PARADOX

PARADOX

= Termenul provine, prin fr. paradoxe, din gr. paradoxon "contrar asteptarii, extraordinar"; denumeste, īn general, o propozitie care contrazice punctele de vedere īndeobste recunoscute s 10210q169k au chiar bunul simt (cel putin īn aparenta). Adeseori īnsa gāndirea si formularea paradoxale sunt folosite pentru avansarea unei idei noi, īndraznete, cu scopul de a o face mai pregnanta, ca īn ves­titul Paradoxe sur le comédien (Paradox despre actor) al lui Diderot, potrivit caruia actorul, chemat sa stārneasca sentimente puternice īn sufletul spectatorilor, e nevoit sa si le cenzureze pe cele proprii, pentru a se putea concentra asupra artei sale. Introdus īn circulatie de sofistii greci, mai ales pentru a dovedi imposibilitatea unor demon­stratii sau pentru a conduce la demonstrarea unor propozitii aparent absurde, P. a īnceput sa fie cultivat pentru valentele lui literare de romani. Īn epoca moderna, un important teoretician a P. este Soren Kierkegard, dupa care P. este o conjunctie a contrariilor si īn special a eternului cu temporalul. Influentānd gāndirea existentialista mo­derna, acest concept kierkegardian a jucat un rol important īn promo­varea absurdului (v.) modern. Īn literatura, P. e folosit mai ales pentru a imprima expunerii supletea, originalitatea, pregnanta. "Eu prefer sa fiu un om al paradoxului, decāt un om al prejudecatilor", spunea J.J. Rousseau. Maestri ai mānuirii P. au fost: La Rochefoucauld, La Bruyčre, P.J. Proudhon, H. Heine, Th. Carlyle, Schopenhauer, A. France, M. Nordau, Oscar Wilde, M. Gorki, B. Shaw. La P. se recurge uneori pentru discreditarea unor adevaruri de autoritate ca, de pilda, īn acest aforism al lui Shaw: "Sa nu te comporti cu altul cum ai vrea sa se comporte el cu tine; puteti avea gusturi diferite"; altadata, pentru a da vigoare unor adevaruri atāt de cunoscute, īncāt devin uitate, ca de pilda: "Cine foloseste forta, īsi dovedeste slabi­ciunea" (R. Tagore); "Este oare ceva mai plin de īnteles ca neīnte­lesul?" (Blaga). Īn proza romāneasca, mari amatori de P. au fost I. Creanga (Mos Ion Roata si Unirea) si Caragiale (Paradoxal). Īn dezbaterile critice au folosit īn mod frecvent P. N. Iorga, Paul Zarifopol, Camil Petrescu, G. Calinescu. Īn operele dramatice si epice e utilizat adeseori pentru caracterizarea personajelor sau pentru evi­dentierea atitudinii ironice a autorului.