MICUL ROMANTISM

MICUL ROMANTISM

BARBU DELAVRANCEA

La frumoasa Revista noua a lui Hasdeu, aparuta la 15 decembrie

1887, începe a se afirma un spirit care va cuprinde întreaga literatura

a acestei epoci si care s-ar putea rezuma în formula: mic romantism

provincial si rustic. Barbu stefanescu Delavrancea (1858-1918) e

unul din principalii exponenti. Bineînteles, acest romantism reprezinta

o unda a eminescianismului. Delavrancea, care sufera de o psihoza a

veacului, recunoaste raul ca principiu al istoriei, vede în fauna si flora

un câmp al luptei pentru existenta. Eroul constient de aceasta ordine

cosmica nu mai este un Luceafar. Apar acum învinsii în viata, micii

melancolici, care, în loc sa se urce pe Alpi ca solitarii lui Lamartine

sau în câmpul sideric, cauta linistea provinciala, suferind cu apatie

agresiunea societatii. Eroul din Liniste, soi de Jocelyn al câmpiei

dunarene, ramâne impasibil când glumeti vulgari îi pun muste în

mâncare.

Ca mai toti scriitorii iesiti din mahalaua bucuresteana, a caror

reputatie de vulgaritate nu se justifica, Delavrancea e un idilic cu

înclinare spre policromie. Sultanica se deschide cu un peisaj hibernal

de un colorit fantastic, machietist, într-un alb violent, floral. Un taran

are "fata conabie ca sfecla", Sultanica are gene "de catifea", "rasuri

pe obraji", parul lins, "cu unde albastrii", buze rumene "ca bobocul

de trandafir", sânii pietrosi "ca poama pârguita", "ca doua mere

cretesti". Mahalaua cultiva florile cu tonuri vii, muscate, cercelusi, si

paleta scriitorului e plina de vopselele lor. C 828b15i u tehnica machietista e

descrisa lunca Vitanului (sânge, pacura, apa galbena). Cautarea

monstruosului indica si ea un spirit de atelier. Zobie, un fel de

Quasimodo, e tratat în uleiuri tipatoare (guse rosie, par roscat, fond

portocaliu).

George Calinescu 198

În nuvelistica lui Delavrancea e o intentie de verism, în chipul mai

putin pedant al lui G. Verga. Însa observatia e superficiala, mai curând

satirica, si putinele note realiste sunt puerile si vulgare. Cosmin are

în cursul actiunii doua turburari stomacale, iar devotamentul Sasei

se vadeste mai ales când îl doare "vreo masea". Proza delavranciana

e patetica, stilizata într-un chip ce devine nota esentiala si manierismul

scriitorului, nu fara ecou din Hasdeu. Dialogul e sacadat, artificial,

sau plin de afectare, de simetrii verbale, de reticente teatrale si de

dulcegarii. Propozitiile sunt asezate în scara, mecanice ca niste cozi

de pendul ("Îmi dadea mâna. - Ma îngrijea. - Se uita la mine. -

Se gândea. - Tacea"). Cu aceste mijloace, în momente de echilibru,

Delavrancea a scris câteva amintiri si basme de neuitat. Aparenta e

adesea de realism, dar e o iluzie. Domnul Vucea, cu fizionomia lui de

papusa, e tipul omului rau din poveste, îmbracat feeric ca o gânganie;

Hagi-Tudose e un avar fantastic, delirant, care se priveaza de hrana

si vrea sa taie coada cotoiului ca sa scurteze timpul deschiderii usii.

Vitiul hagiului e desfacut cu totul de individualitate, redus la o

caricatura mitologica. Dintre povesti, Norocul dracului e cea mai

realista. Producerea imaginilor e fantastica, structura lor e materiala.

Delavrancea a cultivat si idilicul cu aceeasi metoda a vibratiei retorice

în surdina. În Bunicul, Bunica, fericirea apare ca o euforie si totul e

vazut extatic ca printr-un ochi excitat de opiu. Binicul, cazut într-o

stare de dulce imbecilitate, se scarpina fara gânduri printre flori.

Din toata activitatea dramatica a lui Delavrancea nu s-a putut

mentine la suprafata decât "trilogia", si din aceasta mai ales Apus de

soare, care e drama autocratului si senilului, gelos de prestigiul lui si

peste marginile vietii. Ca tata, ca domn, ca batrân, stefan a atins limita

de sus a autoritatii, zdrobind orice independenta, devenind obiect de

cult. Lumea îi zice "slavitul", "sfântul", "împaratul" si tremura numai

la ideea ivirii lui. Conjuratia, atât de ineficienta, a trei boieri nu e

împotriva lui stefan, pe care-l cred mort ori agonic, ci a testamentului

sau. E de ajuns ca stefan sa apara si vinovatul se prabuseste de spaima.

stefan nu abdica pâna la sfârsit la nici una din prerogativele sale, pe

Istoria literaturii române 199

care cauta a si le prelungi postum prin dispozitii testamentare, si lupta

pâna la ultima energie cu moartea anulatoare a vointei sale. Un mare

talent oratoric si poetic sustine aceasta creatie. Tendinta e spre coloare,

lexicala si vizuala, si e de mirare cum dramaturgul a putut absorbi în

evocarea Moldovei atâtea muntenisme ("numa", "dada", "asta",

"deste", "al", "acusica" etc.). Dezlantuirea oratorica este extraordinara,

truculenta sublima, la nivelul poeziei lui V. Hugo si M. Eminescu:

"Oh! padure tânara!... Unde sunt mosii vostri? Presarati... la Orbic,

la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Razboeni...

Unde sunt parintii vostri? La Cetatea-Alba, la Catlabugi, la

Scheia, la Cosmin, la Lentesti... Unde sunt... batrânul Manuil si Goian,

si stibor, si Cânde, si Dobrul, si Juga, si Gangur, si Gotca, si Mihai

spatarul, si Ilea Huru comisul, si Dajbog pârcalabul, si Oana, si

Gherman, si fiara palosului... Boldur?... Pamânt!... si pe oasele lor s-a

asezat si sta tot pamântul Moldovei ca pe umerii unor uriasi!..."

Viforul ne înfatiseaza un epigon al marelui stefan, pe stefanita,

blazat, apasat de memoria mosului, invidios de slava lui postuma.

Ideea pare luata de la Eminescu. Eroul principal se pierde într-o

învalmasire de personagii sterse, din care se salveaza doar Arbore.

Trucurile oratorice încep a obosi prin repetitie, atestând totusi în

rastimpuri, ca în cazul monologului lui Arbore, pe marele artist. În

Luceafarul, Delavrancea face greseala de a voi sa trateze biografic toata

viata lui Petru Rares, în loc sa-si aleaga un moment caracteristic.

Marele patriotism al lui Petru Rares, urletele continui de vitejie ale

credinciosilor sai purtati pe felurite câmpuri de bataie nu izbutesc sa

risipeasca impresia de învalmaseala inconcludenta si de monotonie

zgomotoasa. Afectarea, dulcegaria, sentimentalismele artificializeaza

piesa, iar cadentele oratorice degenereaza în goale scheme.

IOAN AL. BRaTESCU-VOINEsTI

Apartinând unui popor rural si vechi, individul român se simte

stingher în târgul cel mai mizerabil, unde îsi pierde legaturile de

familie. Asa se explica faptul paradoxal ca orasul apare la noi ca locul

George Calinescu 200

solitudinii si al melancoliei. Cu Ioan Al. Bratescu-Voinesti intra în

literatura româna o întreaga clasa de eroi suferind de raul noului veac,

meditativi si mizantropi, purtându-si reveriile poetice prin orasele de

provincie.

Lipsa de inventie si sterilitatea sunt izbitoare la prozator, care e

mai mult un amator, scotându-si subiectele schitelor si nuvelelor din

experienta directa: viata provinciala printre magistrati, avocati si

grefieri, reuniuni unde se joaca carti, vânatoare si pescuit. Perceptia

artistica a naturii lipseste si ea. Romantismul eroilor creste pe o

conformatie mintala debila. Ei sunt niste fiinte infirme, mai totdeauna

alienate, incapabile de a sustine vreo lupta si deci de a merita

denumirea de învinsi. Niculaita Minciuna, eroul cel mai izbutit, e un

copil cu vocatia precoce a investigatiei decompensata de lipsuri

sufletesti fundamentale. Zeflemeaua cu care taranii întâmpina observa-

tiile entomologice ale baiatului, ce n-ar trebui sa mire pe niste oameni

ai câmpului, produce o deprimare exagerata. Un om întreg observa

nu numai gânganiile, ci si oamenii si nu poate sa nu ajunga la

încheierea ca un individ superior nu are comunicatie cu inferiorii. Când

a ajuns la aceasta concluzie, omul profund îsi stapâneste reactiunile,

fie conformându-se în aparenta mediului, spre a-l modifica pe încetul,

fie abstragându-se si creând în tacere valorile de care e în stare. În

cazul cel mai deprimant el devine un filozof al altitudinii morale, un

Luceafar nepasator si rece. Sinuciderea lui Niculaita arata o conforma-

tie insuficienta. Însa scrierea e valoroasa prin adunarea laolalta,

monografica, a tuturor aspectelor durerii umane, cazute asupra unui

biet infirm. Andrei Rizescu din În lumea dreptatii e un caz patologic.

Magistratura, avocatura sunt profesiuni care cer un suflet tare, capabil

de tranzactiune, fiindca dealtfel nici un ideal moral nu se înfaptuieste

în viata numaidecât si fara compromis. Rizescu nu trebuia sa si le

aleaga. Absolutismul lui etic este demential. Autorul, care strecoara

în eroi moralitatile sale, ar voi sa sugereze ca marile aspiratii de bine

si frumos nu dau ragaz eroului sa-si îndeplineasca pentru scopuri curat

practice profesiunea juridica. Însa Rizescu nu-i un artist, nici un om

Istoria literaturii române 201

mare, ci un mediocru, anxios inadaptabil sub orice raport, care si

înnebuneste printr-un fatalism biologic. Pana Trasnea Sfântul muta

mormântul sotiei în curtea casei, cultiva flori cu initiala E, ridica ulucile

gradinii si lasa copacii sa creasca în salbaticire. El simbolizeaza cu

alte cuvinte jalea romantica a caducitatii de care sunt atinsi endemic

multi indivizi. Tot farmecul situatiei sta în absurditatea tristetii, adica

în poezie. Radu Finulet e de-a dreptul un smintit care aprinde lumânari

pe pridvorul casei si cânta bisericeste în amintirea moartei sotii.

Costache Udrescu are fixatiunea documentelor.

Ioan Al. Bratescu-Voinesti realizeaza în cel mai înalt grad conditia

nuvelei. Eroul de roman e un adaptabil superior cu acte explicabile,

dar neprevestibile, personagiul de nuvela e un redus. Nuvela e micul

roman al automatilor si scurtimea ei este ceruta de stereotipia eroilor.

Individul, printr-o economie a naturii, evidenta la animale, la senili,

s-a adaptat la viata o data pentru totdeauna prin niste gesturi

mecanice. O data provocata miscarea tipica, nuvela s-a sfârsit, fiindca

ghicim ca în toate împrejurarile identice personagiul va reactiona la

fel. Eroul de nuvela pus în conditii exceptionale nu poate da nastere

unei drame, fiindca el e zdrobit fara lupta. Cocoana Leonora este o

astfel de automata prin inferioritatea ei în scara valorilor umane si

prin senilizare. În ordinea vointei i-au ramas numai mecanismul

odailor mobilate, îngrijirea lighionilor si fabricarea de doctorii empirice;

în ordinea afectiva, sentimentul nobletei "ghenealoghiei" ei. Baba

din Magheranul si-a condensat toata vointa în cultivarea unui maghiran.

Într-o zi un manifestant trece în goana si-i sparge ghiveciul. Baba

e zdrobita si plânge, schita se opreste aci, caci materia s-a terminat.

Ne putem închipui ca baba va muri de inima rea, ca-si va lua alt

maghiran sau ca va povesti tuturor sfârsitul florii ei. Pusa în conditii

mai tragice, este limpede ca baba nu va putea iesi din relativa ei

stupiditate. Conu Alecu e un "boier get-beget", însa "de printipuri

liberale", Conu Costache s-a mecanizat în superstitii de jucator de carti,

perceptorul, fost mare negustor, în pasiunea florilor si mila apatica

de nevasta. Isaiia s-a redus sufleteste pâna la a face dintr-o blana un

George Calinescu 202

ideal unic. Cel mai caracteristic automat este Pitache Cojescu din

Calatorului îi sade bine cu drumul, care automatizeaza toate elementele

sufletesti, deoarece hotarârea de a se face om de treaba si a se lasa

de betie a ajuns la el un simplu cliseu verbal.

În aceste schite din viata sufleteasca circulara a oamenilor cu

continut sufletesc sarac (la care se alatura animalele mai inteligente,

precum câinele) sta tot meritul lui Bratescu-Voinesti. Arta e împrumutata

de la Caragiale, cu toata acea observare exclusiva a conduitelor verbale,

fara capacitatea poeziei directe, fara viziune a naturii si fara limbaj

rafinat. Economia schitelor e perfecta, ceea ce explica cum prin mijloace

asa de simple se pot capata efecte emotionale atât de durabile. Fara a

fi poet ca Sadoveanu, Bratescu-Voinesti ocupa în literatura româna un

loc remarcabil prin originalitatea indiscutabila a duiosiei lui.

I. A. BASSARABESCU

Romantismul provincial se exemplifica în redusa activitate nuvelistica

a lui Ioan Al. Bassarabescu (*1871), prin eroi cu existenta

mediocra, impiegati p.t.t., sefi de statie, vaduve dând camere mobilate,

oameni în fine care nu sufera fiindca nu doresc si nici nu banuiesc o

existenta deosebita de a lor. Problema fericirii este rezolvata de

Domitian prin obtinerea postului de telegrafist, Canuta are un singur

"vis de aur": sa ajunga presedinte de tribunal; "apoi pensia si... nimic

- ca si tata". Idealul domnului Tudorache este sa dea "un dejun", al

sublocotenentului Ionescu, o buna însuratoare, al Iulichii, un cheferist,

dar nu în provincie, ci la Bucuresti. Cu o astfel de galerie de oameni,

nuvelistica lui Bassarabescu este bineînteles umoristica, dar, spre

deosebire de Caragiale, fondul liric învinge, umilii eroi fiind niste

romantici cu rudimentul tuturor marilor pasiuni, exprimate în material

degradat. Astfel m-me Manolescu din Pe drezina e o m-me Bovary si

o Francesca da Rimini în mediu cheferist. Nesatisfacuta cu mica statie

a obezului ei sot Napoleon, ea fuge pe drezina cu un vechi pretendent

spre marea viata moderna reprezentata prin gara Bucuresti.

Istoria literaturii române 203

Virtuozitatea lui I. A. Bassarabescu e în metoda "naturii moarte".

O musca bâzâind într-un pahar, o oglinda rezemata de un pom, o

scrisoare deschisa pe o masa plina cu resturi de mâncare, o banca

goala într-o curte de scoala zugravesc mai bine sufletul decât prezenta

însasi a omului. În schita Acasa n-avem înainte decât un tablou de

interior, fara figuranti: o odaie în dezordine, fotografii ofiteresti, cizme

amestecate cu botine femeiesti, resturi de ghiuden si de vin pe masa

si o scrisoare naiva a unui bacan, cerând achitarea colonialelor luate

de un capitan pe datorie. Zgomotul scoalei este evocat, prin antiteza,

prin curtea parasita în vacanta, monotonia unui oras de provincie,

prin reclama purtata de un om prin gradina publica: "Domnilor, astazi

este înghetata de vanilie la Bufet".

G. GOsBUC

Prin G. Cosbuc (1866-1918) din Hordou, lânga Nasaud, trecând

peste ceea ce în copioasa lui productie e simpla comanda literara,

banalizata prin scoala, se instaureaza un romantism al idilicului rural,

mai bine zis tribal, exprimat printr-un lirism obiectiv, reprezentabil,

hieratica elementara a instinctelor. Poeziile sale, fara colori deosebite,

încânta prin spectaculosul folcloric si sunt un fenomen literar turbura-

tor prin batrâneta ghicita, ca si vestigiile celtice, vrednic corespondent

al tarancilor cu buciume si calusarilor cu zurgalai. Monologul domina.

Fata cuprinsa de întâile semne ale iubirii începe o jelanie în care

implica, într-un cânt erotic universal, roata morii, plopii, lumea toata;

parintii unui flacau mort nelumit produc un bocet sistematizat, în care

intra eresuri si explicatii fantastice, într-un limbaj naiv, misterios.

Câteodata criza erotica e încadrata într-un tablou de tehnica mai

savanta, ca aceasta seara eliadesca, apasatoare ca o molima, din

Dragoste învrajbita, si suava acalmie florala ce-i urmeaza:

Se pornise vântul prin cires, si floarea

A-nceput sa ninga sisaind domol,

si cadea pe pieptul si pe bratul gol

Al Siminii, stându-i alba-n poala rochii.

Doua-trei flori poate au ajuns în ochii

Cânelui, si-n urma cânele a-nceput

Mârâind sa miste capul.

Celebrele balade Nunta Zamfirei si Moartea lui Fulger sunt numai

superficial epice. Ele corespund, cu o tehnica noua, poemelor Calin

si Strigoii ale lui Eminescu, fiind adica reprezentari ale nuntii si

înmormântarii, a doua ceremonii capitale în societatea umana. Cosbuc

are "filozofia" lui, care este renuntarea la orice filozofie dialectica,

supunerea împreuna cu poporul la datinele ce simbolizeaza impenetrabilitatea

misterului. Este o gândire sanatoasa pe care poetul are tactul

de a n-o desfasura discursiv si de a o înscena în ritualul celor doua

evenimente, adoptând si-ntr-o balada si-ntr-alta atmosfera fabuloasa,

ca si la Eminescu, ca spre a sugera universalitatea fenomenelor. Ţinuta

grupurilor totusi, vorbirea lor, e taraneasca. În leganarea multimilor,

în trecerea mecanica de la o atitudine la alta, de la deznadejdea cu

bocete la plânsul înfundat si comuna resemnare, în toata aceasta

demonstratie de ceasornic arhaic care merge inexorabil, exterior si

interior, sta vraja acestor poeme, al caror ultim sens liric este:

inutilitatea reactiunilor personale în fata rotatiei lumii. Strofele

ingenioase, frazele apasate si sententioase slujesc admirabil scopului:

si-n vremea cât s-au cununat

S-a-ntins poporul adunat

Sa joace-n drum dupa tilinci:

Feciori, la zece fete, cinci,

Cu sdranganeii la opinci

Ca-n port de sat.

Trei pasi la stânga linisor

si alti trei pasi la dreapta lor;

Se prind de mâini si se desprind,

S-aduna cerc si iar se-ntind

si bat pamântul tropotind

În tact usor.

* Iar când a fost la-nmormântat

Toti mortii parca s-au sculat

Sa-si plânga pe ortacul lor,

Asa era de mult popor

Venit sa plânga pe-un fecior

De împarat!

si popi, sirag, cadelnitând,

Ceteau ectenii de comând -

si clopote, si plâns si vai

si-ostenii-n sir, si pas de cai

si sfetnici si feciori de crai

si nat de rând.

George Calinescu

Istoria literaturii române

"Nu cerceta aceste legi,

Ca esti nebun, când le-ntelegi!

Din codru rupi o ramurea,

Ce-i pasa codrului de ea:

Ce-i pasa unei lumi întregi

De moartea mea!"

si clopotele-n limba lor

Plângeau cu glas tânguitor;

si-adânc din bubuitul frânt

Al bulgarilor de pamânt

Vorbea un glas, un cântec sfânt

si-naltator:

Cosbuc este nu numai un desavârsit tehnician, dar nu rareori si

un poet mare, profund original, un vizionar, cu accent ardelean

evident, al miscarilor sufletesti sempiterne.

ALŢI SCRIITORI ÎNTRE 1890-1900

Revistele dintre 1890 si 1900 sunt niste adevarate osuarii. Veroica

Micle (1850-1889) publica poezii patetice fara discretie intimista si

mai ales eminesciene. Gh. din Moldova (Gh. Kernbach: 1859-1909),

salutat cu entuziasm de Hasdeu, Vlahuta, cultivat mai târziu de Viata

româneasca, nu s-ar putea sti pentru ce motive, compunea un soi de

anacreontice dulcege si romante muzicabile, printre care prea cunoscuta

Fa-ne, Doamne ("Când eram copii, odata,/ Mii de sarutari mi-a

dat;/ Astazi nu-mi mai da nici una: /Ea-i femeie, - eu barbat"), Artur

Stavri producea poezii fara sânge, caracteristice prin aerul de "fericire"

împrumutat de la Duiliu Zamfirescu, Ioan S. Nenitescu (1854-1901)

bolintineaniza scolareste ("La Sarmisegetuza sta mândrul Decebal,/

Ce-a frânt popoare multe de jos si de pe cal"), Ion Gorun, Constanta

Hodos faceau un fel de jurnalistica umanitara romantata, interesâ

ndu-se de clasa umila, mici slujbasi, cârciumari, gazari, punând

probleme sociale, N. G. Radulescu-Niger, îngrozitor romancier popular

mai târziu, compunea versuri vulgare cu pretentii mussetiene ori

idilice, Haralamb G. Lecca (1873-1920) interpreta odios în versuri

pe Fr. Coppée si pe Eugčne Manuel, într-o poezie de spital si cimitir,

remarcându-se totusi într-o serie de drame (Casta Diva, Câinii,

Jucatorii de carti, Suprema forta, Cancer la inima) de oarecare

îndemânare teatrala, ceea ce si explica succesul lor relativ, azi însa cu

George Calinescu 206

aer de fabricatie de calitate dubioasa, Radu D. Rosetti, urmând tot

pe Fr. Coppée, inaugura o poezie diletantista de tribunale si barou,

constând în madrigaluri si romante tremolate, nu fara un anume simt

al neantului pentru albumuri. Anecdota, foarte în favoare în acest

timp, a fost detinuta de Th. D. Sperantia, autor verbios, de oarecare

haz aci, complet nul în alte genuri. P. Dulfu, gândind se vede sa

înfaptuiasca epopeea nationala visata de Cosbuc, ne dadea un Pacala

si Legenda tiganilor, bune scrieri pentru popor, pe drept citite si azi.

DIMITRIE TELEOR

Pâna azi reputatia lui D. Teleor (1858-1920) este a unui umorist

de reviste vesele, ceea ce e nedrept. Este adevarat ca a fost un mare

risipitor de "mofturi" si de poezii în vârful penitei. În fond el e un

autor plin de gratie si ceea ce se cheama un fantezist, în poezii

încarcate de emotie discreta, fragile castele de carti de joc risipite

printr-un gest malitios al mâinii, sau bizuite pe o imagine centrala

(Teleor e un metaforist inventiv):

În a frunzisului tarie

Raza de soare nu calca,

Când vro furtuna-i cata cearta,

În hohote se scutura.

Copacul gros, d-o suta de ani,

Cu noduri mari ca chip de om,

Bronzat ici-colo de muschi verde,

Misterios ca si un gnom,

Îl luam în brate pe d-o parte,

Iar pe de alta draga mea;

Ne atingeam la vârf de deget...

Copacu-atât de gros era...

În curtea casei, sta în mijloc

Înfipt adânc cu radacini

Ce se-ntindeau în departare

Trecând în curte la vecini.

Se pot urmari la Teleor numeroase intuitii, poezia creionata pe

sentimentul plictisului provincial, parodia cu umor plastic, tabloul

parnasian si "traditionalismul" în felul înteles mai târziu de Mateiu I.

Caragiale si chiar de I. Pillat:

Cu antereu-n flori, pe scaun seade,

În brâu-i ros luceste calimara;

Obrajii-i dogorasc, mai rau ca para,

Ca-ntâi si-ntâi acuma el se rade!

Cu briciu-i de margean Barbierbasa

Îi mângâie barbia costeliva;

Îl ia-n raspar, îl ia si din potriva,

D-ai crede ca-i curat un fiu de pasa.

Istoria literaturii române

Ceardacul tot rasuna! Coconeturi

si vutci si visinapuri si cofeturi;

Coconi cari golesc mereu paharul.

si veseli toti... si pot ei sa nu fie,

Lânga-un arcus ce multe taine stie,

Arcusul cui? Lui Barbu Lautarul.

Proza este tot atât de interesanta, amestec de fantezie, lirism si

caracterologie labruyeriana. Jean, frantuzitul român, e atât de fanatic,

încât când moare contele de Chambord el se caineaza: "Mon pauvr' roi

Henri!"

O. CARP, IOAN N. ROMAN, N. D. POPESCU

Gheristii faceau mare caz de Doina lui O. Carp (dr. G. Proca),

opunând-o celeia a lui Eminescu, sub motiv ca ar fi umanitara iar nu

sovina. Comparatia e fortata. Ioan N. Roman, poet din grupul socialis-

tilor, eminescianizeaza, cu mica nota personala a unei melancolii

autumnale asociate cu viziunea uberitatii solului. N. D. Popescu

(1843-1921), compilator de calendare, a lasat un mare numar de

istorii de haiduci (Iancu Jianu, Tunsu Haiducul, Codreanu Haiducu etc.),

citite cu interes nu numai de copii dar si de unii scriitori.

TEATRUL MaRUNT P~Na LA 1900

Teatrul din aceasta epoca e foarte nesustinut. Preferinta e pentru

operele comice si reviste, autori de astfel de spectacole fiind G. Bengescu-

Dabija, D. R. Rosetti-Max, I. Negruzzi, Caragiale însusi. Lui G.

Bengescu i se datoresc si tragedii (Pygmalion, Amilcar Barca). Drama

nationala Curcanii a lui Gr. Ventura obtinu si ea durabile succese.