PERSONIFICARE
= Termen derivat din a personifica (cf.
fr. personnification, de la personne "persoana", dupa
modelul gr. prosopopoiia - v. Prozopopee). Figura de stil de
esenta metaforica (v. Metafora) si care trebuie
p 17317l1117r usa în legatura cu vechile conceptii animiste (v. Animism),
care consta în a atribui unui obiect inanimat, sau unei abstractiuni,
calitatile, figura, sentimentele, limbajul, modul de a se comporta al
unei persoane. Nascuta în imaginatia omului primitiv, P.
este proprie mai întâi creatiei folclorice, în care natura împrumuta
însusiri umane ("Primavara, mama noastra, / Sufla
bruma de pe coasta"). De asemenea, personajele (v.) cu caracter
parabolic, întruchipari ale unor idei morale abstracte (bunatatea,
rautatea, curajul, spaima etc.) reprezinta P. P.,
trecând uneori în alegorie (v.), apare frecvent în fabule (v.),
în legende (v.), în moralitati (v.). Un exemplu celebru
este pilda membrelor razvratite împotriva stomacului, atribuita
lui Menaennius Agrippa (Titus Livius). P. este o figura de stil
specifica poeziei în genere: "Codrule cu râuri line, Vreme trece, vreme
vine, / Tu, din tânar precum esti / Tot mereu întineresti. - Ce
mi-i vremea, când de veacuri / Stele-mi scânteie pe lacuri, / Ca de-i vremea
rea sau buna, / Vântu-mi bate, frunza-mi suna; / si de-i vremea
buna, rea, / Mie-mi curge Dunarea". (Eminescu, Revedere)
sau: "Cine vine mândru si calare / si nici cal macar nu
are?" (T. Arghezi, Alfabetul. Litera M). Concertul în lunca
de V. Alecsandri, Calin (file din poveste) de M. Eminescu, Nunta
în codru de G. Cosbuc sau Rapsodii de toamna de G.
Topârceanu, unde un întreg univers e transpus umoristic la scara omului
contemporan, cu viziunea, mentalitatea si limbajul acestuia, sunt poeme
construite pe o înlantuire de P.