ION SAU DE LA PERSONAJUL - TIP LA PROTOTIP
Ceea ce n-a reusit Duiliu Zamfirescu in ciclul Comanestenilor, a izbutit Rebreanu cu romanul ,,Ion" ( 1920 ), roman al satului romanesc de peste munti, mai ales ca, pentru prima oara in literature noastra, un scriitor zugravea sufletul taranesc fara idealizare si fara alta poezie decat aceea 333g68d care e proprie acestui suflet. Romanul rebrenian este un fel de epopee a romanismului, cu intunericul si luminile lui, o epopee care insa patrunde pana in adancurile sufletului romanesc.
Ion, eroul cu aviditatea lui brutala de pamant, nu e decat expresia primitiva a ambitiei care roade sufletul oricarui om, pentru a se ridica deasupra mediului in care l-au sadit natura si contingentele sociale.In acest veac al bunurilor materiale, toti suntem, mai mult sau mai putin, Ioni. Toti ne simtim mai mult decat suntem, toti nazuim intai la bunurilr pipaite ale vietii, lasand pentru mai tarziu, sau poate niciodata, pe cele spirituale, si toti, ca si Ion, dam la sfarsit cate un faliment. Ion este simbolul ambitiei tragice care ne arde sufletul si care, intotdeauna, se va simti. Este defectul unei mari calitati, si, de aceea, soarta lui Ion - cu mici variatii - este icoana propriei noastre soarte. Aceasta este marea lui insemnatate.
Protagonistul romanului - Ion Pop al Glanetasului - traieste o degringolada; el se zbate in planul existentei fara sa-si poata lamuri, in planul constiintei, locul sau in lume.Impresia de tragic survine, in cazul sau, din inaltarea personajului deasupra nivelului obisnuit. Printr-o ,,depasire sensibila a mediei si mediocritatii omenesti Rebreanu il detaseaza de comun" ( Nicolae Balota), pentru ca el traieste totul excesiv, pune in lucruri o ardere care depaseste limitele firescului. Figura centrala a lui Ion, spune E. Lovinescu, depaseste realitatea : e un taran conceput mai mare ca natura, o expresie tipica a ceea ce numeste Nietzsche putere de vointa, a instinctului de dominatie, o creatie, prin urmare simbolica."
Intr-adevar, prin formidabila dezlantuire a egocentrismului, prin suprema incordare a vointei de posesiune, insotita de o dozare eficienta a mijloacelor, N. Balota il va numi,,un posedat al posesiunii". Ion depaseste cazul particular si se ridica la dimensiunea uman-semnificativului.Realism nu inseamna a face din arta un pleonasm al vietii, fiindca viata se scutura singura de ce-i este de prisos, ci inseamna a-i oglindi legile profunde intr-un cadru de necesitate istorica si de psihologie concreta.Niciun scriitor al Ardealului n-a zugravit cu deplina nepartinire incertitudinea din sufletele romanilor de peste munti, din epoca Imperiului.
Pentru personajele lui Rebreanu nu este totul a avea, ci a poseda si a simti. Pierzand, omul rebrenian este mai tragic decat Oedip, pentru ca in limitele idealului sau de viata singur monologul ii este permis, restul e tacere. Rebreanu scrie un roman al obsesiei, al unei chemari secrete care savarseste totul si face ca epica propriu-zisa sa devina aparenta, uneori paradoxala, a unui joc de imponderabile ce se desfasoara in subteranele vietii sufletesti.opera sa proiecteaza un om profund, care sties a piarda, fara sa fie invins.
Lupta lui Ion de a razbate, de a raspunde unei necesitati vitale si, deopotriva, unei pofte de a avea pamant, care declansa rezerve uriase de energie si vointa, a luat sfarsit cu o drama. Apriga lui zbatere ramane o zadarnicie.
Ion a fost vazut din doua unghiuri aproape opuse, pe de o parte a fost considerat un exponent autentic al sufletului taranesc ardelean, verosimil, atat in ordinea reala, cat si artistica, pe de alta, un prototip idealizat, un simbol al unei aspiratii stravechi.
Pompiliu Constantinescu nota ca ,,Ion" e o epopee a taranului roman, este expresia tipica-in sens classic- a instinctului central si unic al omului sclav al pamantului.T. Vianu, in schimb, suspecta personajul de apoteoza, nazuind la mijloc o premeditare actoriala si considera ca personajul e idealizat, servind un simbol. Adevarul e undeva la mijloc, dar important este de a deslusi raportul dintre tipicitatea personajului , ca reprezentant al individualitatii mumane si generalitatea lui, ca expresie a comunitatii rurale.Astfel spus, in ce masura ion este o proiectie a psihologiei umane, vazuta in cadrele ei reductive, si, in ce masura, reflecta o mentalitate sociala, explicabila istoriceste.
Dorinta de pamant a lui Ion nu e produsa de vreo aspiratie bolnavicioasa, ci de una fireasca, motivate social. Prin posesiunea concreta, el pune semnul egalitatii intre conditie si starea sociala. Posesiunea are intelesul de dobandire a identitatii, de ridicare a individului la exponential. Motivatia sociala si istorica se infrunta, in cazul lui Ion, cu una psihologica. El o iubeste pe Florica, dar solutia trimfului social n-o intrezareste decat in compromise. Aici, Ion devine calculate, metodic, siret, incercand sa-si suprime deliberat sentimental spre a-si duce la bun sfarsit intentia.Parvenirea lui Ion se complica, scopul sau nefiind doar acela de a dobandi pamant, ci de a recupera ce a pierdut pe plan afectiv. Exclusivismul procedurii sale e doar aparent, caci personajul nu e unilateral in dorinta. Exista, de altfel, o duplicitate permanenta in manifestarile lui, din care se intrezareste dualitatea scopului. N-o abandoneaza intru totul pe Florica, desi e convins ca se va casatori cu fata lui Vasile Baciu, si de fiecare data cand are prilejul nu uita sa-si reactiveze celei dintai sentimentul iubirii. Desi pare ca unica obsesie a lui Ion e pamantul, vom observa ca exista o ambiguitate desavarsita a idealului, bazata pe un mecanism al compensatiei.
Daca personajul ar fi dorit doar pamant, ceea ce ar motiva numai un complex social, Ion n-ar fi reprezentat mai mult decat un caz obisnuit, sugestiv doar in ordinea evidentei.el insa se desparte de tipologia parvenitului, caci il intereseaza mai putin mijloacele si mai mult scopul. La Julien Sorel, tehnica parvenirii statea in prim-plan, intentia lui Stendhal fiind de a sugera o metoda a ascensiunii. In cazul personajului rebrenian, mijloacele sunt simple, adesea rudimentare si previzibile : seducerea, santajul, amanarea. Acestea nu reflecta, prin tipicitatea lor, mai mult decat o istetime taraneasca, nereprezentativa pe plan artistic.
Dupa ce decide sa se casatoreasca cu Ana, infruntandu-l pe Vasile Baciu, intreaga energie a lui Ion se concentreaza asupra obtinerii pamantului. Spre a-si reprima iubirea fata de Florica, isi inventeaza, spontan, o filosofie de viata, desigur falsa, fiindca am vazut ca ii este apreoape cu neputinta s-o ignore pe fata vaduvei lui Maxim. Se autoiluzioneaza spre a suporta mai usor pierdera : ,,Dragostea nu ajunjge in viata. Dragostea e numai adaosul." Ramanandu-I doar posibilitatea inavutirii, Ion are tot mai des viziunea unei comuniuni erotice cu pamantul. Prima proiectie erotica asupra pamantului o are in noaptea balului din Armadia, cand in minte I se desfasoara imaginea unei taranci ,,a carei imbratisare ii zdrobeste oasele". Treptat, pamantul dobandeste pentru Ion insusirea unei prezente feminine desavarsite. Ceea ce-si refuza fata de Ana, careia ii recunoaste uratenia, isi rezerva asupra pamantului, simtind nevoia sa comunice organic cu el, la modul sensorial. Sarutarea pamantului e un rit cu o semnificatie mitica profunda si Ion se infrateste cu el intr-un ritual mistic al posesiunii. Gestul acela simbolic, intalnit si in La terre al lui Zola, ori in Fratii Karamazov de Dostoievski, nu reprezinta exacerbarea unei obsesii sociale, ci mai degraba compensatia unei frustari intime : pierderea Floricai. Iubirea reprimata e recuperate, inconstient, prin contactul organic cu pamantul
Parvenitismul lui Ion este doar de aparenta, fiindca, in cele din urma, obsesia lui este de a dobandi un statut existential, nu social. De altfel, personajul lui Rebreanu se arata destul de indiferent la convenientele sociale, caci nu-l intereseaza adaptarea. Nu aspira la norma sociala generala, ci la cea existentiala individuala.E chiar egopist, reprezentandu-si lumea dupa propriile-i canoane, nu dupa cele consacrate. Ion bruscheaza mentalitatea, nu i se supune.
Fascinat prin patima sa, care e refluxul unui carcter puternic, Ion e in egala masura un personaj tragic, tocmai prin neputinta de a trai in mod real dualitatea obsesiei. Refularea in imaginar a unuia sau a altuia dintre ,,glasuri" este doar o forma de compensatie, nu de implinire. Resimte neputinta unificarii celor doua ,,glasuri" intr-o singura voce. Optiunea pentru pamant interzice revenirea la femeia iubita; inavutirea refuza implinirea, iar posesiunea exclude posedarea. Incompatibilitatea e desavarsita, caci termenii infruntarii sunt egali. Orice atentat la echilibrul logic cere, in ordine rationala, o interventie exterioara.
Aceasta vina tragica atrage si sanctiunea fatala, incat Ion isi pierde viata tocmai cand este pe punctual de a solutiona conflictul interior. In acest punct, personajul lui rebreanu depaseste problematica sociala, face saltul de la generalitatea tipica la individualitatea semnificativa.
Comportament de personaj tragic are Ion si in raport cu comunitatea. ,,Ion este fatalitatea noastra", exclama unul din membrii familiei Herdelea. Manifestarile lui contravin, in buna parte, eticii rurale. El produce o stare de conflict, dezechilibrand ordinea satului : se bate cu Simion Lungu pentru o brazda de pamant, invrajbeste pe Herdelea cu preotul Belciug, il trage pe invatator in judecata.
In intentie si in realizare, romanul ,,Ion" ramane imaginea edificatoare a unor tribulatii sufletesti incheiate tragic, generate in sufletul romanesc de o dubla frustrare : saracia si demnitatea nationala ultragiata. Prin nararea unor fapte diverse, aglomerate, apparent, intr-un spatiu restrans, sunt implicate semnificatii si proportii cosmice. Cele doua laturi ale frustrarii, indisolubil legate una de alta, sunt personificate prin drama lui Ion-taranul si a lui Titu Herdelea-intelectualul ce sovaie intre aspiratia sa sociala si idealul sau de eliberare nationala, Rebreanu dorind sa demonstreze ca problema pamantului era, prin excelenta, si una nationala, si ca, fara rezolvarea ei adevarata, niciun fel de eliberare nu ar fi posibila.
Prin ,,Ion",Liviu Rebreanu a tinut sa construiasca tipul taranului in genere, pe care si-l prezenta ca o categorie eterna, evitand excesele, si devine in literature romana cel mai mare creator de viata.
|
