Fara pasoptism si in contra lui Titu Maiorescu

Fara pasoptism si in contra lui Titu Maiorescu

[1] care au iesit cumva de sub pulpana spiritului sau, cit mai degraba vrem sa invocam pe citiva dintre cei ce s-au declarat deschis sau tacit nemaiorescieni sau chiar impotriva lui Maiorescu.

[2]. Trecusera vreo sapte ani de cind Goga vorbise in termeni encomiastici, superlativi despre acel "mare mester al dezvoltarii noastre culturale" care a fost Maiorescu. Sint rindurile pe care Goga le scrie atunci cind criticul implineste 70 de ani . Maiorescu e infatisat, in termenii cei mai adecvati, ca o personalitate reprezentativa, de raspintie a culturii romane. Pe scurt, el era "indreptatorul", "aristocrat al cugetarii", cel care luptase cu nonvaloarea si cu mediocritatea.

[7]. Episodul Goga-Maiorescu, prin golfurile sale cu atitea aluviuni si imagini de ape tulburi si furioase, este unul dintre cele mai neplacute analizei. Iar imaginea lui Goga ne ramine complet miscata, un amestec indistinct de alb si negru, de afirmatii si de negatii, de ins care a promis prin expresie si apoi s-a compromis, finalmente, imaginea unei personalitati roasa de contradictii joase, nefecunde, care sporesc doar micimea.

Dar nici anul 1940, centenarul nasterii lui Maiorescu, nu va fi un moment in care sa nu se reactiveze memoria criticului. Pe fundalul ascensiunii nazismului, se formula tot mai limpede indemnul: "Inapoi la Maiorescu!" .

[17]). Nici proiectele de legi destinate invatamintului, pe vremea cind Maiorescu a avut responsabilitati publice in acest sens, n-au fost benefice, dimpotriva, situate la antipodul celor elaborate de Poni si Haret (care "au cunoscut mult mai bine realitatea"), acestea au contribuit mai degraba la "distrugerea" universitatilor noastre. Iorga merge pina acolo incit, negindu-i aproape orice merit lui Maiorescu, il acuza de faptul ca "isi pierduse sufleteste nationalitatea interna" .

[19]. Cel ce scris Patul lui Procust nu amesteca interesele individuale si nici altruismul in ecuatia adevarului si a frumosului, recomandind in acest sens survolarea istoriei cel putin de la Savonarola la Robespierre.

[20], amenintata insa, in continuare, de umbrele contestarii. Liviu Rusu si Paul Cornea sint doua nume care nu pot fi eludate din structura logica a acestui moment. Cel din urma vorbeste de faptul ca tentativa lui Liviu Rusu ar fi fost "o regretabila manifestare de recrudescenta a spiritului maiorescian" . De ce? Mai intii pentru ca exegetul "nu-si pune nici un moment problema substratului de clasa al activitatii lui Maiorescu, separa in mod cu totul arbitrar pe critic si filosof de omul politic". Paul Cornea era nemultumit de "atitudinea apologetica" a criticului clujean care nu incerca o "abordare multilaterala si in esenta" a personalitatii lui Maiorescu si ca, prin tehnica omiterii, acesta avea tendinta de "a vida oceanul ce-l desparte pe Maiorescu de ideile noastre, de a-l spala pe critic de «petele» lui veniale si a-l face membru in familia socialista" (?!?).

[22] Maiorescu pe cind cita versurile: 'Asterne-te drumului / ca si iarba cimpului / la suflarea vintului'. Era de fapt o insemnare a criticului despre regina Elisabeta care, pe cind era bolnava, recita aceste potrivite imperecheri de cuvinte cu un anumit substrat. Pe Noica il surprindea comentariul 'minunat de frumos si deprimant de exact' al lui Maiorescu : 'Dovada (e vorba de atitudinea fata de versuri a reginei - n. ns., I. D.) farmecul si puterea poeziei simtite, desi rima e gresita. Parca deschide o leganare in infinit'(27 februarie 1882) .

Citind insemnarea de jurnal a lui Noica, simti bucuria discreta a autorului ca a dat peste un exemplu care, in planul din spate, justifica scindarea fundamantala a personalitatii lui Maiorescu: dezastru interior si seninatate exterioara. Mai mult, tinarul Noica gasea in eroarea de rima o ilustrare a adevarului-exactitate. Observatiile sale erau si retorice, si speculative. Dar ele veneau sa accentueze rezervele serioase pe care le exprimase incepind mai ales cu anul 1937 (la care vom ajunge putin mai jos). Acum, in 1944, acest mic interstitiu de reflectie se sprijina pe o afirmatie maioresciana pentru a lumina dintr-un anumit sens un concept filosofic.

Tot in jurnalul sau filosofic din 1944, tinarul Noica raspundea unui prieten care-l acuza ca, in Scoala pe care o proiecta, lipsea spiritul critic. Aluziile la felul in care l-a receptat generatia lui Eliade pe mentorul Junimii sint aici de tot evidente. Intre 'dandystii' acestei grupari nu doar Noica avea o pozitie accentuat negativista. El se pronuntase insa anterior cel putin prin doua comentarii (publicate in Vremea, 1937, si Universul literar, 1940) facute paginilor de Insemnari zilnice (1855-1880), unde dovedea ca figura spiritului maiorescian nu-l lasase indiferent[26].

[28]), cum sa-l consideri pe parlamentarul cu discurs incisiv, cu prestatii deloc banale drept un cetatean cuminte, un om 'nascut pentru toate presedintiile', si mai putin un ins al istoriei? Si chiar daca 'opera' lui Maiorescu nu este una pe masura intentiilor prealabile ale autorului, sa se justifice oare epitetul de 'steril' care i se aplica, sau vorbele lui Cioran cum ca Junimea a fost o 'viziune profesorala' despre tara noastra, iar mentorul ei va ramine un 'profesor mare si onorabil, pe care memoria nationala il va inregistra cu timpul tot mai inspre periferie'?

Critica criticii mai mult secretata de Noica in acele momente functiona in fapt in cadrele unei ratiuni pragmatic-utilitare, asa cum o ilustra si atitudinea sa din Jurnal filosofic. Nu spiritul critic in sine i se parea atunci important ('numai cu el nu pot trai nici pestii in apa'), ci ceea ce faci cu si prin el, ceea ce urmeaza dupa si o data cu acesta. Iar daca exista o absurditate a spiritului critic, ea rezida, dupa Noica, in faptul ca 'vrea sa preceada, deci sa fie independent de altceva', fara sa se observe ca doar 'restul' intereseaza, si nu el ('E ca si cum ai inventa frina inainte de automobil'). Maiorescu denaturat cu buna - sau rea ?! - stiinta, substituit cu un surogat de negasit - sau greu de gasit - chiar in anturajul intelectual al acestuia. In Noica insa nu vorbea, paradoxal, un alt spirit decit cel maiorescian, epiderma fiintei sale intelectuale era pigmentata de razele Maiorescului, iar amnezia - demna de un clovn.

v. Romania, nr. 139, 23 iunie 1917; sau, in volum: O. Goga, Pagini publicistice, seria Restituiri, Ed. Dacia, 1981, pp. 166-171.