Nichita Stanescu - locul in evolutia liricii romanesti
Dupa Ion Barbu, Nichita Stanescu este al doilea mare poet al secolului XX, in a carui creatie mutatiile radicale in viziunea asupra lumii pe care la aduce stiinta si filozofia veacului isi gasesc ecou si determina crearea unui nou model de poetiticitate, adica
un nou mod de a vedea relatia eu – lume,
o reconsiderare a limbajului poetic.
o reconsiderare a naturii poeziei ca act creator,
a) Valorificarea traditiei
Innoirea viziunii nu inseamna „uitarea” marilor varste ale poezie de pana atunci. Dimpotriva, opera lui N. Stanescu poate fi citita ca un neincetat dialog al poetului cu inaintasii sai. Imagini, metafore, motive si elemente de limbaj poetic preluate frecvent din traditia lircii romanesti il prezinta pe N. Stanescu drept un mare cunoscator al poeziei nationale:
elemente ale stilului afectat al poeziei premoderne: oh-urile si ah-urile poetilor Vacaresti
grandoarea imaginilor cosmogonice din poemele lui Ion Heliade Radulescu (Certarea lui Euclid)
muzicalitatea simbolista (Nod 17)
tema mortii tratata in spirit arghezian (In gradina Ghetsimani, unde apare, ca in Duhovniceasca de T. Arghezi, ideea timpului condensat: „Ce noapte groasa, ce noapte grea!”
motivul fantanii din lirica lui Blaga (Catre fantanar)
elemente ce continua viziunea poetica a lui Ion Barbu:
simboluri matematice, figuri geometrice
motivul increatului (Elegia intaia)
imagini, motive, citate eminesciene (Dezimblanzirea, Dialog cu oda in metru antic).
b) Noul model poetic
Universul liric al lui N. Stanescu este rezultatul asimilarii si valorificarii poetice a unei vaste culturi. In poezia sa sunt ecouri din marea poezie universala si romaneasca, din filozofia antica si moderna. Poetul este insa si un om al timpului sau, preocupat de noua reprezentare a lumii in stiinta si in filozofia secolului XX. Opera sa devine astfel o meditatie lirica asupra mutatiilor pe care stiinta si filozofia veacului le impun in modul de raportare a omului la lume si la sine insusi.
• Un nou mod de a vedea relatia eu – lume
Volumul 11 elegii propune imaginea cea mai coerenta a viziunii poetului asupra lumii si asupra conditiei omului in lume, „o viziune coerent demonstrativa despre filozofia sa lirica”[1].
Elegia intaia este o „cosmogonie”. Tema ei este in-creatul, starea precosmica, vazuta ca un intreg nediferentiat care se numeste „El” si reprezinta existenta pura, nelimitata si nedeterminata prin nimic[2]. Nu e determinat nici de forma („nu are chip / si nici forma”), nici de timp („Nu-l urmeaza istoria / propriilor lui miscari”), nici de spatiu (interiorul punctului, mai inghesuit / in sine decat insusi punctul). Existenta desavarsita, absoluta, pura unitate, in afara oricarei relatii („la Nu si la Da are foile rupte”), este detinatorul cunoasterii absolute („el, care stie totul”).
Prin comparatie cu fragmentele cosmogonice eminesciene din Scrisoarea I si Rugaciunea unui dac, unde ideea nimicului precosmic este redata prin negarea concomitenta a contrariilor, dublata de plasticizarea abstractului filozofic („prapastie”, „genune”, „noian intins de apa”, „intuneric”), Nichita Stanescu e mai putin reticent la folosirea termenilor abstracti: „forma”, „sfera”, „desavarsit”, „limitat”, „interiorul punctului”. Putem adauga acestor termeni si cuvinte considerate in mod traditional nepoetice, specifice textului stiintific (explicativ sau argumentativ): „de aceea”, „intrucatva”. Totusi, acesti termeni sunt mereu dublati de cuvinte care creeaza reprezentari concrete, ca in fragmentul in care „El” este asociat cu figura sferei: „Ar semana intrucatva / cu sfera, care are cel mai mult trup / in cea mai stramta piele / cu putinta” – unde atrag atentia cuvintele „trup” si „piele”. De altfel, asocierea abstractului cu cele mai neasteptate reprezentari concrete este o trasatura a poeziei lui Nichita Stanescu.
Tot in Elegia intaia „eul” apare ca pura potentialitate, inainte de aventura intrarii in devenire. Somnul, ca in poezia lui Blaga si a lui Barbu reprezinta aici poetic starea increatului dinaintea „rupturii”, a intrarii in fiinta: „Aici dorm eu, inconjurat de el”.
Elegia a doua, getica marcheaza momentul „rupturii”. Eul se separa de lume. Intre eu si lume se instaureaza golul. Apare alteritatea sub forma diferentei intre om si divinitate: „In fiecare scorbura era asezat un zeu. […] Daca se crapa o piatra, repede era adus / si pus acolo un zeu. Era de ajuns sa se rupa un pod, / Ca sa se aseze in locul gol un zeu, / ori, pe sosele, s-apara in asfalt o groapa, / Ca sa aseze in ea un zeu […] Ai grija, luptatorule, nu-ti pierde / ochiul, / pentru ca vor aduce si-ti vor aseza / in orbita un zeu / si el va sta acolo impietrit, iar noi / ne vom misca sufletele slavindu-l… / Si chiar si tu iti vei urni sufletul / slavindu-l ca pe straini”. Ultimele versuri vorbesc despre o alteritate mai profunda: instrainarea de sine insusi.
A treia elegie – Contemplare, criza de timp si iar contemplare aduce ideea scindarii eului. Acesta este, pe de o parte, fiinta care priveste lumea din afara ei (starea de contemplare). Ideea cunoasterii ca separare (departare) de lume se exprima prin imaginea ochiului care „devine gol pe dinauntru / ca un tunel”. Pe de alta parte, este si o fiinta care se amesteca cu lucrurile si vrea sa intre in interiorul fenomenelor (criza de timp): „Ma amestec cu obiectele pana la sange, / ca sa le opresc din pornire / Dar ele izbesc pervazurile si curg mai departe / spre o alta oranduire”. Privirea din interiorul fenomenelor aduce o revelatie, ca o ruptura a timpului, in care eul are acces la deplina cunoastere: „Se arata fulgerator o lume / mai repede chiar decat timpul literei A”. Apoi se naste durerea recaderii in timp: „Recadeam in starea de om / atat de iute, ca ma loveam / de propriul meu trup”. Urmeaza incercarea de reamintire a viziunii fulgeratoare. „Astfel ma incordam sa-mi aduc aminte / lumea pe care am inteles-o fulgerator, / si care m-a pedepsit zvarlinduma-n trupul / acesta, lent vorbitor.” Daca tinem cont ca la Nichita Stanescu, ca in filozofia secolului XX, a gindirea si limbajului sunt fenomene indisociabile, gandirea fiind determinata de limbaj, intelegem ca prin imaginea trupului „lent vorbitor” se vorbeste despre cunoastere ca fenomen supus timpului, ca proces care are loc in timp. Astfel deteminata temporal, cunoasterea va ramane relativa si omul fiinta care cunoaste „in parte” (Pavel, I Corinteni, 13).
A patra elegie reia ideea cunoasterii „in parte”, vorbind despre caracterul ei discontinuu. Accentele sunt patetice: „Dar peste tot in mine sunt ruguri / in asteptare / si ample, intunecoase procesiuni / cu o aura de durere. / Durere a ruperii-n doua a lumii / ca sa-mi patrunda prin ochii, doi. / Durere a ruperii-n doua a sunetelor / lumii / ca sa-mi loveasca timpanele, doua. / Durere a ruperii-n doua / a mirosurilor lumii / ca sa-mi atinga narile, doua.” Ideea revine pe acelasi ton in Elegia a zecea, unde poetul viseaza depasirea fragmentarismului cunoasterii prin nasterea unui nou organ care sa umpla lipsa dintre „ochi si timpan”, dintre „deget si limba”. In lipsa acestuia, eul se simte bolnav, boala fiind aici expresie a limitarii.
Elegia oului, a noua reia in imagini mai pregnante ideea limitarii. De data aceasta limitarea nu mai este una interioara, tinand de conditia eului si de imposibilitatea cunoasterii absolute. Este vorba despre sentimentul claustarii in „coaja vietii”. Imaginea locuirii pe o sfera din poezia Cercarea lui Euclid este inlocuita aici cu imaginea locuirii in interiorul unui ou. Lumea este un sir infinit de „oua concentrice”, ceea ce subliniaza un acut sentiment al limitei.
• O reconsiderare a limbajului poetic
Noutatea frapanta a limbajului poetic al lui Nichita Stanescu este data in esenta de
inventivitatea lingvistica neingradita a poetului, care, atunci cind simte limitarea limbajului in exprimarea ideii, inventeaza o noua limba, „limba poezeasca” sau necuvintele;
asocieri neasteptate de cuvinte (in special usurinta cu care asociaza termenii cei mai abstracti cu cele mai concrete cuvinte);
jocuri verbale pline de ingeniozitate pornind de la forma sau de la sensul cuvintelor;
ambiguizarea sensurilor printr-o topica si o sintaxa poetica libere de orice constrangere.
Aceasta innoire radicala a limbii poetice este rezultatul intalnirii poetului cu marile idei din filozofia limbajului a secolului XX.
Pentru poet, ca pentru filozofii veacului sau, limbajul nu este numai un mijloc de comunicare, de exprimare a gandirii sau de redare a realitatii. Dimpotriva, pe de o parte limbajul determina in mod decisiv procesele cognitive si pe de alta parte este in mare masura raspunzator de felul in care se naste imaginea lumii in constiinta noastra. Fara limbaj, omul ar fi privat de posibilitatea de a da sens lumii. Cuvintele sunt cele care contin sensul (esenta, fiinta) lucrurilor. Ele instaureaza ordinea in universul perceptiilor si grupeaza lucrurile in genuri clase si categorii. In acest sens Martin Heidegger spune ca limbajul este „case fiintei”. In legatura cu importanta limbajului in relatia constiintei umane cu realitatea in care traieste omul, acelasi filozof spunea „a umbla prin padure inseamna a umbla prin cuvantul padure”.
Aceasta perspectiva revine frecvent in poeziile lui Nichita Stanescu: Foamea de cuvinte, O, lucrurile.
Fata de acest mod de a intelege rolul si natura limbajului s-au conturat doua atitudini in filozofia secolului XX: una care priveste limbajul ca baza a cunoasteri si a culturii, semn al superioritatii omului, conditie a progresului sau spiritual si alta care considera limbajul o limitare, o „inchisoare” a gandirii, omul fiind un iremedialbil „prizonier” al limbii.
Ambele atitudini le recunoastem in poezia lui Nichita Stanescu. Uneori cuvantul este celebrat ca Verb divin creator de lume, care poate strapunge aparenta, spre esenta lucrurilor: Necuvinte. Alteori insa meditatia pe marginea relatiei cuvintelor cu lucrurile naste sentimente de tristete: „infatisarea trupului meu, trista, / stie legea acestui pamant, / ca pana la urma in lucruri nu este / in miezul miezului decat un cuvant” (Foamea de cuvinte). In poezia Impotriva cuvintelor, ca in definitia poetica a omului ca trup „lent vorbitor” din A treia elegie, apare ideea ca limbajul nu este pe deplin lumea Fiintei, adica nu este dincolo si mai presus de timp, fiindca „jumatate” este supus timpului ceea ce-l impiedica sa fie o cale spre cunoasterea absoluta. Imaginea cuvintelor care „nelamuresc timpul” si „adumbresc lucrurile” este o si mai directa trimitere la cuvintele Apostolului: „vedem ca intr-o oglinda, in chip intunecos” (loc. cit.)
• o reconsiderare a poeziei ca act creator
Mare parte din lirica lui Nicihita Stanescu este o meditatie asupra poeziei (o metapoezie). Mai multe texte se intituleaza Ars poetica sau Autoportret. Alte titluri semnificative sunt: Arta poetica, Arta poeziei, Arta scrisului, Poetul ca soldatul, Poezia. Reflectii asupra poeziei contin, intr-un plan secund al semnificatiilor, multe poeme de dragoste sau care trateaza temele filozofice specifice liricii lui Nichita Stanescu.
In primele volume, meditatia asupra relatiei creatorului de poezie cu lumea este asociata frecvent cu motivul privirii: „In modul de a aborda obiectele, pentru autorul necuvintelor, fundamentala este privirea”[3]. Prin privire eul ia act de realitate, dar privirea este simtul care presupune cea mai categorica delimitare, distantare a subiectului de obiectul cunoasterii: „Cel mai gol loc din lume e ochiul” (Pe harta unui miros). Privirea este deci semnul rupturii intre eu si lume. Obiectele par alungate de privire si deschid ele insesi ochi cu care ne privesc, transformandu-ne in obiecte: „Retina omului fanta e lipita de retina lucrurilor. / Se vad impreuna, deodata … / nu se stie cine il vede pe cine” (Omul-fanta). Ca poet ce aspira la o cunoastere participativa, Nichita Stanescu e in cautarea unui mod de a privi lucrurile care sa aboleasca distanta subiect – obiect. Asa se naste metafora ochiului interior, „launtrul ochi”, care trimite la un cunoscut vers eminescian din Scrisoarea III: „dara ochiu-nchis afara, inlauntru se desteapta”.
Daca vizionarismul eminescian propune re-crearea realitatii, la Nichita Stanescu aceasta privire interioara, vizionara, poate sa instituie realitatea, sa o creeeze: „Mi-am intins privirea si ea a intalnit un copac / si el a fost”. Astfel privirea poetului, mai ales atunci cand se asociza cu alte simturi, este demiurgica: „un fel de vaz cam sunet si neclar / un fel de stare demiurga”. Cuvintele devin si ele instrumente ale acestei priviri si sunt definite ca niste ochi pe care ii eliminam tot timpul din noi.
Imagini, metafore care vorbesc despre asocierea privirii cu alte simturi sunt frecvente la Nichita Stanescu. Intr-un fragment semnificativ, el se autodefineste ca inventator al unei poezii care sa depaseasca fragmentarismul cunoasterii, prin depasirea separarii simturilor: „am inventat poezia ca pe un organ al evolutiei simturilor omului”. Cel mai adesea apare „privirea – foame”, „pleoapa cu dinti” „ochiul cu dinti”: „Ochiul meu are dinti, / el este o gura” (Infiintare). Astfel, actul creator al poetului este vazut ca incorporare, „devorare” a obiectului. De fapt motivul devorarii nu defineste doar cunoasterea si creatia poetica, ci apare si cu semnificatii ontologice, ceea ce atrage atentia supra investirii creatiei artistice cu atribute demiurgice. In poezia Ziceti, „povestea” mortii este spusa astfel: „Ce poveste! Este / a fost mancat / de catre nu este”, dupa cum in poezia Scriptura, nasterea vietii este asociata cu motivul mitic al sacrificiului zeului suprem: „Batranul doarme-n risipire… / Ceva din carnea lui se face seva / sarpe si mar; / un fel de-a fi / Adam si Eva / hrana gonitilor din adevar”.
|
