discursul narativ fiind actorial intern realizat la persoana I, identificand naratorul cu personajul implicat: perspectiva homodiegetica-autor I intradiegetic, demostrand astfel autenticitatea, ce presupune ilustrarea realitatii prin propria constiinta.

Aparut in 1930, romanul "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" impune un prozator de prima marime, un analist de exceptie si un creator al unei formule narative deosebite.Caracteristicile acestui roman modern de tip subiectiv sunt urmatoarele: timpul prezent si subiectiv, fluxul constiintei, naratiunea la persoana I, luciditatea autoanalizei, unicitatea perspectivei narative si substantialitatea,conceptia conform careia literatura trebuie sa reflecte esenta concreta a vietii: iubirea, moartea, ideile, opera structuradu-se pe o pasiune, idee, sentiment, devenind o monografie a unor idei, iar personajele, exemplificari ale unor principii, niste constiinte individuale romancierul insusi vizand romanul ca pe un "dosar de existenta". Scris sub forma unei confesiuni a personajului Stefan Gheorghidiu, "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" ofera doar punctul de vedere unic si subiectiv al personajului-narator, care face ca cititorul sa cunoasca despre evenimente doar atat cat stie naratorul. Formula monologului confesiv confera autenticitate, iar faptele si intamplarile sunt prezentate ca experiente interioare, analizate si interpretate.

Titlul romanului anunta atat structura, cat si temele naratiunii, in acelasi timp cele doua experiente fundamentale traite de erou: dragostea si razboiul. Prima parte este o rememorare a iubirii esuate dintre Stefan Gheorghidiu si Ela, iar partea a doua este construita sub forma jurnalului de campanie al eroului si urmareste experienta de pe front, in timpul Primului Razboi mondial. Stefan Gheorghidiu traieste , de fapt, drama intelectualului inadaptant, scindat intre realitatea vietii si idealurile umanitatii promovate de fisofie. Chiar atunci cand recunoaste ca are un comportament inadegvat: "izbugnirea mea era nelalocul ei, vulgara, fara temei", nu o face din perspectiva unei greseli de comunicare, ci din perspectiva omului superior, aflat accidental intr-un mediu inadecvat lui: "m-a scos din sarite atata saracie de spirit intr-o discutie." Cand isi traieste dazamagirea de a nu fi iubit asa cum vrea el, o face tot cu orgoliu. Monologul din fata lui Oprisan este practic si, ca sa nu para o confesiune, Gheorghidiu isi descrie sentimentele sub semnul stiintei: "Psihologia arata ca au o tendinta de stabilizare starile sufletesti repetate si ca, mentiune cu vointa, duc la o adevarata nevroza. Introducerea vointei ca factor determinant in ecuatia iubirii exclude libertatea si plaseaza inefabilul afectiv in plan secund. Sentimentele lui Stefan Gheorghidiu debuteaza sub specia mondenitatii orgolioase; lui ii plac "oachesele". Ela este blonda, dar castiga prin insistenta. Orgoliul este o stare puternic afirmata si intens traita: "orgoliul a constituit baza viitoarei mele iubiri", mai ales incidenta identitara: "incepusem totusi sa fiu multumit fata de admiratia pe care o avea toata lumea pentru mine, fiindca eram atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente". Din orgoliul identitatii masculine se naste un sentiment afectuos, insa conditionat de starea de superioritate: "femeia aceasta incepuse sa-mi fie scumpa tocmai prin bucuria pe care i-o dadeam eu, facandu-ma sa cunosc astfel placerea de a fi dorit si de a fi eu insumi cauza de voluptate". Stefan Gheorghidiu se lasa iubit, fiindca acest fapt intra favorabil in paradigma fiintei lui: "sa tulburi atat de misterios o femeie dorita de toti, sa fii atat de necesar unei existente, erau sentimente care ma adevereau in jocul intim al fiintei mele". Sentimentul inteles numai din perspectiva masculina face dovada incapacitatii personajului de a-i intelege pe cei din jur si, in mod concret, pe Ela; aceasta situatie este marcata stilistic prin superlativul "atat de", folosit in definirea iubirii. Procedeul este elocvent si in portretul Elei: "atata tinerete, atata frangere, atata nesocotinta si atata generozitate". Elogiul obtinut prin repetitie si enumerare este sarac din punct de vedere al semnificatiei. Daca, personajul se analizeaza pe el insusi pana in cele mai mici amanunte, pe ceilalti ii expediaza intr-o suma de prejudecati comportamentale. Asa se intampla si cu Ela - este frumoasa, generoasa, dar superficiala Asa o doream, razvratind fermecator, lacoma, pachetele de la bacanie si, in acelasi timp, privind cu sfiala pachetul de carti, pe care ea nu le citea, dar stia cel putin ca pretuia mult".Comportamentul feminin standardizat de Stefan Gheorghidiu propune imaginea unei fiinte slabe, neajutorate, ascultatoare si in permanenta admiratie fata de barbat. Amestecul Elei in problemele referitoare la mostenire trezeste neincrederea in sufletul lui Stefan Gheorghidiu - o neincredere legata de amenintarea unicitatii personale: "As fi vrut-o mereu feminina, deasupra discutiilor acestora vulgare, plapanda si avand nevoie sa fie protejata". Suferinta se naste tot din orgoliul masculin, din egocentrismul dus la paroxism. "As fi vrut-o/asa o voiam" sunt sintagme care induc actul vointei personale. Aici imaginea Elei din realitate nu se suprapune peste imaginea standard a femeii.

Gelozia nu este motivata in actele Elei, dar devine paroxistica in imaginatia lui Stefan. Punctul de pornire este prejudecata sociala pe care o dispretuieste -"Auzisem de scandaluri"-, dublat de o formatie interioara misogina: "sunt clipe cand ura si dezgustul meu pentru femei devin atat de absolute, ca socotesc ca de la oricare dintre ele te poti astepta la orice". Suferinta este alimentata si de placerea disimularii. Comportamentul Elei, chiar daca pare cam exagerat, trezeste in erou gelozia mascata prin "veselie excesiva", dar si patetismul dezamagirii: descoperirea unui "cap strain si vulgar". In registrul tradarii, gesturile ii apartin lui Stefan. Tradarea Elei este, de fapt, o suma de informatii interpretate din perspectiva proprie. Ela devine imaginea simbol a tuturor femeilor nedemne, incapabile sa faca fericiti barbatii: "ce trista experienta sa-ti conditionezi fericirea si cinstea de sexul capricios al femeii".Despartire - impacare - despartire - acestea sunt etapele casniciei. Daca impacarea este generata de redimensionarea orgoliului: "am trecut vesel radios, - eu, ea, indura parca o suferinta peste puterile ei", de exercitiul disimularii si al interiorizarii sentimentului (desi orice rochie ca a ei il emotioneaza, se face ca nu recunoaste rochia albastra), despartirea finala inseamna anularea trecutului. Orgoliul nu poate fi inlocuit prin iubire.

"Caracterul de sincronism cu dezvoltarea vietii noastre sociale si culturale","si a evolutiei preocuparilor mimentului istoric, si de expresie, a capacitatii limbii de a se innoi prin imagine si armonie", despre care vorbeste E. Lovinescu, transpare astfel in fiecare pagina a romanului, care se inscrie in directia novatoare pentru care milita criticul literar. Acest lucru se evidentiaza in primul rand pe baza remei construita simultan pe baza a doua tehnici: roman à tiroir si mise en abime. Exista initial rama principala, cea a razboiului, construita la randul ei sub forma jurnalului de campanie al autorului si urmareste experienta acestuia de pe front, in timpul primului razboi mondial, ceea ce confera autenticitate si apoi enclava cu valoare independenta diegetic: in urma unei discutii despre dragoste si infidelitate de la popota ofiterilor, avand valoarea madlenei proustiene, se declanseaza memoria afectiva a protagonistului, trezindu-i amintiri legate de casnicia cu Ela. Aceasta este cea de-a doua rama si incadreaza rememorarea iubirii matrimoniale fiind in intregime fictionala.

Un alt mod inedit de evidentiere a modernitatii are impact deosebit in organiarea diegetica. Romanul cuprinde astfel doua carti, prima "ultima noapte de dragoste" si cea de-a doua "intaia noapte de razboi", fiecare construind universuri coerente si luate independent, validandu-se astfel holomorfismul operei. Romanul debuteaza cu un artificiu compozitional, actiunea primului capitol "La Piatra Craiului in munte" fiind ulterioara intamplarilor relatate in capitolele II, III, IV, V, ale Cartii I, capitolul punand in evidenta cele doua planuri temporale din discursul narativ, timpul nararii - prezentul frontului - si timpul narat - trecutul povestii de iubire. Astfel, in expozitiune sunt prezentate timpul si spatiul povestii-rama: in primavara lui 1916, in timpul concentrarii pe Valea Prahovei, Stefan Gheorghidiu, un tanar sublocotenent, asista in popota ofiterilor la discutia despre dragoste si fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat in presa : un barbat care si-a ucis sotia infidela a fost achitat de tribunal. Aceasta discutie, cu valoarea madlenei proustiene, declanseaza memoria afectiva a protagonistului, trezindu-i amintiri legate de casnicia cu Ela . Fraza incipit a rememorarii ,,Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala'' concentreaza intriga si construieste ex-abrupto cel de-al doilea capitol ,,Diagonalele unui testament'' deschizand drumul retrospectivei iubirii dintre Stefan Gheorghidiu si Ela. Tanarul, pe atunci student la Filosofie, se casatoreste din dragoste cu Ela, studenta la Litere, orfana crescuta de o matusa. Iubirea barbatului se naste din duiosie ,,Iubesti intai din mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita'', dar la o autoanaliza lucida, naratorul marturiseste ca mai ales din orgoliu : ''Incepusem totusi sa fiu magulit de admiratia pe care o avea toata lumea pentru mine, fiindca eram atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente si cred ca acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri'', astfel ,,vanitatea de a fi iubit de o femeie frumoasa devine la el stimulul pasiunii''-Dumitru Micu. In desfasurarea actiunii se precizeaza ca cei doi soti, dupa casatorie, traiesc modest, dar sunt fericiti. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o mostenire pe care Gheorghidiu o primeste la moartea unchiului sau avar Tache. Ela se implica in discutiile despre bani, lucru care lui Gheorghidiu ii displace profund: ,,As fi vrut-o mereu feminina, deasupra acestor discutii vulgare''. Cuplul evolueaza spre o inevitabila criza matrimoniala al carei moment culminant are loc cu ocazia excursiei la Odobesti prilejuita de sarbatoarea Sfintilor Constantin si Elena. In aceasta excursie Ela acorda o atentie exagerata unui anume G., care dupa opinia personajului-narator ii va deveni mai tarziu amant. Dupa o scurta despartire, Ela si Stefan se impaca. Inrolat pe frontul romanesc, Gheorghidiu cere o permisie, ca sa verifice daca sotia lui il insala, fapt nerealizat din cauza izbucnirii razboiului.

A doua experienta definitiva in planul cunoasterii existentiale o reprezinta razboiul, etalat astfel incat ,,absolutul mortii eclipseaza absolutul iubirii''- Dumitru Micu. Frontul inseamna haos, mizerie, masuri absurde, invalmaseala, dezordine. Capitolul ,,Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu!'' ilustreaza punctul culminant al romanului, cat si absurdul acestei conflagratii. Gheorghidiu se intoarce ranit si, dupa spitalizare, ajunge acasa la Bucuresti, dar se simte detasat de tot ce il legase de Ela. Obosit sa mai caute certitudini si sa se mai indoiasca, o priveste acum cu ,,indiferenta cu care privesti un tablou''si se hotaraste sa o paraseasca definitiv in urma lecturarii unei anonime incriminatoare asupra fidelitatii acesteia.

Un alt mod inedit de evidentiere a modernitatii il reprezinta modul de constructie a personajului-narator surprins in cadrul celor doua povesti: cea a iubirii si cea a razboiului.Ca instanta narativa sau "personna", adica din punctul de vedere al incadrarii intr-un anumit tipar, intr-o ideologie estetica, este personaj principal datorita ocurentei sale pe parcursul discursului narativ, protagonist deoarece el centreza diegeza, central datorita rolului important pe care il are in transmiterea mesajului operei, tridimensional deoarece evolueaza pe parcursul operei si narator deoarece relateaza la persoana 1 si analizeaza cu luciditate toate evenimentele si starile interioare prin care trece acest intelectual dominat de incertitudini. Cea mai pregnanta si insolita incadrare este cea care-l statuteaza ca personaj narator, deoarece el este inzestrat nu numai cu functia de actiune, ci si cu cea de reprezentare si aceasta realizata diferit, el fiind un narator implicat dramatizat, datorita dublului statut Nicolae Manolescu statutand acest tip de personaj ca "romancier virtual' datorita printre altele si unei asertiuni unice din : 'Astazi, cand le scriu pe hartie, imi dau seama, iar si iar, ca tot ce scriu nu are importanta decat pentru mine, ca nici nu are sens sa fie scrise. Pentru mine insa, care nu traiesc decat o singura data in viata lumii, ele au insemnat mai mult decat razboaiele pentrui cucerirea Chinei caci singura existenta reala e aceea a constiintei". Personajul narator asumandu-si deliberat actul de a scrie ce i s-a intamplat, dar face insa deliberat o delimitare clara intre timpul evenimential, un timp al diegezei din jurnalul potential) si un timp al amintirii (al prelucrarii acestor intamplari):'ordonanta imi aduce, uimit, o veste neasteptata:- stiti Maria Manciulea? spioana? spioana de ieri noapte?.- Am intalnit-o e aici A trecut Oltul in fruntea unui regiment ca sa-i arate drumul Aveam s-o intalnesc si eu peste vreo doua saptamani, alergand bucuroasa spre mine Aveam sa aflu ca are 'Virtutea militara' de aur Ba acum am auzit ca e si in cartile de citire. Seara la masa ne intalnim intr-o casa gospodareasca' prin urmare, pe evenimentele reactualizate la prezent sunt grefate informatii ulterioare mult mai departate de acest moment, ceea ce evidentiaza momentul prelucrarii lor ulterioare.

Cel de-al doilea parametru pe care este construit acest personaj literar vizeaza calitatea sa de referent uman. Astfel, ca "persoana", adica din punctul de vedere al fiintei pe care o imagineaza, Stefan Gheorghidiu beneficiaza de un portret fizic redus la dimensiunile unui crochiu: " cu bratele cam subtiratice, faceam cred, pereche potrivita cu ea" si de un portret moral, realizat in mare parte din gandurile lui, prin monolog interior, el analizand, alternand sau interferand aspecte ale planului interior-trairi, sentimente, reflectii - cat si ale planului exterior - fapte, tipuri umane, relatii cu altii . Portretul moral se evidentiaza plenar pe baza caracterizarii indirecte , trasaturile acestuia fiind deduse din faptele si vorbele personajului. Student la Filosofie, Gheorghidiu este un intelectual care traieste in lumea ideilor si are impresia ca s-a izolat de contingentul material imediat, in realitate evenimentele exterioare sunt filtrate prin constiinta sa. Pretuit de specialisti, fiind un om de o inteligenta sclipitoare, ancorata nu numai in domeniul profesiunii sale, fiind observator si analist, este un om care traieste drama inflexibilitatii constiintei sale, un inadaptat superior in lumea comuna, societatea fiind pentru el un veritabil ,,pat a lui Procust'', aceste lucruri generand criza matrimoniala cu Ela care se lasa in voia tentatiilor moderne, de aici si criza de identitate, din cauza conflictului dintre existenta sa si aparenta sociala impusa prin conventie de o realitate bucuresteana ce judeca omul dupa false criterii : bani, avere, ereditate, casatoria fiind un contract social, o modalitate de a parveni, un paravan al afacerismului si al depravarii. Gheorghidiu, avand o constiinta incapabila de compromisuri, neputand glorifica inselaciunea, se retrage din afacerile cu Nae Gheorghidiu, dovedindu-se astfel si calitatea de a fi cinstit. Natura reflexiva si hipersensibila, personajul sufera pentru ca are impresia ca este inselat. Mici incidente, gesturi fara importanta, privirile pe care le schimba Ela cu G., un ,,vag avocat'' se amplifica in constiinta protagonistului pana la proportii catastrofale. A doua experienta fundamentala, cea a confruntarii directe cu moartea anuleaza experienta iubirii. Desi ar fi putut sa evite participarea la razboi profitand de averea sa, Stefan se inroleaza voluntar din dorinta de a trai aceasta experienta "n-as vrea sa existe pe lume o experienta definitiva.care sa lipseasca din intregul meu sufletesc". Confruntat cu situatii limita, protagonistul se autoanalizeaza lucid: ,,stiu ca voi muri, dar ma intreb daca voi putea indura fizic rana care imi va sfasia trupul'', iar drama razboiului lasa definitiv in umbra drama iubirii.

Raportul dintre timpul cronologic si cel psihologic se evidentiaza si in modul de constructie a perosnajului feminin in cadrul celor doua etape : inainte si dupa naufragiul povestii de iubire. Ela este o expresie a mediocritatii si a superficialitatii. Atat timp cat ea este detasata de vulgaritate si se afla deasupra celorlalte femei prin imaginea pe care si-o pastreaza in mintea lui Stefan Gheorghidiu, ea nu este numita, este mentinuta intr-un anonimat superior si misterios, naratorul uzitand cu precadere lexeme din campul sematic al frumusetii. In momentul in care, coborata de pe soclu se amesteca in gloata, in societatea mediocra, frivola, meschina si artificializata de conveniente este numita Ela, naratorul uzitand cuvinte din campul semantic aferent.

Un alt mod inedit de evidentiere a modernitatii este validat pe baza unor structuri narative pertinente acestui scop. Naratorul este protagonistul romanului, perspectiva narativa fiind subiectiva si unica, in acord cu viziunea autorului : " Eu nu pot vorbi onest decat la persoana I." Naratorul omniscient, obiectiv si naratiunea la persoana a III-a sunt inlocuite astfel in romanul modern si subiectiv al experientei, cu naratiunea la persoana I, cu focalizare exclusiv interna/viziunea"impreuna cu Romanul modern deplaseaza astfel accentul de la un romanesc al evenimentelor la un romanesc al psihologiei, de la omniscienta la pluriperspectivism. Devenirea psihica, afectivitatea, actele de vointa, inconstientul, subiectivitatea, fluxul constiintei, personajul-narator - este viziunea unui reflexiv cu preocupari filozofice si literare, un Weltanchauu 636f56g ng reflexiv, accentul cazand pe factorul psihologic, epicul fiind diminuat. Se genereaza astfel o formula epica noua in care teatrul actiunii se deplaseaza din afara "inauntrul constiintei personajului"-Nicolae Manolescu, prozatorul renuntand la semnificatia evenimentului exterior considerandu-se mai important ecoul pe care acesta il are in constiinta individului, acestea fiind doar citeva dintre caracteristicile romanului modern al experientei. Constructia narativa devine mai libera, fiind determinata de conditia memoriei si a introspectiei: "sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistraza simturile mele, ceea ce gandesc eu, din mine insumi nu pot iesi [], eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai." Noul roman este unul de observatie a vietii interioare, de analiza psihologica, discursul narativ fiind actorial intern realizat la persoana I, identificand naratorul cu personajul implicat in rama - povestea ce prezinta razboiul si auctorial, identificand naratorul cu personajul dramatizat care prelucreaza evenimentele stiute deja in povestea despre iubire, perspectiva homodiegetica, demostrand astfel autenticitatea, ce presupune ilustrarea realitatii prin propria constiinta. Dominanta stilului camilpetrescian este anticalofilismul, autorul sustinand pe parcursul intregii sale opere o notare precisa fara a uzita figuri de stil pretentioase. Acest stil necontrafacut care sporeste autenticitatea este conferit de: folosirea cuvintelor simple, a verbelor la persoana I, tehnica amanuntului, notatia reactiilor fiziologice, sobrietate, abundenta neologismelor si a comparatiilor. Dubla perspectiva asupra aceluiasi eveniment este data de evenimentul povestit, dublat de notele infrapaginale in care se dau anumite explicatii suplimentare. Finalul este unul deschis - element implicit de modernitate - si da impresia cititorului ca eroul este capabil de a o lua de la capat in urma rememorarii evenimentelor si exonerarii de acestea. Camil Petrescu pleaca de la ideea ca timpul subiectiv poate fi recuperat prin anamneza, aceasta aducand in prezent ganduri, fapte revolute, totul fiind subordonat memoriei involuntare. Pe parcursul intregului roman se observa o propensiune deosebita pentru starile difuze ale eroului, de exaltare a trairilor, de sondare pana in zonele adanci ale subconstientului.

Camil Petrescu dezaproba astfel omniscienta romancierului traditional, respingand dezinvoltura prin care acesta isi atribuie o cunoastere absoluta a vietii. Astfel, el abordeaza, desi intr-o forma incipienta, dubla perspectiva asupra aceluiasi eveniment, intarind ideea ca fiecare eveniment reprezinta o realitate diferita pentru persoane diferite, modernitatea performanta fiind evidentiata plenar pe baza acestor aspecte.