DISCURS
= Termenul provine din fr. discours,
lat, discursus "alergare încoace
si încolo". Specie a genului oratoric, constând într-o expunere facuta
în fata unui auditoriu, pe o tema politica, morala,
literara etc. 1. Originile D.
sunt foarte vechi, el fiind atestat în cartile sacre ale Indiei,
Persiei, Egiptului si Chinei, în Biblie, marturii indirecte asupra lui gasindu-se, de asemenea,
si în vechea pictura si sculptura a lumii. D. sunt politice (rostite în adunari
publice, în parlamente etc.), academice (la
deschiderea si închiderea unor sesiuni, cursuri, congrese etc., la
primirea de noi membri - D. de receptie), funebre, religioase, (didahii (v.), omilii (v.), panegirice (v.), predici), juridice etc. Traditia
aristotelica subdiviza D. în demonstrativ (referitor la fapte prezente),
deliberativ (având ca obiect viitorul) si judiciar (prin care se
pledeaza în fata unei instante judecatoresti), însa
clasificarea dupa circumstantele rostirii pare mai adecvata. Cât
priveste menirea D., Cicero accentua ca, indiferent de
împrejurarea în care se rosteste, el trebuie alcatuit astfel încât
"sa convinga, sa placa si sa detcrmine aderarea,
înduplecarea auditorului" (ut probet, ut delectat, ut flectat). Vechile canoane
impuneau D. o structura hexatomica, cele sase
parti ale sale fiind: exordiul (o
scurta introducere), propozitia
(adica diviziunea partilor subiectului tratat), naratiunea, probarea (confirmarea,
argumentarea celor sustinute), respingerea
sau negarea (menita a
preântâmpina posibilele obiectii) si peroratia (reargumentarea adevarurilor enuntate
initial si mai ales convingerea si captarea bunavointei
auditorului sau a cititorului). Însa, în timp, stringenta acestor
reguli a fost tot mai mult neglijata, D. cerându-i-se mai ales
limpezime, precizie, tinuta elevata, armonie, atitudine
solemna, dar fireasca, adica note tinând mai putin de
compozitia partilor. Ulterior, începând cu perioada clasicismului,
prin D. s-a înteles si orice expunere metodica, precum Discours de 1a methode (Discurs despre metoda) al
lui Descartes, Discours sur le
style (Discurs despre
stil), atribuit lui Buffon, Discours
sur l'histoire universelle (Discurs
asupra istoriei universale) de Bossuet etc. Date fiind diversitatea
împrejurarilor în care se rosteste, menirea pe carc o are, D.
a ajuns uneori la o mare valoare literara, impunându-se prin
reprezentanti ilustri precum Demostene, Cicero, Ioan Chrisostomul,
Sfântul Ambrozie, Bossuet etc. În perimetrul culturii noastre sunt celebri
Antim Ivireanu, Mihail Kogalniceanu, Titu Maiorescu, Barbu Delavrancea,
Take Ionescu, Nicolae Iorga. Nicolae Titulescu, Ion Petrovici si
altii, ale caror D. stârnesc oricând interesul, indiferent de
obiectivul lor concret, uneori strict conjunctural. În poezia lirica,
prezenta elementelor discursive este de regula repudiata,
începând cu simbolistii, ca stricând unitatea emotiei: "Prends
1'éloquence et tords lui son cou" (Ia elocinta si suceste-i
gâtul), spunea Paul Verlaine în Arta
poetica. 2. În
filozofie, gândirea discursiva desemneaza gândirea care se constituie
în etape de-a lungul comunicarii lingvistice. Astfel, gândirea sau
cunoasterea discursiva, se opun intuitiei, ca viziune
intelectuala. În anumite tendinte filozofice si literare
contemporane sensul D. se apropie de cel oratoric, pentru a desemna
mesajul vorbit, în opozitie cu scriitura
(v.). Cu acest sens e utilizat de J. Derrida si J. Lacan (pentru
acesta D. are functia de a disimula obiectul inconstient al
dorintei). În critica literara a ultimului deeeniu, D.
cunoaste o reânnoire fundamentala prin studiile lui J. Derrida (De la grammatologie -
Despre gramatologie, 1967), care pune accentul pe limbajul vorbit.
Opozitia D. - scriitura e
studiata la nivelul semnificant fonic - semnificant grafic.