TENDINTE IN EVOLUTIA LIMBII ROMANE LITERARE IN EPOCA PASOPTISTA
Principalii reprezentanti ai orientarii latiniste au fost Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian si I.C. Massim. Timotei Cipariu a fost un filolog de o vasta cultura, orientalist si istoric. Cipariu a fost, de asemenea, membru al Societatii de orientalistica de la Berlin, membru fondator al Astrei si vicepresedinte al Societatii Academice Romane. In cadrul conceptiei sale lingvistice, Cipariu porneste de la ideea relatiei stranse intre istoria limbii si istoria poporului: “Toate evenimentele care trec peste viata unui popor, toate imbunatatirile si calamitatile ce intampina o natiune, toate fazele prin care trece, toate se revarsa si asupra limbii acelui popor”. In acest fel, Timotei Cipariu a aplicat cu consecventa punctul de vedere istoric in cercetarea lingvistica, fiind cel dintai care a publicat la noi documente de limba literara veche (Analecte literare, 1858). Idei si concepte interesante se pot regasi si in lucrarea sa Principia de limba si de scriptura (1866), ca si in Gramatica limbii romane, aparuta in doua volume (1869 si 1877). O idee extrem de interesanta si de fecunda a lui Cipariu este aceea a unitatii limbii romane din toate provinciile romanesti; el considera ca aceasta limba unitara este temelia unei literaturi “cu adevarat nationale, corecta in expresii, corecta in forme”.
Potrivit convingerilor lui Timotei Cipariu, unitatea limbii scrise nu poate fi realizata decat printr-un sistem ortografic etimologic, prin care se elimina posibilitatea utilizarii pronuntiilor regionale. Cipariu a reusit sa impuna acest sistem Societatii Academice in anul 1869. Daca in prima parte a activitatii sale Timotei Cipariu a afirmat unele opinii care isi pastreaza si astazi valabilitatea, in cea de a doua parte cantonarea in canoanele latinismului sau dezideratul perfectionarii artificiale a limbii reprezinta coordonate esentiale ale activitatii sale. In conceptia lui Timotei Cipariu, latinizarea limbii romane nu este impinsa pana in faza limbii latine. Cipariu a incercat, de fapt, arhaizarea formelor moderne de limba, preluand ca model aspectul formelor respective din scrierile vechi. Astfel, el sustinea ideea de a “reduce limba la una forma mai omogenia, mai primitiva”. Pe de alta parte, in lucrarea Principia de limba si de scriptura, Cipariu afirma ca menirea lingvistului este de a “reinsufleti moartele, uitatele, parasitele forme, cuvente si semnari”. Ca si Petru Maior, Cipariu sustine ca limba romana provine din limba latina populara, si nu din limba latina clasica, cum se credea indeobste. Un alt reprezentant insemnat al latinismului a fost August Treboniu Laurian. In lucrarea Tentamen criticum in originem, derivationem et formam linguae romanica, A.T. Laurian isi propune sa realizeze o cercetare filosofica a limbii romane. Cu toate acestea, el nu se refera propriu-zis la adevarata limba romana, ci la o limba ideala, artificiala, cu o structura gramaticala si cu un lexic de aspect latin. Laurian considera ca, inca din epoca lui Traian, limba romana nu a suferit modificari, singurele elemente straine existand in vocabular si avand o circulatie regionala. Carturarul este de parere ca, pentru a-i da limbii romane puritatea de altadata, trebuie eliminate complet cuvintele straine si chiar limba s-ar impune sa fie reconstruita, pentru a-si recapata aspectul sau pur, nobletea initiala. Exemple de astfel de modele ale limbii romane pure sunt: “una sagetta acutita” sau “due vergine petite”, ca sa nu mai vorbim de “patre meu e forte morbosu”.
A.T. Laurian si I. C. Massim sunt cei care au conceput si publicat Dictionarul limbii romane (1871), redactat sub egida Societatii Academice. Acest dictionar reprezinta apogeul exagerarilor latiniste si al denaturarii realitatii lingvistice. “Arsenal de eruditiune pedantesca” (Lazar Saineanu), acest dictionar a fost ridiculizat, pentru exagerarile si erorile pe care le contine, de Vasile Alecsandri (in Dictionar grotesc) si de Alexandru Odobescu (in Prandiulu academicu). Dictionarul este redactat in doua parti. In prima parte sunt inregistrate cuvintele carora, in mod corect sau fortat, li s-au stabilit etimologii latine. Cel de al doilea volum, Glosariu, cuprinde cuvintele de origine straina sau necunoscuta, incerta, cuvinte care erau propuse de cei doi latinisti sa fie eliminate din limba. In esenta, Dictionarul limbii romane al lui Laurian si Massim se reduce la un conglomerat de forme ciudate, fanteziste, care n-au existat in limba textelor vechi sau in graiurile romanesti. Metoda de lucru a autorilor se rezuma la identificarea cuvintelor romanesti cu cele latine; din aceasta cauza se creeaza impresia ca dictionarul latinesc a fost incorporat dictionarului limbii romane. Glosarul incearca, de asemenea, sa stabileasca etimoane latinesti pentru unele cuvinte straine. De altfel, acest dictionar a marcat declinul curentului lingvistic latinizant. Lazar Saineanu aprecia, de aceea, ca “dictionarul academic fu oratiunea funebra a iperlatinismului”.
Studii si cercetari de data mai recenta au considerat insa ca latinismul a avut si un rol pozitiv in primenirea lexicala a limbii romane literare, pentru ca o serie de cuvinte neologice, luate de Laurian si Massim din limba latina literara au fost asimilate cu succes, dupa anul 1900, de limba romana.
George Baritiu a fost o personalitate al carei nume a fost legat de infiintarea Astrei si de conducerea revistei Foaie pentru minte, inima si literatura. Se poate spune ca George Baritiu a acceptat principiul etimologic in ortografie, cu anumite reticente si concesii facute sistemului fonetic. In ceea ce priveste imbogatirea vocabularului limbii romane, Baritiu a fost un antilatinist consecvent, combatand exagerarile puriste. El aprecia, astfel, ca intelectualitatii ii revine misiunea de a cultiva limba romana literara si ca numai o limba selecta poate asigura aparitia unor opere literare valoroase.
George Baritiu a criticat, astfel, pe acei autori care nesocoteau expresiile idiomatice proprii limbii romane si utilizau unele forme de limba sau constructii sintactice straine. Ca si Timotei Cipariu, George Baritiu era convins de necesitatea crearii unei limbi literare unice, considerand ca prima etapa in realizarea acestui deziderat o constituie redactarea unui dictionar etimologic. George Baritiu a observat, pe de alta parte, evolutia normala a limbii in deplina concordanta cu conditiile sociale. De aceea, el s-a pronuntat pentru acceptarea neologismelor, in masura in care acestea puteau fi adecvate la structura morfologica a limbii romane.
Din articolele sale rezulta ca George Baritiu avea o atitudine polemica fata de jargonul grecizant, frantuzit sau germanizat existent in scrisul unor autori din principatele Romane. Critica lui Baritiu se indrepta insa si impotriva latinistilor, care erau acuzati de a se fi abatut de la graiul viu al poporului. Acesti carturari latinisti introduceau fortat o multime de termeni latinesti in limba romana, netinand cont de fizionomia concreta a acestei limbi. Baritiu considera, astfel, ca trebuie sa se imprumute “numai atatea cuvinte cate ne sunt de neaparata trebuinta”.
In critica purismului etimologizant, Baritiu este de parere ca elementele lexicale de origine slava nu pot fi eliminate din limba dupa bunul plac al filologilor. George Baritiu recunoaste, pe de alta parte, ca, in Transilvania, influenta latinista este mai puternica, datorita cunoasterii insuficiente a limbii populare. Ideea dominanta ce se desprinde din articolele lui Baritiu este ca limba romana dispune de o mare bogatie lexicala, de o mare diversitate si expresivitate si ca, in actiunea de imbogatire a vocabularului, neologismele trebuie acceptate si insusite indiferent de provenienta lor, pentru ca inmultirea ideilor atrage dupa sine imbogatirea vocabularului.
Facand anumite aprecieri asupra limbajului publicistic din epoca sa (trebuinta publicitatii), George Baritiu arata ca stilul oricarui autor este in raport cu conceptia sa. Astfel, limbajul prolix, confuz, de o mare ambiguitate este propriu pedantului, vulgaritatile sunt caracteristicile unui badaran, “un latin va latini totul, si forme, si radacini si chiar constructiunea cuvintelor”. Combatandu-i pe toti acestia, autorul isi exprima nemultumirea ca o buna parte a intelectualitatii contemporane manifesta o reprobabila nepasare fata de limba romana si ii indeamna pe scriitori sa scrie pe intelesul tuturor, fara exagerari neologice, considerand ca accesibilitatea si caracterul placut sunt atributele esentiale ale limbii literare.
Urmand exemplul lui Ion Heliade-Radulescu, Baritiu militeaza cu fermitate pentru imbogatirea literaturii prin cat mai multe traduceri. Mai exigent insa decat Heliade, Baritiu considera ca traducerea nu trebuie privita ca o transpunere seaca, rigida, mecanica, “o copie mehanica de ziceri”.
Menirea traducerii, in viziunea lui George Baritiu, este redarea originalului intr-o maniera artistica: “Traductia sa nu fie numai verbala, nu mehanica”, ci o transpunere expresiva, iar aceasta actiune de traducere trebuie sa revina mai ales literatilor, cei care sunt inzestrati cu un deosebit simt al limbii. Pe langa aceste calitati de artist al cuvantului, Baritiu mai pretinde traducatorului cunoasterea deplina a limbii, a gramaticii si a ortografiei, bunul-simt in selectarea cuvintelor, pentru a se realiza o concordanta deplina intre continutul si forma operei traduse, dar si exploatarea eficienta a vocabularului limbii romane.
George Baritiu a manifestat interes si pentru probleme de stilistica. El a scris chiar cateva articole consacrate in mod special problemelor de stilistica: Un discurs asupra versificatiei noastre, Stilul de jurnale: stil de valoare?, Stilul. Definind stilul, George Baritiu considera ca acesta este “lucrarea mai ales a duhului, insotita de o usurinta deosebita, cum in limba, in muzica, in zugravire. Stilul incat are temeiul in chipul de a cugeta si in civilizatia oamenilor, dupa deosebitele ramuri, epoce, lucrari, scoale de arte si individualitati de artisti este deosebit”.
Baritiu observa, astfel, in mod just, in definitia sa, atat varietatea stilurilor, cat si caracterul lor istoric, evolutia lor, progresul pe care il suporta. Chiar daca aprecierile lui George Baritiu pentru problematica stilului nu sunt originale, ele se caracterizeaza prin eruditie, dar si printr-o corecta si nuantata intelegere a raporturilor dintre limba si stil. De asemenea, Baritiu include problemele de stil in contextul mai larg al retoricii. Inteleasa ca o disciplina cu caracter normativ, stilistica retorica are rolul de a-i invata pe oameni sa vorbeasca si sa scrie in conformitate stricta cu calitatile, inzestrarile si particularitatile spiritului uman. Opiniile lui George Baritiu cu privire la insusirile generale si particulare ale stilului il situeaza pe autor printre precursorii stilisticii romanesti.
Pe de alta parte, in cadrul activitatii sale, George Baritiu a fost preocupat de multe probleme de lingvistica. Astfel, el si-a exprimat opinia cu privire la rolul esential ce revine limbii in evolutia unei natiuni, dar si cu privire la rolul pe care il au scriitorii talentati in dezvoltarea limbii literare, s-a ocupat de problema latinitatii limbii romane si de sistemul ortografic romanesc, ajungand chiar sa configureze un sistem ortografic propriu.
Aratandu-se preocupat mai ales de imbogatirea lexicala a limbii romane, Baritiu a manifestat un interes foarte viu pentru cultivarea limbii, a abordat de asemenea probleme de teoria si practica traducerii, dar si anumite chestiuni teoretice de stilistica. Chiar daca aportul lui George Baritiu la dezvoltarea limbii romane literare nu este de aceeasi consistenta si importanta metodologica precum cel al lui Ion Heliade-Radulescu sau Costache Negruzzi, totusi, raportat la conditiile istorice concrete in care si-a desfasurat activitatea, se poate afirma ca George Baritiu a contribuit in mod esential la procesul de unificare a limbii romane literare, demonstrand ca limba de cultura realizeaza, in fond, o sinteza din ceea ce e mai valoros in limba vorbita si scrisa in toate provinciile romanesti.
In aceasta epoca, Aron Pumnul reprezinta si ilustreaza fonetismul extremist si analogismul. Daca orientarea latinista urmarea sa realizeze unitatea limbii prin etimologism, si Aron Pumnul intentiona acelasi lucru, insa dintr-o perspectiva diferita. Pornind de la stadiul actual al limbii, Aron Pumnul cauta sa aplice legile fonetice specifice evolutiei limbii romane si in cuvintele noi, imprumutate din alte limbi. In acest fel, Aron Pumnul urmarea o romanizare excesiva a neologismelor.
Procedeul reformei ortografice, pe care o preconiza Aron Pumnul se baza pe o falsa analogie, pentru ca orice lege fonetica are un caracter determinat din punct de vedere istoric si a aplica legile fonetice specifice unor cuvinte romanesti vechi la forma unor neologisme inseamna a le denatura. In domeniul formarii cuvintelor, cele mai cunoscute cuvinte propuse de Aron Pumnul au fost evenemant, despartamant, regulamant, leptura, obiept, naciune, observaciune etc. La nivel lexical, principiul fonetismului lui Aron Pumnul tindea la remanierea, mai intai exterioara, iar apoi definitiva, a terminologiei stiintifice. Inlocuirea termenilor stiintifici avea sa se produca prin creatii lexicale noi, inedite, operandu-se cu procedeul derivatiei, folosit mai ales in cuvintele populare.
In lucrarea Indreptariul cel mai nalt in vorbirea, scrierea si formarea limbii romanesti, din 1850, Aron Pumnul facea urmatoarea recomandare: “scrie cum vorbesti, insa vorbeste, scrie si formeaza fiecare cuvant asa ca sa fie regulariu, usor de rostit si dulce sunatoriu”.
Apeland cu consecventa la respectarea stricta a analogiei, Aron Pumnul a considerat ca se pot forma cuvinte noi din radacini lexicale, prin adaugarea unor sufixe, obtinandu-se astfel un fel de cliseu al derivarii. Modificarile pe care le sustinea Aron Pumnul urmau sa afecteze multe cuvinte existente si frecvente in limba, autorul fiind convins ca poporul n-a ajuns inca “la constiinta chiara despre organismul limbii”.
De asemenea, intr-o alta lucrare, Formaciunea cuvintelor romanesti (1859), Aron Pumnul ii combate pe latinisti, dar si pe cei care optau pentru introducerea fara discernamant a neologismelor. Optand pentru o pozitie mediana, Aron Pumnul a incercat sa inlocuiasca termenii stiintifici prin creatii din spatiul limbii romane (stiinta limbistica, cugetamant, scriemant, stelamant, tamplamant, cuntrazicator. Reforma lexicala preconizata de Aron Pumnul se bazeaza pe incalcarea regulilor si a normelor fundamentale ale limbii romane. Pozitia lui Aron Pumnul fata de neologisme este, astfel, retrograda. Curentul initiat de acest catrurar s-a manifestat cu si mai multa vigoare dupa aparitia, in ziarul “Bucovina”, a articolului Neatarnarea limbei romanesti.
In acest fel, teoria purista a lui Aron Pumnul a insemnat, in fond, exagerarea analogiei, dar analogia nu este, desigur, singurul factor important in evolutia limbii. Exagerata romanizare pe care o incerca, pe care cauta sa o legifereze Aron Pumnul a fost determinata si de tendintele unor ardeleni de maghiarizare a terminologiei. Datorita exagerarilor pe care a incercat sa le impuna, carturarul nu a reusit sa exercite o influenta prea ampla asupra intelectualitatii romanesti. Mai mult, Vasile Alecsandri, in scrierea sa satirica si polemica Rusaliile in satul lui Cremene, incrimineaza atat latinismul, cat si fonetismul analogic al lui Aron Pumnul.
Privite in ansamblu, opiniile lui Pumnul si tendintele sale reformatoare prezinta doar un caracter istoric, ele n-au influentat evolutia limbii romane literare. Un moment extrem de important in progresul limbii romane literare, in discutarea si formularea normelor supradialectale ale acesteia l-a reprezentat activitatea de filolog a lui Titu Maiorescu.
In domeniul limbii romane literare, Titu Maiorescu a cautat sa impuna norme stricte de scriere a limbii romane, pe baza introducerii alfabetului latin si a eliminarii alfabetului chirilic. Pe de alta parte, se poate aprecia ca Maiorescu a fost un adept important al principiului fonetic in domeniul ortografiei, combatand cu virulenta etimologismul: “Fiecare cuvant se scrie cum se pronunta. Acest principiu va da limbei romane o scriere simpla, usoara, conforma atat cu ideile lingvistice moderne, cat si cu cerintele pedagogice in scoala”.
In privinta neologismelor, Titu Maiorescu considera ca e preferabil imprumutul de cuvinte dintr-o limba straina, atunci cand trebuie denumite notiuni noi, decat compunerea lor in interiorul limbii romane din material lexical vechi. Neologismele trebuie imprumutate insa mai ales din limbile romanice si numai atunci cand ele sunt imperios necesare. Titu Maiorescu a combatut in articolele sale Limba romana in jurnalele din Austria, Betia de cuvinte si Oratori, retori si limbuti tendintele de stricare a limbii.
In opinia lui Titu Maiorescu, aceste tendinte de denaturare a limbii romane se materializau in copierea expresiilor idiomatice, care schimbau sensul unei propozitii, facandu-l de neinteles, dar si prin betia de cuvinte, prin cuvantul golit de sens si de adevar. Titu Maiorescu era convins ca unificarea limbii romane literare a fost intarziata si de “lipsa unei poezii si proze recunoscute de clasice”. De asemenea, el considera ca dezvoltarea ulterioara a limbii romane va fi determinata nu de limba propusa de filologi, ci de aparitia unor scriitori cu adevarat importanti.
In acest sens, Titu Maiorescu noteaza: “Tot ce stiu este ca aceasta alegere se face instinctiv, si nu dupa reflectie, si ca se indrepteaza mai ales dupa poeti; si datoria noastra este chiar de a ne impotrivi in contra oricarei monotonizari a limbii sub jugul vreunei filologii si a astepta venirea acelei poezii si proze clasice, care sa fixeze limba”. Mihai Eminescu, recunoscand meritele lui Titu Maiorescu in dezvoltarea limbii romane literare, scria in anul 1877: “In lupta pentru limba si adevar si contra jargoanelor frantuzite si nemtite si a betiei de cuvinte, domnia sa a ramas invingator; autorii loviti de pana sa energica nu mai cuteaza a se intoarce la obiceiul lor de a insira cuvinte noua in loc de idei adevarate”.
|
