Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload




RETORICA

literatura romana


RETORICĂ

= Termenul provine din ngr. ritoriki, fr. rhétorique, it. retorica, lat. rhetorica, gr. retorike; radicalul * Fer- "a vorbi". a) Cea mai veche definitie a fost data de Corax din Siracuza (aprox. 470 î.e.n.): "arta vorbirii care produce convingeri" (Platon, Gorgias, 452 e); cea mai larga îi apartine lui Quintilian (Arta oratorica, 2, 17, 37): "ars bene dicendi" ( arta de a vorbi bine), spre deosebire de gramatica, definita drept: "ars recte dicendi" (arta de a vorbi corect). Adverbul bene din definitia R. Comporta doua sensuri: 1) Virtutes oratoris (virtuozitatea oratorului); 2) mores oratoris (caracterul oratorului). Ultimul sens reia categoriile morale introduse de Cato cel Batrân în definitia oratorului: "vir bonus dicendi peritus" (barbat cu tinuta morala si priceput în arta vorbirii). Au existat încercari de a restrânge definitia R., dupa: 1) domeniul de aplicare - viata publica (civiles questiones): "bene dicere in civilibus questionibus" (a vorbi bine în chestiunile publice) - Fortutianus, Arta retorica 1, 1 (cf. si Cicero, De inventione - Despre inventiune, 1, 5, 6); 2) scopul - convingerea auditorului: "R. este posibilitatea de a descoperi în fiecare caz ceea ce este susceptibil de a crea convingerea" - Aristotel, Retorica, 1, 2, 1 (definitia reluata si de Cicero în De oratore - Despre orator, 1, 31, 138). Cele doua definitii restrictive sunt unite de Isidor din Sevilla: "Rhetorica est bene dicendi scientia in civilibus questionibus ad persuadendum iusta et bona"(Retorica este stiinta de a vorbi în chestiunile publice pentru a convinge despre lucrurile drepte si bune); cf. si Retorica catre Herenius, 1, 2, 2. Aceste definitii, cu mici variatii, se regasesc pâna în zilele noastre. b) Conform teoriilor antice, R. se împarte dupa obiectul ei (materia artis) în trei genuri: 1)genos dikanikon, genus iudicale - elocinta judiciara; 2) genos symbuletikon, genus deliberativum - elocinta deliberativa sau politica; 3) genos epideiktikon sau panegyrikon, elocinta panegirica sau fastuoasa. În Antichitate, primele doua dispar o data cu caderea regimurilor democratice, al treilea ia o mare dezvoltare în timpul imperiului roman, când lauda suveranului (basilikos logos) devine gen aparte. Cuvântarile panegirice (v.) au avut o mare influenta asupra literaturii medievale. R. ca disciplina se compune din cinci parti: 1) heuresis, inventio - heuristica (gasirea temei); 2) taxis, dispositio - ordonarea; 3) lexis, elocutio - expresia; 4) mneme, memoria - memoria (gasirea exemplelor); 5) hypocrisis, actio - dictiunea. Dintre acestea, prima, inventio, are cea mai mare însemnatate si i s-au dedicat tratate speciale (cf. Cicero, De inventione).Scopul ei era de a suscita bunavointa auditorului (captatio benevolentiae - câstigare bunavointei), doritor sa asculte si dispus sa se lase învatat. În Antichitate, R. a dominat întreaga miscare literara. Deoarece obiectul ei era discursul rostit, R. apare ca o stiinta practica. Exista însa si o R. teoretica, a carei obiect este opera artistica în general (cf. Quintiliam, 2, 17, 3-4). Teoreticienii antici au subliniat adesea raportul între R. si poetica (v.) (cf. Cicero, De oratore, 1, 15, 70; Quintilian, 2, 18, 3-4). În consecinta, R. teoretica era critica literara (v.) a anticilor, denumita de greci kritike tehne, de romani inspectio. Inspectio are doua parti componente: 1) cognito - cunoasterea operei; 2) aestimatio - judecata de valoare. Criteriul pentru aestimatio era virtus artis (valoarea artistica) a operei. Categoriile criticii literare erau: laus - elogierea si vituperatio - criticarea. Întrucât aestimatio avea ca scop crearea de convingeri în ce priveste valoarea operei, ea tinea de genus demonstrativum. R. utilizeaza tropi (v.) si figuri (v. Figuri de stil); tropul R. este definit drept deplasarea întelesului unui cuvânt de la sensul lui propriu (Quintilian, 9, 1, 4), de pilda: metafora (v.), sinecdoca (v.), metonimia (v.) etc.; figura R., uneori confundata cu tropul, este o deviere de la vorbirea comuna, fara modificarea sensului cuvintelor (Quintilian, 9, 1, 11), de pilda: repetitia (v.), anadiploza (v.), silepsa (v.) etc.R. epideiktica sau de aparat denumeste discursul model. Orice discurs trebuie sa aiba argumente care sa se adreseze atât ratiunii cât si sentimentelor ascultatorilor; exista însa argumente aplicabile în cele mai diferite cazuri, teme abstracte ce pot fi dezvoltate ad libitum, numite koinoi topoi, loci communes (locuri comune, v. Cliseu). Teoria acestor argumente se numeste topica. Dupa disparitia ratiunii de a fi a R., topos este cliseul general valabil din punct de vedere literar. R. cuprindea, pe lânga analiza discursurilor si a operelor literare, clasificarea acestora si discutarea elementelor lor componente. În acest sens ea a constituit teoria prozei (v.) si, de multe ori, teoria literara (v.) a anticilor. Influenta ei s-a exercitat de-a lungul secolelor asupra celorlalte arte, de exemplu asupra muzicii: exista o heuristica muzicala (cf. Inventiunile lui J. S. Bach), o topica muzicala etc. c) R. apare ca disciplina în sec. V î.e.n., la Siracuza, dupa caderea tiraniei si instaurarea democratiei. Creatorii ei sunt Corax si Tisias. De la început au existat discutii asupra caracterului R., daca ea este empeiria, tribe (experienta), tehne, ars (arta), episteme, scientia (stiinta). Sofistul Gorgias introduce R. la Atena în timpul razboiului peloponeziac (aprox. anul 427 î.e.n.). Polos si Likymnios, elevi ai sai, redacteaza primele carti de R. Sofistii, adepti ai agnosticismului si ai relativismului, pun în centrul învataturii lor R. Conform teoriei lor, nu exista adevaruri imuabile, ci totul depinde exclusiv de modul de argumentare. În cadrul miscarii sofiste apare conceptul de kairos, care consta în adaptarea discursului la psihologia si mentalitatea auditoriului. Împotriva teoriilor sofiste se ridica Platon, care încearca sa întemeieze o R. fundamentata pe adevar si pe valorile morale (vezi dialogul Gorgias si, mai ales, Phedru). Aristotel reia discutia, aratând ca R. este o tehne pe care o defineste drept: "cautarea speculativa a mijloacelor de a produce un lucru, mijloace a caror origine se afla în agentul creator, nu în agentul creat" (Etica nicomahica). Obiectul R. este convingerea. Conform teoriei lui Aristotel, utilitatea R. raspunde urmatoarelor necesitati: 1) adevarul are o forta persuasiva mai mare decât falsul, dar nu convinge decât daca este abil sustinut; 2) R. este un bun instrument de popularizare a stiintei; 3) R. conduce la capacitatea de a prevedea si de a respinge argumentele adversarului; 4) incapacitatea de a se apara prin arta vorbirii este dezonoranta. Aristotel sustine ca R. este analoaga dialecticii: în R. argumentatia se bazeaza pe exemplu (echivalentul inductiei din dialectica) si pe entymem (silogismul retoric a carui caracteristica este premisa verosimila). Tot Aristotel este cel care introduce în R. studiul afectelor. În epoca elenistica (v.Elenism) R. este obiectul unui interes foarte larg. Antistene din Atena deosebeste trei stiluri retorice (characteres ton logon, genera dicendi): 1) ischnon, subtile = simplu; 2) meson, medium = mijlociu; 3) hadron, grande atque robustum = sublim. Stoicii considera R. o stiinta. În aceasta epoca înfloresc aticismul (v.) si asianismul (v.). Între cele doua extreme, romanii adopta, mai ales prin Cicero, o pozitie de mijloc, sub influenta scolii din Rhodos. La Roma, R. se alcatuieste prima istorie a oratoriei grecesti si romane (dialogul Brutus). În epoca principatului, Quintilian redacteaza un manual complet de R. Dupa disparitia republicii, la Roma, ca si în Grecia, de dupa caderea regimurilor democratice, elocinta îsi pierde semnificatia, fiind incompatibila cu formele de guvernare autoritara. Fenomenul este analizat de Tacit în Dialogus de oratoribus (Dialogul despre oratori) si de Pseudo-Longin în Tratatul despre sublim. În aceste epoci se continua totusi teoria procesuala, prin exercitii folosind cazuri juridice fictive. Dupa caderea imperiului roman, R. judiciara nu mai are sens decât în tarile care au pastrat dreptul roman si aici numai odata cu reînflorirea studiilor juridice, de pilda, în Italia la sfârsitul secolului XI. În secolul XI apare un nou sistem al R. numit ars dictaminis sau ars dictandi (arta de a dicta), rezultat din necesitatile practicii administrative - modele de scrisori, diplome. Modelele epistolare se numeau formulae. În Evul Mediu, R. este a doua din cele sapte arte liberale. La Bizant supravietuieste teoria R. greaca; discrepanta crescânda dintre limba vie si cea literara are drept rezultat restrângerea interesului pentru R. la lumea scolara si transformarea ei într-o arta aulica. Modelele imitate la Bizant: Isocrate, Aelius Aristides etc. În Occident, R. continua sa fie pâna în în sec. XVII o stiinta indispensabila. Academia franceza (1635) îsi propunea sa redacteze, pe lânga un dictionar si o gramatica, o R. Apoi, treptat, R. este abandonata, romanticii considerând-o drept o disciplina sterila (V. Hugo, de pilda), care conduce la construirea unui discurs inutil si pompos, iar regulile impuse de ea drept stavila în calea originaliatii. Reactii fata de aceasta teorie gasim la Baudelaire, care, în Curiosités esthétiques (Curiozitati estetice), sustine ca legile R. ajuta la manifestarea originalitatii: "Et jamais les prosodies et les rhétoriques n'ont empęché l'originalité de se produire distinctement. Le contraire, ŕ savoir qu'elles ont aidé l'éclosion de l'originalité, serait infinement plus vrai". (si niciodata prozodiile si retoricile nu au împiedicat originalitatea sa se produca în mod distinct. Contrariul, ca ele au ajutat originalitatii sa se manifeste, ar fi infinit mai adevarat), si, în secolul nostru, la Paul Valéry, care socoteste ornamentele, artificiile si rafinamentele R. drept, efecte ale unor proprietati profunde si ale "sensibilitatii formale". În Ţarile Române au fost publicate manuale de R. în sec. XVIII si XIX: Ioan Molnar Piuariu, Retorica, învatatura pentru tâlcuirea frumoasei cuvântari, Buda, 1978; Simion Marcovici, Curs de retorica, Bucuresti, 1834; D. Gusti, Retorica pentru tinerime, Iasi, 1852. Epoca moderna cunoaste încercari de resurectie a R. (v. Neoretorica), specializata ca disciplina filozofica sau lingvistica.





Document Info


Accesari: 6108
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )