ALTE DOCUMENTE
|
||||||||||
REZOVARI SUBIECTUL 3 BACALAUREAT
III.17 (Tema iubirii intr-un text narativ: Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu)
III. 57 (tema si viziune dspre lume intr-un roman postbelic: Morometii de Marin Preda)
Originalitatea romanului Morometii sta fara indoiala in noua viziune asupra lumii rurale. Cele doua volume contin povestea unei familii de tarani din Campia Dunarii, mai precis, din satul teleormanean Silistea-Gumesti, care cunoaste, de-a lungul unui sfert de secol, o adanca si simbolica destramare.
In volumul I, satul e infatisat cu cativa ani inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, in vara anului 1937, intr-o perioada de relativa sau iluzorie stabilitate sociala, perioada in care timpul era foarte rabdator cu oamenii.
Spre deosebire de inaintasi, care au vazut satul din Campia Dunarii zbuciumat, angajat in actiuni disperate, Marin Preda descrie, in primul volum din Morometii un sat in care nu se petrec drame zguduitoare, formidabile rasturnari si unde nu clocoteste razvratirea. Traiul populatiei din Silistea-Gumesti nu e usor deloc, decat pentru cateva familii instarite, familiile unora ca alde Aristide, Cotelici, Balosu sau Iocan, dar nici peste masura de amarat nu este. Ii apasa pe multi impozitele, "fonciirea" si alte neajunsuri, dar ele pot fi inca suportate de oameni, care se aduna cu placere duminica, la taifas, in poiana lui Iocan unde citesc ziare, povestesc anecdote, glumesc, angajandu-se in adevarate dueluri ale inteligentei.
Silistea-Gumesti este o comuna mare, cu doua biserici, o scoala cu patru sute cincizeci de elevi inscrisi si vreo sapte invatatori. Hotarul comunei cuprinde, loturi mai vaste sau mai restranse ale taranilor si mosia Maricica, vegheata cu strasnicie de un paznic. In afara de bogatasii satului, care au case mari, taranii ceilalti vietuiesc in case cu doua sau trei camere si chiar in bordeie.
Gospodaria Morometilor pare solida si grija conducatorului ei este s-o mentina intacta. E pentru intaia oara cand in literatura romana taranul nu este stapanit de ideea de a avea pamant, ca sansa a fericirii sale, ci de a si-l pastra.
Ilie Moromete este dotat, pe langa o filozofie asupra vietii si cu o vointa de a rezista la tot ce contravine gustului sau de trai linistit, confortabil, intr-o gospodarie mijlocie. Astfel, daca Moromete nu face mari speculatii, el cauta sa profite de institutiile capitaliste - nu se sfieste sa ia bani cu imprumut de la banca spre a-si cumpara oi si cai, isi pune la munca familia, el rezervandu-si rolul de stapan, pierde timpul in lungi conversatii cu prietenii, discuta politica - are pareri indraznete despre regalitate si nu se sinchiseste de legionari. Singura sa grija e de a-si achita impozitele si datoriile contractate, taraganand, amanand cat mai mult scadentele, fara sa instraineze ceva din avere. Cand isi da seama ca unul dintre fiii lui din prima casatorie, Achim, trimis cu oile la Bucuresti ca sa aduca bani, nu se va mai intoarce, Moromete se gandeste sa vanda caii, dati in grija altor doi fii, Paraschiv si Nila. Acestia se opun; Paraschiv, banuind ca surorile lui tin comori ascunse intr-o lada, o sparge. Scena finala in care, dupa ce, pentru a-si imbuna feciorii, Moromete se razbuna pe nevasta, scos din rabdari, ii loveste pe Paraschiv si pe Nila cu parul, explicand toata tactica sa, atitudinea fata de realitatile crispante din jur: "Atata timp cat traiesc eu, ori faceti cum zic eu, ori daca nu, sa plecati. Am muncit si am trudit si am luat pamant ca sa traiti voi bine! De ani de zile ma zbat sa nu vand din el, sa platesc fonciirea fara sa vand, ca sa va ramaie voua intreg, orbilor si salbaticilor la minte! Si [.] acum sariti la mine. ca v-am furat munca voastra! Bolnavule dupa avere!. O sa-ti manance capul averea, sa tii minte de la mine!
Moromete nu e, deci, setos de pamant, averea nu reprezinta pentru el un scop, ci numai un mijloc de a trai in oarecare tihna, cu iluzia, daca nu cu certitudinea independentei. Cand insa Paraschiv si Nila nu inteleg lupta tatalui cu instrumentele puterii statului (jandarmul, perceptorul) fug si ei la Bucuresti cu caii. Moromete e nevoit sa vanda mai mult de jumatate din pamant, cumpara alti cai, plateste impozitul funciar, rata la banca si taxa scolara pentru fiul mai mic, Niculae, si incepe o viata noua. Cu toate acestea, lucrurile nu mai merg ca altadata cand timpul se scurgea fara conflicte mari in Campia Dunarii: "In urmatorii ani gospodaria taraneasca continua sa se ruineze. Moromete intra intr-o lunga stare depresiva din care n-avea sa fie scos decat de marile zguduiri care se apropiau. Peste trei ani izbucnea cel de-al doilea razboi mondial. Timpul nu mai avea rabdare."
Omul vremii sale, lipsit de ipoteza unei alte lumi, Moromete e un sceptic, neincrezator in posibilitatea schimbarilor ordinii prin violenta, de altfel ca si taranul sarac Tugurlan, care, dupa ce dovedeste ca in bratele lui a mai ramas destula vigoare spre a raspunde fortei cu forta se preda, aproape de bunavoie, la inchisoare.
Asta nu inseamna ca satul lui Marin Preda e lipsit de conflicte. Episodul lui Birica si al Polinei e unul dintre cele mai semnificative. Polina e adusa acasa la Birica de catre acesta, fara stirea parintilor. Cearta fetei cu tatal ia proportii. Polina il sileste pe Birica sa secere graul de pe pamantul ei de zestre. Birica se bate cu socrul, socrul il da in judecata, apoi tinerii isi pornesc singuri o casa din lut, iar casei lui Balosu ii dau foc.
In alt episod, Botoghina, tuberculos, se cearta cu femeia sa, daca trebuie sau nu sa vanda pamant pentru a intra in spital, ajung la intelegerea de a vinde pentru a avea bani de sanatoriu. Dialogul dintre cei doi e in stilul obiectiv al autorului, de un efect comic savuros:
"- Vreai sa ma duci la cimitir? intreba omul plin de manie. Cu ce ma duci, fa, la cimitir? Nu tot trebuie sa vinzi?
- Vorbesti parca ai fi proasta in targ, raspunde Anghelina [.] Parca am fost din alea care sa-ti puie sula in coasta ca sa-i cumperi marchizet si pantofi de lac [.]. N-am sa uit pana-oi muri iarna de-acu trei ani, cand ai pus porcu in caruta si te-ai dus de l-ai dat!. Ai lui Moromete nu platesc cu anii si traiesc si nici pamant n-au vandut.
- Fa, tu nu vreai sa taci din gura?. Cand ti-oi da una acuma, iti mut falcile in partea ailalta."
Daca volumul I se incheie cu Ilie Moromete care ia cunostinta cu timpul care nu mai avea rabdare, in urma unei experiente care ii modifica psihologia si il face sa alunece in mutenie, in volumul II, eroul, prin istetimea lui, reuseste sa-si refaca starea economica. Rascumpara pamantul vandut, care, insa, in noile conditii, devine o povara. Incercarea de reconciliere cu cei trei fii plecati din sat esueaza. Acestia, capatuiti si insurati in Bucuresti nu vor sa mai auda de sat si Moromete se intoarce acasa aproape fara un cuvant din partea lor. Drumurile lor se vor desparti. Paraschiv, ajuns sudor la tramvaie, va sfarsi lovit de o boala de piept, Nila va muri pe front, Achim singur se va descurca in comert. Catrina il paraseste si ea pe Moromete (ii reproseaza ca n-a avut grija de Niculae si de cele doua fete, Tita si Ilinca).
Cu toate ca Moromete revine in prim-plan la inceputul cartii, atentia cade acum asupra lui Niculae. Acesta, ajuns activist, este trimis de la raion sa supravegheze in satul natal secerisul si predarea cotelor catre stat. Descrierea peripetiilor acestei actiuni prilejuieste autorului nu numai o pagina vie de istorie, dar si o capodopera de observatie a psihologiei taranesti intr-un moment de mare incordare, de ezitare intre subordonare si revolta, intre aparenta pasivitate calma si brusca izbucnire a nelinistii, ca in asteptarea unei catastrofe (incurcatura este datorata unei directive a bazei de receptie care pretinde ca graul primit de tarani la insamantare cu neghina sa n-aiba la predare corpuri straine, ceea ce reclama trecerea lui prin trioare si, ca atare, cresterea cantitatii cotelor). In cele din urma, baza de receptie incuviinteaza predarea cotelor cu corpuri straine si lucrurile se linistesc.
Niculae Moromete, banuit de a fi uzat de mijloace silnice de convingere, este demis din functia de activist regional si, abia salvat de la excludere de un prieten, trimis la munca de jos. Dupa alte intamplari pe care romancierul nu le mai insira, Niculae ajunge horticultor (se casatoreste cu Marioara, fiica lui Adam Fantana, care era asistenta medicala). Fiul lui Moromete e un om al vremii sale, capabil de a face fata tuturor obstacolelor, dupa cum Ilie Moromete, fusese la vremea lui, impins acum de imprejurari fara sens pentru el, om vechi, la periferia istoriei.
Satul traditional se deruralizeaza, mica proprietate taraneasca dispare de pe scena istoriei, timpul isi consuma fiintele pe care le contine, ca in mitul lui Cronos. Marin Preda a intuit relatia dintre arta si istorie si a pledat, prin Morometii, pentru o arta implicata, deoarece literatura nu poate exista in afara dramelor istorice. Prin personajul principal, Ilie Moromete, Preda a oferit un model de umanitate, aceea care isi asuma libertatea morala in lupta cu fatalitatea istoriei.
III. 58 (relatia incipit-final in "Morometii")
Prin romanul Morometii, Marin Preda s-a inscris in traditia literara a vremii sale (alaturi de Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Zaharia Stancu), insa a propus in acelasi timp si o noua viziune asupra lumii satului si asupra taranului. Ca scriitor preocupat de umanitate, el a cerut literaturii sa surprinda soarta "fiecarui om in parte, in marele curs al istoriei" plecand de la structuri reale. Marin Preda a intuit relatia dintre arta si istorie si a pledat pentru o arta implicata in problematica istorica, sociala si politica a vremii. Aceasta implicare a asigurat totodata autenticitatea operei.
Aparitia Morometilor (volumul I, 1955) a atras atentia asupra dimensiunilor talentului sau si a noutatii pe care o reprezinta formula sa epica. Cel de-al doilea volum (1967) prezinta aceeasi tipologie, insa dintr-un unghi diferit si totodata cu alta metoda epica. Insa cele doua parti formeaza o unitate, se sustin si se lumineaza reciproc.
Romanul contine, in aproape o mie de pagini, povestea unei familii de tarani din Campia Dunarii, care cunoaste, de-a lungul unui sfert de secol, o adanca si simbolica destramare.
Primul volum este concentrat in jurul lui Ilie Moromete, personajul principal, si al familiei sale. Personajele sunt construite intr-o asa maniera incat au timp sa gandeasca si sa se exprime, gesturile lor sunt libere, iar existenta nu-i terorizeaza. De pe "stanoaga" podistei sale, Ilie Moromete priveste cu un ochi netulburat oamenii care trec pe drum; in adunarea din poiana lui Iocan, el citeste si judeca evenimentele politice contemporane. Spatiul este intins, viata nu e tulburata si isi pastreaza acelasi ritm vechi si calm.
Al doilea volum isi schimba ritmul epic. In plan social, este surprins procesul colectivizarii, existenta este mai concentrata, oamenii apar invadati de intamplari si "evenimente pline de viclenie", angrenati in mersul istoriei. Satul asezat pe tipare arhaice cunoaste un proces de destramare. Sub puterea istoriei, personajele apar micsorate, nu mai au spontaneitatea din primul roman. Moromete se retrage de pe "podisca" in locuri mai obscure, sfera sa de observatie se micsoreaza. In cadrul epicului, autoritatea si importanta sa scad. Din romanul unui destin, Morometii devine romanul unei colectivitati (satul) si-al unei civilizatii sanctionate de istorie.
Tipologia este, ca la Slavici si Rebreanu, taraneasca, insa toate aceste particularitati structurale ii confera romanului, in ansamblu, originalitate si profunzime. Marin Preda face din taranii sai indivizi cu o viata psihologica normala, apti prin aceasta a deveni eroi de proza moderna.
Relatiile dintre personaje sunt complexe, in familia numeroasa a Morometilor (tatal- Ilie Moromete, mama-Catrina, fiii lui Moromete-Paraschiv, Achim, Nila, copiii lui si ai Catrinei-Tita, Ilinca si Niculae) mocnind nemultumirile. Un prim conflict este cel dintre Moromete si cei trei fii ai sai, izbucnit din dorinta baietilor de "a face bani" si, indemnati de Guica, sora lui Moromete, din cauza fugii lor cu oile si caii familiei. Fara sa stie, cei trei actioneaza in spiritul vremii, in concordanta cu noile relatii de productie. Insa pentru Moromete pamantul inseamna conditia etica a individului, ii asigura independenta in mijlocul lumii si al formelor ei inselatoare. Iar conflictul este cu atat mai adanc din cauza celor doua mentalitati, cele doua moduri de a intelege existenta care se infrunta ireconciliabil.
Un alt conflict izbucneste intre Moromete si Catrina, cand Moromete vinde un pogon din cele opt apartinand sotiei sale, cu promisiunea ca va trece casa pe numele ei, promisiune pe care nu o mai respecta. Neintelegerile dintre cei doi se vor adanci mai ales pe parcursul volumul doi al romanului: Catrina il paraseste la batranete, mutandu-se "in vale", la Alboaica, fata ei din prima casatorie, refuzand sa-i mai vorbeasca.
Al treilea conflict, mai ascuns, surd, se desfasoara intre Moromete si sora sa, Maria, poreclita Guica, pentru ca aceasta se simtea nedreptatita de Moromete de cand el s-a recasatorit, in loc sa o lase pe ea sa aiba grija de gospodarie si, mai mult, i-a cumparat un loc si i-a construit un bordei departe de curtea lui.
Incipitul, care se defineste ca prima unitate a textului, are drept functii epice anuntarea temei si captarea atentiei cititorului, prin trecerea sa din spatiul real in spatiul fictional al cartii. Tema centrala in Morometii este libertatea morala in lupta cu fatalitatile istoriei. Textul primului volum incepe in mod progresiv, deschizandu-se cu o descriere programatica: "In campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare; viata se scurgea aici fara conflicte mari". Ceea ce urmeaza in roman contrazice aceasta imagine. Timpul devine chiar un "personaj", un laitmotiv, este viclean, iar rabdarea nu-i decat o forma de acumulare pentru o noua criza.
Finalul, ce desemneaza ultima unitate a textului, este exprimat cand drama Morometilor este narata si, prin ea, imaginea vietii linistite este spulberata, prozatorul revenind asupra notatiei despre timp de la inceput: "Trei ani mai tarziu, izbucnea al Doilea Razboi Mondial. Timpul nu mai avea rabdare."
Marin Preda revine in cel de-al doilea volum la simbolurile pe care le-a parasit in cartea anterioara, proza lui traieste sub puterea unei obsesii a intoarcerii la un punct originar. Tema centrala a acestui volum este drama lumii taranesti dupa stalinizare, actiunea avand loc in 1949. Insa relatia incipit-final, in a doua carte, nu mai este atat de bine trasata, nu mai are circularitate, nici simetrie, ideea centrala fiind disparitia unei civilizatii stravechi.
Stilul este eseistic, iar personajele au o ipostaza mediocra social: "In bine sau in rau se schimbase Moromete?" intreaba retoric naratorul in incipitul celui de-al doilea volum, punand de fapt in discutie schimbarile intregului univers rural. Calitatile meditative si ironice ale lui Moromete stau sub semnul unui hotarat tragism, rolul si autoritatea sa atat in cadrul familiei, cat si in sat, au fost de mult subminate si intrate in umbra. Ultimele capitole ale cartii relateaza agonia lenta, lipsita de maretie, a lui Moromete. Batran de aproape 80 de ani, tot mai departe de ceea ce se intampla, ratacind pe camp in nestire, adus de un nepot acasa cu roaba pentru ca nu se mai putea tine pe picioare, in cele din urma cade definitiv la pat, avand totusi puterea sa-i spuna doctorului, intr-o zi: "Domnule, eu totdeauna am dus o viata independenta". Revenit in sat pentru a participa la inmormantarea tatalui sau, Niculaie afla de tristetea acestuia, care inchisese ochii fara sa aiba niciun fecior alaturi (Nila murise in razboi, Paraschiv pierise ucis de o boala de piept). Niculaie este mahnit si nu-si afla linistea pana cand imaginea tatalui nu-i apare in vis, "in lumina vesnicei zile de vara care scalda batatura si salcamii de acasa". Finalul acesta, amestec de optimism vag si de tragism, lasa intacta impresia amara asupra fatalitatii destinului uman supus "terorii istoriei" (Mircea Eliade)
III. 59 & 60 (particularitatile de constructie a unui personaj dintr-un roman postbelic: Ilie Moromete din Morometii de Marin Preda)
In studiul "Arca lui Noe" eseu despre romanul romanesc, Nicolae Manolescu clasifica romanele in doric, ionic, corintic.
Romanul doric este romanul de tip traditional si obiectiv in care naratorul omniprezent si omniscient nareaza la persoana a III-a. Obiectivitatea naratorului creeaza iluzia vietii, actiunea este lineara, iar personajul are valoare de tip literar, fiind un caracter. Compozitia este circulara si in cadrul discursului narativ un rol important il au scenele simbolice si anticipative. Perspectiva narativa este auctoriala.
Actiunea principala are in centru familia Morometilor alcatuita din: Ilie - tatal, Catrina - cea de-a doua sotie, Nila, Achim, Paraschiv, copiii lui Moromete din prima casatorie, Tita, Ilinca si Niculae - copiii facuti cu Catrina,Guica (Maria) - sora lui Moromete.
Caracterizarea directa realizata de narator este succinta. Eroul a facut razboiul in contingentul '911 si "avea aceea varsta intre tinerete si batranete cand numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva". Unele personaje isi spun parerea despre Moromete. Astfel Catrina il cearta ca nu merge la biserica si ca nu se gandeste la viata de apoi. Baietii cei mai ii reproseaza dezinteresul pentru bani.
Autocaracterizarea evidentiaza libertatea interioara in ciuda constrangerilor istoriei "domnule, eu intotdeauna am dus o viata independenta" (vol. II).
Caracterizarea indirecta se desprinde din faptele, gesturile, vorbele si gandurile personajului si din relatiile cu celelalte personaje. Naratorul obiectiv consemneaza comportamentul, vorbirea, gestica si mimica personajului dar si gandurile, zbuciumul interior.
Spirit superior, ironic si interogativ, Moromete traieste pe rand drama paternitatii ranite, a inadaptarii, o drama de natura existentiala si drama contemplativitatii.
La Preda, drama paternitatii e izvorata din infruntarea dintre vechi si nou, dintre tata si fii. Astfel Achim, Nila si Paraschiv il au ca model pe vecinul Balosu pentru ca stie sa faca bani. Si Niculae se razvrateste pentru ca tatal sau nu-i da bani sa mearga la scoala.
Moromete se face vinovat pentru ca intr-o epoca extrem de agitata, el se incapataneaza sa ignore timpul istoric si sa-si apere cu inversunare mica proprietate. Spre deosebire de fiii sai si de majoritatea consatenilor, traieste viata calitativ, la nivelul spiritului. Vinovati sunt si fiii cei mari, pentru ca nesocotesc modelul tatalui, valorile morale si se lasa dusi de patima si instincte. Vinovat este si "timpul nerabdator" pentru ca navaleste cu violenta in viata oamenilor.
Moromete nu se poate adapta nici situatiei din familie si nici schimbarilor social-politice. Inadaptarea il provoaca sa se intrebe cand si unde a gresit. El se izoleaza si intra intr-o stare de mutenie.
Eroul cunoaste lucrurile spiritului, iar problemele materiale le rezolva fie cu umor si ironie (plata fonciirii), fie cu moralitate (vinde porumbul mai ieftin pentru ca ii este mila de cumparatori).
Moromete poseda darul "de a vedea fata nevazuta a lucrurilor" (Eugen Simion). La aceasta se mai adauga placerea contemplatiei: priveste apusurile si rasariturile, intinderile de pamant si se leagana in iluzia ca nimic nu se va schimba.
O alta insusire a eroului este inclinatia spre anecdota. Gustul pentru anecdota este evident in discutiile cu vecinul Balosu sau in poiana lui Iocan. Intalnirile din Poiana lui Iocan desavarsesc portretul eroului. Din discutiile in care comenteaza politica reies anumite trasaturi, adevarate voluptati ale unui intelectual: placere de a vorbi, inteligenta, spiritul critic, arta disimularii, exploateaza naivitatea si prostia celorlalti.
Drama lui Moromete este reprezentata si in plan simbolic, prin taierea salcamului. Astfel salcamul este "dublul vegetal" al lui Moromete (Eugen Simion), dar si simbol al paternitatii autoritare, simbol solar, arhetip al puterii, axa a lumii ce leaga pamantul de cer. Scena taierii salcamului are valoarea unui amar simbolic. Moromete taie salcamul si-l vinde lui Balosu pentru a face rost de bani. Momentul taierii este acela de dinaintea rasaritului, vreme a umbrelor si a faradelegilor. Nila, cel mai bland si mai supus dintre fii lui Moromete, este ales pentru a-si ajuta tatal. Tanarul este uimit, nu intelege hotararea parintelui si incerca sa-l opreasca spunandu-i ca salcamul este al matusii Maria. Scena este realizata stilistic prin jocul imaginilor auditive si prin functiile personificarii. Momentul este insotit de tot felul de zgomote: izbituri in trunchi, bocetul unei femei in cimitir, glasurile cocosilor ca o "alarma nesfarsita". Prin personificare copacul pare un om. O vreme sta drept si linistit, apoi se impotriveste ca si cum nu ar vrea sa paraseasca cerul, "in cele din urma se prabuseste" cu un zgomot asurzitor. Dramatismul intamplarii este atenuat de ironie. Cand Nila il intreaba pe tatal sau de ce trebuie sa taie salcamul, acesta ii raspunde "ca sa se mire prostii".
In volumul al doilea, Moromete intra intr-un con de umbra. Parasit de copii si sotie, Moromete intra "intr-o stare de mutenie". Vechii prieteni au murit sau l-au parasit. Un moment de intens lirism il constituie evocarea povestii de dragoste dintre Moromete si prima sa sotie, Radita.
Cand Niculae se intoarce in sat ca activist de partid, tatal incearca sa-i recastige bunavointa, simtindu-se vinovat ca nu l-a sustinut cu bani pentru scoala. Dar fiul il respinge si de nenumarate ori cei doi se infrunta din cauza ideilor diferite in care cred si pe care le sustin. Fiul este "apostolul ideilor socialiste", iar tatal a crezut toata viata in ideile liberale.
Degradarea lui Moromete este iremediabila si socanta. Decrepit, ajunge sa fie purtat cu roaba prin sat, intr-o lume pe care nu o mai intelege si recunoaste. Moare singur, trist, neintelegand ce s-a intamplat cu ceilalti si cu mersul istoriei.
Critica literara a impus termenul de "morometianism" pentru a defini o dispozitie e spirit, un tip uman si o atitudine de viata. Morometianismul presupune o atitudine fata de pamant, mirajul politicii, spiritul ironic si demnitate. Nicolae Manolescu il numeste "cel din urma taran". Moromete se deosebeste de alti tarani din literatura romana prin "inteligenta, ironie si spirit de contemplatie".
III. 61 (un personaj feminin dintr-un roman postbelic: Morometii de Marin Preda)
III. 62, 63. (eseu despre relatiile dintre doua personaje dintr-un roman de dupa al doilea razboi mondial / dintr-un roman de Marin Preda.)
Cel mai iubit dintre pamanteni
Marin Preda
A aparut in 1980 si poate fi incadrat in seria romanelor totale: este roman subiectiv, de dragoste, politic, intelectual, roman senzational, de moravuri si roman al experientei.
Acest roman s-a dovedit a fi de la inceput apogeul carierei lui Marin Preda si un reper fundamental al literaturii romane. Comparativ cu romanul "Morometii" are un alt stil, fiind o adevarata incercare a spiritului, o concentrare a fiintei care a facut din prozatorul ei unul modern.
Criticul Eugen Simion il considera "romanul unui destin care asuma o istorie". Romanul porneste de la o idee: transformarea unei experiente intr-o constiinta, folosind aventura, iar epicul imbraca formele meditatiei si este de factura intelectuala.
Tema generala a romanului este legata de mitul fericirii prin iubire, sintetizat in celebra fraza "daca dragoste nu e, nimic nu e" ce exprima deopotriva o credinta, un ideal, un sentiment. Romanul are forma unei confesiuni prin care personajul principal, Victor Petrini, isi reconstituie existenta, parcurgandu-i sincer si lucid momentele si incercand sa-i afle un sens. Autorul realizeaza istoria sentimentului iubirii, care se consuma in toate fazele sale, urcand spre sublim sau coborand pana aproape de abjectie.
Romanul este alcatuit din trei volume, care cuprind zece parti divizate in microstructuri. Personajul principal este eul narativ, aflat intr-un lung proces de analiza si autoanaliza, definindu-se permanent prin raportare la evenimente si la sine insusi. Cronologia nu este respectata, orice incercare de urmarire a firului narativ principal necesitand un proces de reasezare a faptelor.
Victor Petrini este un copil provenit dintr-o familie modesta. Este pasionat de filozofie, apreciat la liceu, absolvent al Facultatii de Filozofie si apoi profesor la scoala normala din orasul transilvanean in care locuieste. Ca tanar asistent la universitate are intentia unei cariere universitare conceputa intr-un eseu despre era ticalosilor. Se imprieteneste cu profesorul de romana Petrica Nicolau si cu sotia acestuia, Matilda, cuplul Nicolau se destrama, iar intre Petrini si Matilda se leaga o iubire puternica. Dupa casatorie, locuiesc intr-un apartament al Matildei, oferit de primul ei sot, un evreu bogat. Cele doua constiinte aspira spre complementaritate.
Treptat, isi face loc nepasarea, indignarea, ura, deziluzia si singuratatea. Nici venirea pe lume a Silviei nu aduce schimbari in viata celor doi soti. In seara botezului fetitei, Victor Petrini este arestat pentru a fi colaborat cu o organizatie nationalista, "Sumanele negre". Dovada este o scrisoare a unui prieten fugit in strainatate, care vorbeste despre "ordonante" asteptate de el, cuvant care pentru autoritati inseamna ordine. I se cere vinovatului sa dovedeasca ca este nevinovat, absurd care il va coplesi. Este condamnat la trei ani de detentie, pedeapsa ispasita in inchisoare la Canal, apoi la minele din Baia Sprie, fiind supus la munca silnica. Dupa eliberare nu poate ocupa nici un post in invatamant si nici la biblioteca, astfel incat pedeapsa i se prelungeste, desi a fost ispasita. Matilda il paraseste si se casatoreste cu un alt demnitar politic. Victor Petrini se angajeaza la Deratizare, apoi functionar la Oraca, unde o va intalni pe Suzy Culala, fosta studenta eliminata sub imperiul acelorasi legi abizive. Ea nu-i spune ca este maritata, este o femeie tandra, docila si candida, opusul Matildei, si intr-o disputa cu sotul ei, Petrini savarseste un alt omor (primul fiind in inchisoare), fiind judecat si inchis pe viata, avocatul apararii fiind prietenul sau Stefan Pop Ciceo. Pe sotul lui Suzy il arunca din cabina unui teleferic, aparandu-se, si, ajuns din nou in inchisoare isi scrie memoriile. Numai creatia il salveaza de la pieire si de la gandurile de sinucidere pe care le-a avut.
Lui Marin Preda absurdul este direct, absurdul legilor care domina si strivesc oamenii si guverneaza viata societatii. Absurdul se naste in momentul confruntarii constiintei cu acest irational, caci nu este altceva decat un raport intre lume si constiinta.
Romanul este subiectiv pentru ca lumea descrisa este din prisma personajului Victor Petrini, care prezinta propriile conceptii si modul in care lumea descrisa se reflecta in constiinta lui.
Caracterizarea lui Victor Petrini
Este personajul principal individual al romanului lui Marin Preda "Cel mai iubit dintre pamanteni", fiind caracterizat direct de catre autor, dar mai ales prin autocaracterizare.
Este caracterizat si in mod indirect prin faptele sale, prin limbaj, prin mediul in care traieste.
Fiind un roman subiectiv nu are actiuni desfasurate cronologic. Naratiunea este la persoana I, romanul fiind o lunga confesiune in care Victor Petrini, aflat in inchisoare, isi rememoreaza viata.
El are treizeci si sase de ani si risca sa fie condamnat pe viata, iar din acest motiv este de o sinceritate absoluta. Asistent universitar la Facultatea de Filozofie, are aceeasi inclinatie spre autoanaliza si speculatie si din acest motiv apare autocaracterizarea.
Fiecare etapa a vietii sale se remarca prin originalitatea gandirii. Inca din copilarie si mai apoi in adolescenta se afla in opozitie cu parintii sai si isi afirma dorinta de eliberare spirituala. Urmeaza o etapa in care combate ideea de divinitate. Acum jigneste religia si parintii si temporar se va indeparta de ei, intrand in lume nematurizat.
Descoperirea erosului este pentru Petrini un esec de care probabil va fi marcat.
Ca elev de liceu se indragosteste de Nineta, dar relatia lor se termina brusc. Acest prim episod il face sa creada ca poate sa decida singur drumul in viata, chiar daca Nineta il paraseste.
In timpul facultatii trece printr-o dragoste tragica, se indragosteste de Caprioara, care va muri in conditii neelucidate si chiar daca ancheta il absolva de vina, el se simte vinovat.
Ajuns profesor, o cunoaste pe Matilda, sotia prietenului sau, si el profesor, Petrica Nicolau. Persoana dominatoare, Matilda isi detesta sotul. Simtindu-se atras de ea, Victor Petrini asista la destramarea cuplului, tradandu-si prietenul si mutandu-se in casa ei eleganta.
Sentimentul care il caracterizeaza fata de Matilda este confuz: "O iubeam pe Matilda? Bineinteles ca nu, mi-era straina, dar altcineva din mine, un alt eu insumi imi soptea tot timpul ca da." Casnicia lor dureaza doi ani, timp in care traieste iluzia unei vieti implinite, dar nu ia in calcul relativitatea fericirii.
Totul se intampla pe fundalul unor evenimente politice pe care el nu le ia in seama, dar devine o victima a acestor intamplari.
Interpretandu-se gresit o scrisoare trimisa de un prieten aflat la Paris, Petrini este arestat pe motivul colaborarii cu "Sumanele negre". Nu poate sa-si dovedeasca nevinovatia, asa incat va fi nevoit sa ispaseasca vina timp de trei ani. In inchisoare descopera degradarea umana si lupta pentru supravietuire. Pentru a ramane in viata, ucide un gardian care incearca sa il extermine. Dupa iesirea din inchisoare trece prin alte experiente traumatizante: munca la deratizare, despartirea de Matilda si de fiica lui, Silvia, moartea mamei si munca de contabil la Oraca.
Se indragosteste de Suzy Culala si crede ca a intalnit marea iubire, dar se insala si de data aceasta pentru ca intr-un conflict cu fostul sot al ei, obligat sa se apere, Victor Petrini il omoara.
Este din nou arestat si judecat, iar in lunga asteptare a verdictului, face din confesiunea sa un subiect de roman.
Caracterizarea Matildei (Cel mai iubit dintre pamanteni)
Matilda este personajul feminin care marcheaza existenta lui Victor Petrini in romanul "Cel mai iubit dintre pamanteni" Numele ei provine din filiera slava si germanica si inseamna lupta.
Tanarul filosof Petrini o intalneste accidental si corespunde cu o varsta a devenirii sale. Ea intruchipeaza de la inceput un ideal feminin. Desi colegul sau, Petrica Nicolau i se plange ca are o casnicie nefericita cu o femeie mandra si orgolioasa, Victor nu ia in seama avertismentul si se indragosteste de ea.
Matilda este o persoana enigmatica, iar din casatoria cu Petrica pot fi retinute detalii ale comportamentului acesteia, fiind autoritara si posesiva, isi striveste sotul cu personalitatea sa si il dispretuieste pentru ca se lasa dominat Nu admite ca sotul ei sa fie dependent de parinti si detesta pasiunea lui pentru carti. Victor asista la disolutia cuplului si afla ca Matilda este propietara unui imobil elegant ramas de la primul ei sot, un evreu fugit din tara, care avea un comportament brutal in contrast cu blandetea lui Petrica Nicolau. Desi era sotia unui bun prieten, Victor Petrini ii trimite scrisori patimase si ii cere sa divorteze, asa incat Matilda ii devine sotie.
Perioada legaturii dintre ei coincide cu epoca rasturnarilor sociale si a presiunilor politice. Petrini numeste acest interval din viata lui "perioada Matilda", deoarece dupa casatorie isi aduce cartile si lucrurile personale in casa Matildei, unde vor trai doi ani si vor avea o fetita, Silvia.
In acest timp, Matilda face parte dintr-o comisie de arhitecti, in timp ce Petrini este numit asistent la catedra de literatura si filozofie. Dupa un timp, el isi da seama ca sotia lui nu-i pretuieste profesia si nu respecta conditia unui intelectual si de aceea nu-i arata opera filozofica la care incepuse sa lucreze. Agresivitatea ei se manifesta in diferite secvente. Isi umileste sotul in public asa cum procedase si cu Petrica, fapt de care isi aminteste furios si indignat.
El ii face reprosuri violente. Matilda dispretuieste cultura. Pentru ea scrierile celor doi sunt "tampenii" si devin obiect al suspiciunii. Aceleasi scrieri vor determina autoritatile sa suspecteze ca ar fi impotriva regimului de la putere, comunist.
Casatoria celor doi dobandeste atributele unui infern, iar destramarea cuplului va fi efectul unei crize de comunicare. Esecul lui Petrini din aceasta experienta ( a treia din viata sa)se datoreaza unor forte necontrolabile in puterea carora personajul cade si nu are putinta de a se opune.
Intors din inchisoare, Petrini se desparte de Matilda deoarece ea se va casatori cu Mircea, un demnitar.
Nicolae Manolescu afirma ca aparitia Matildei da romanului o dimensiune enigmatica. Personajul este de o frumusete vanitoasa, "un animal de rasa, construit din contradictii: mandra si nepasatoare, tenace si fragila, brutal de sincera si ipocrita".
|
